Capitolul I
Doamna Oliver se uita în oglindă. În acelaşi timp, a aruncat o scurtă privire piezişă pe ceasul de pe şemineu, care, de obicei, rămânea în urmă cu douăzeci de minute. Apoi şi-a examinat cu atenţie coafura. Inconvenientul la ea era, şi recunoştea deschis aceasta, că-şi schimba mereu coafura. Epuizase aproape toate modalităţile, o dată avusese o coafură înaltă, austeră, altă dată o coafură „în bătaia vântului”, când părul era dat pe spate pentru a se vedea fruntea boltită, gânditoare. În orice caz, spera că avea o frunte gânditoare. Purtase o coafură inelată, cu bucle dese, izbitor de mici şi cu un fel de dezordine boemă. „Desigur, gândea ea, coafura ei nu avea nici un rol, căci va purta o pălărie”, ceea ce făcea foarte rar.
Pe raftul de sus al şifonierului se aflau patru pălării. Una era potrivită doar pentru nunţi. Căci o pălărie era un „musai” absolut la o nuntă. Da, ea avea chiar două exemplare pentru o asemenea ocazie. Aceea din cutia rotundă era din pene, şi mai curând era o tocă. Aceasta rezista chiar şi la o aversă neaşteptată, cum o surprindea, uneori, pe drumul de la automobil la biserică, sau, cum se obişnuieşte în zilele noastre, la oficiul stării civile.
Cealaltă era o creaţie mult mai măiastră şi intra în discuţie doar pentru o nuntă într-o după-amiază văratică de sâmbătă. Era făcută doar din flori şi şifon şi un voal galben înflorat cu mimoze.
Celelalte două pălării de pe raft aveau un aspect potrivit pentru orice ocazie. Pe una doamna Oliver o numea „pălăria ei de ţară”, confecţionată din fetru cafeniu-închis care se asorta cu orice fel de tweed, cu un bor aspectuos ce se putea răsfrânge sau trage peste frunte.
Doamna Oliver avea un pulover de caşmir pentru zile reci şi unul subţire pentru zile toride, care se asortau la culoare cu pălăria. Fireşte, ea purta adesea puloverele, iar pălăria aproape deloc. De ce trebuia să pună şi o pălărie când doar se ducea la ţară pentru a lua masa împreună cu prietenii?
Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă şi de o eleganţă neobişnuit de durabilă. „Poate, se gândea doamna Oliver câteodată, tocmai pentru că fusese atât de scumpă”. Era un fel de turban, din rânduri suprapuse de catifea multicoloră, în tonuri pastelate, foarte plăcute la vedere, care se asortau la orice.
Doamna Oliver a făcut o pauză şi, încă nehotărâtă, strigă după ajutor.
— Maria, apoi mai tare, Maria! Vino încoace o clipă!
Maria veni. Era obişnuită ca doamna Oliver să-i ceară sfatul atunci când trebuia să se îmbrace.
— Veţi purta pălăria aceasta frumoasă, elegantă? întrebă Maria.
— Da, răspunse aceasta. Vroiam să ştiu dacă arată mai bine aşa, sau dimpotrivă.
Maria s-a dat înapoi şi a privit-o cu multă atenţie pe doamna Oliver.
— Aţi pus-o invers.
— Da. Ştiu asta. Dar m-am gândit că aşa ar arăta mai bine.
— Şi de ce mă rog?
— Ei, pentru că aşa a intenţionat creatoarea, presupun. Singură nu mi-aş fi dat seama. Sigur că pălăriera aşa şