Capcana pentru asasin de Anthony King 

CAPITOLUL 1

Gândurile îi fură brusc întrerupte atunci când se auzi uşa dinspre scară deschizându-se. Discuţia dintre cei doi bărbaţi care intrară – deosebit de animată şi purtată pe un ton ridicat – îl făcu să încremenească pe scaunul de toaletă.

— Ai adus banii? – întrebă o voce aspră, cu un puternic accent spaniol.

— Da, i-am adus! – răspunse cealaltă persoană într-o engleză aproape perfectă. Sunt în rucsac.

— Cât? – reluă scurt prima voce.

— Banii sunt aici, dar ziarele au minţit. Nu avem patru barosane, ci doar puţin peste două milioane. Probabil că scârbele de la bancă au declarat că li s-a furat mai mult. I-am împărţit în trei şi i-am împachetat separat.

În vreme ce ultimul vorbitor avea o voce tremurată, semn că nu se simţea deloc în apele lui, primul nu reacţionă aparent în niciun fel la aflarea sumei de bani care se afla în rucsac. Surprinzător!

Smith se ghemui pe scaunul WC-ului, neîndrăznind să-şi ridice pantalonii, de teamă să nu facă zgomot şi să fie descoperit. Cei doi bandiţi erau cât se poate de înfricoşători pentru el. Oare de ce, în cazul în care aveau de pus la punct nişte lucruri, nu verificaseră mai întâi dacă erau singuri? Ce se va întâmpla acum cu el în situaţia în care va fi descoperit? Şi fiul lui, Bobby, se afla între timp singur la bar, unde îl lăsase pentru cinci minute. Nu cumva să-şi facă şi puştiul apariţia tocmai acum, văzând că el întârzie!

În acel moment se auzi un pocnet sec, urmat la scurt interval de un altul şi încă unul. La o secundă după aceea, răsună izbitura unui corp care cădea pe pardoseala toaletei.

— Uite-ţi partea ta, jigodie nenorocită ce eşti! – zise Ray, după ce băgă trei gloanţe în ţeasta lui Bill, în plină faţă, ca să nu poată fi recunoscut cu una, cu două.

În Closet, Smith aştepta încordat la maximum, neştiind ce avea să urmeze. Mirosul fad al sângelui, izul înecăcios de pucioasă amestecată cu urină şi zgomotele pe care le auzise îl convinseseră că hispanicul îşi ucisese complicele.

Asasinul – cu toate simţurile la pândă – luă rucsacul victimei, apoi se îndreptă spre ieşire. Din neatenţie, însă; uită să-i ia şi actele, după care putea fi foarte uşor identificată victima.

Victor Smith reuşi să-şi tragă sufletul şi încercă să se relaxeze. Tremura ca varga, dar era în siguranţă acum. Se uită la pantalonii săi şi observă o pată ce se întindea pe unul dintre craci. Făcuse pe el de frică. Oricare ar fi fost situaţia, un lucru îi era clar: trebuia să plece din acel loc cât mai repede posibil. Tocmai când voia să se ridice, ceva din subconştientul său îl făcu să se răzgândească.

În secunda următoare auzi din nou paşi precipitaţi în WC. Apoi îşi dădu seama că – pe rând – uşile cabinelor erau trântite de perete. Îl simţea pe asasin apropiindu-se de locul în care se afla, însă nu avea unde să se mai ascundă. Când văzu că mânerul uşii – îndărătul căreia se afla – fu zgâlţâit de o mână energică, realiză că sfârşitul său era aproape. În acel moment mai apucă să se gândească la un singur lucru: ce se va alege de fiul lui, Bobby, de-acum înainte?

* * *

Bill se apropiase de bar şi se căţărase pe un taburet înalt lângă un băieţel de vreo 14 ani.

Aruncase o privire circulară în local, dar nici urmă de Ray. Scosese din buzunar o ţigaretă de foi şi o aprinsese, consultându-şi încordat ceasul. Întâlnirea cu partenerul său de „afaceri” ar fi trebuit să aibă loc la ora 15:00, însă Ray obişnuia să întârzie.

Dar dacă nu mai venea deloc? – se gândise Bill. Cu cele două milioane de dolari ar fi trăit regeşte în Honolulu sau în insulele Bahamas, până la adânci bătrâneţi. Ar fi putut să-şi cumpere o vilă cu piscină, maşini luxoase, femei şi câte altele. Altminteri, era obligat să se mulţumească doar cu o treime din pradă.

— O cafea amară, vă rog! – îi comandase barmanului cu un aer absent, gonind seducătoarele gânduri care-l bântuiseră mai devreme.

Prăduise cu Ray, împărţea cu Ray. Socoteala era destul de simplă. Şi partenerul lui, Barbera, era la fel de simplu. Să-l înşele însemna să-şi semneze, cu propria mână, condamnarea la moarte. În această privinţă nu exista niciun dubiu. Poliţiştii erau mult mai puţin periculoşi decât complicele lui. Ei aveau bunul şi lăudabilul obicei de a soma înainte de a trage, pe când Ray nu respecta niciodată această ordine. Fără îndoială, cel mai bine era să plece cu partea ce i se cuvenea cât mai repede şi cât mai departe cu putinţă.

Barmanul îi pusese cafeaua dinainte. În timp ce se căutase prin buzunare după mărunţiş, un gând din ce în ce mai pregnant îl făcuse să se îngrijoreze subit. Dacă el se gândise să păstreze ambele milioane de dolari pentru sine, în mod sigur că şi Ray făcuse la fel. Iar nenorocitul de el nu-şi bătea niciodată capul cu scrupule. Nu cumva îi întinsese o capcană ca să pună „laba” pe toţi verzişorii?

Îşi adusese aminte cu câtă dezinvoltură îl împuşcase Barbera pe poliţistul care asigura securitatea băncii, imediat după jaf, în clipa în care părăseau locul faptei. Şi asta, fără niciun motiv; din pur amuzament.

Totuşi, dacă ar fi vrut să-şi omoare complicele, Ray ar fi propus un loc de întâlnire mai retras, mai puţin populat.

Îşi amintise ce se întâmplase înainte de hold-up, atunci când hotărâseră cum să împartă prada. Conveniseră de comun acord ca el, Bill, să păstreze toţi banii. Urmau să se vadă peste câteva zile, pentru a împărţi prada în mod egal. Mai exact, Bill trebuia să-şi oprească o parte, iar Ray să ia două părţi, pentru ei şi pentru celălalt complice al lor. Întâlnirea fusese programată să aibă loc în barul Belami din Gara Centrală, apoi fiecare ar fi trebuit să-şi vadă de propriul drum în viaţă.

Se uitase din nou împrejur, la clienţii din local, dar Ray nu se zărea printre aceştia. Pusese jos rucsacul cu cele două barosane, se aşezase mai comod pe scaun şi îşi aţintise privirea asupra uşilor batante de la intrare. Tot trebuia să-şi facă apariţia până la urmă! – îşi mai zisese Bill, încercând să-şi păstreze sângele rece.

* * *

Un bărbat în floarea vârstei, însoţit de fiul său – un copil de circa 13-l4 ani – intraseră în barul Belami, îmbâcsit de fum, din Gara Centrală. Privindu-i, nu puteai să nu remarci tandreţea cu care se ţineau de mână, privirile pline de dragoste pe care şi le dăruiau unul altuia şi nevoia lor de contact permanent.

Puştiul purta în spate un rucsac destul de voluminos, imprimat cu culorile echipei californiene de baseball Red Fox, de care copilul era îndrăgostit. Nu scăpa aproape niciunul dintre meciuri.

La vârsta lui se simţea excelent alături de un tată pe care abia îl cunoştea, dar la care avea să locuiască de acum înainte. Aproape de el se simţea din nou copil. Până în prezent fusese în grija mamei lui. Grijă între ghilimele fie spus, fiindcă femeia era mai mult beată decât trează. Cu timpul, perioadele ei de luciditate deveniseră din ce în ce mai efemere, rolurile lor inversându-se pe măsură cu puştiul creştea, acesta îndeplinind în ultima vreme toate muncile gospodăreşti. „Du-te la cumpărături, Bobby! Ai spălat rufele, Bobby? Ai făcut curat în cameră, Bobby?” îi poruncea maică-sa la tot pasul.

Acum, această perioadă din viaţa lui se terminase. Sesizată de vecini, Asociaţia Naţională pentru Protecţia Copilului a chemat-o pe mama denaturată în instanţă, iar judecătoria a decis încredinţarea copilului tatălui acestuia. Bărbatul îl luase din cartierul Bloomington al Los Angeles-ului şi acum se îndreptau spre localitatea Cowlings, orăşelul în care locuia singur de când divorţase.

Ca să nu li se facă foame pe drum, luaseră în fugă câte un hamburger, în aşteptarea trenului ce avea să-i ducă la destinaţie.

— Ai nevoie la toaletă, Bobby?

— Nu, tată.

Ce straniu suna cuvântul „tată” în gura micuţului! Avusese atât de puţine ocazii să îl rostească până atunci…

— Bine, aşteaptă-mă la bar două minute! Comandă-ţi o cola sau altceva de băut, iar pentru mine o bere! Mă întorc imediat!

Bobby se urcase pe un scaun înalt în faţa tejghelei, mândru de însărcinarea pe care o avea, în timp ce Victor Smith, tatăl lui, se grăbise spre toaletă.

— O Coca Cola pentru mine şi o bere pentru tata! – ceru băiatul cu o voce neliniştită, dar pătrunsă de intensitatea momentului.

Făcuse asta pentru prima oară în viaţa lui şi avusese toate motivele să se simtă ceva mai bărbat ca până atunci.

* * *

Ray tocmai apăruse la intrarea în barul Belami şi îşi căuta complicele din priviri. Era îmbrăcat într-o canadiană nou-nouţă de culoare neagră, cu fermoar.

Bill se făcuse mic în spatele altor clienţi, încercând să mai câştige ceva timp. Căutase o soluţie, un mod de a ascunde sacul cu bani, înainte ca partenerul lui să-l zărească. Aflat în criză de timp, îi venise totuşi o idee şi se întorsese spre puştiul de lângă el.

— Îmi ţii şi mie rucsacul, dacă te rog? Lipsesc numai două minute! Am nevoie să merg urgent până la toaletă.

— Bine, dar tăticul meu trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta şi vom lua trenul de 15:30 spre Cowlings, domnule!

— Promit să mă întorc până atunci, e în regulă?

— OK, domnule!

Cu o mişcare scurtă, Bill ridicase braţul ca să-şi facă semnalată prezenţa. Ray îl văzuse în cele din urmă şi se apropiase de el. Din mers, îi făcuse semn să-l urmeze. În acel moment, Bill fusese ferm convins că i se întinsese o capcană. Altfel Ray s-ar fi oprit, ar fi discutat cu el, poate i-ar fi oferit şi ceva de băut. Bărbatul îşi dăduse seama că, dacă-l urmează cu mâna goală pe noul sosit, acesta l-ar suspecta încă de la început.

— Tu ţii sacul meu, iar eu îl iau pe-al tău în schimb! – îi spuse Bill puştiului, care nu mai apucă să protesteze. Când mă întorc, vei primi 10 $.

* * *

Victor Smith se gândise cu ochii înlăcrimaţi de bucurie: în sfârşit, îşi recuperase fiul după atâta amar de vreme! Într-o zi, după ani de tăcere, vecinii şi asistenţii sociali, îngrijoraţi de situaţia actuală şi viitorul copilului, au decis să susţină cauza tatălui în faţa judecătorului. Astfel, Smith a reuşit să obţină custodia asupra lui Bobby, spre bucuria amândurora.

Acum trebuia să-l trateze cum ştia el mai bine, pentru a compensa absenţa lui timp de atâţia ani. Mai întâi trebuia să-l îmbrace, fiindcă puştiul nu avea decât hainele de pe el plus câteva articole de lenjerie de schimb. Dar şi acestea arătau într-o stare jalnică din cauza uzurii. Îndată ce vor ajunge la Cowlings, va cumpăra pentru puşti strictul necesar. Nici tatăl nu o ducea prea bine cu banii, însă făcuse unele economii, pe care acum era gata să le cheltuiască pentru fiul lui. O să meargă la magazinele de pe 5th Street, unde preţurile sunt mai mici şi o să-l îmbrace din cap până-n picioare cu haine noi. Desigur, nu va uita să-i ia o mănuşă şi o bâtă de baseball. De mult îşi dorea Bobby aşa ceva! Îi mărturisise acest lucru.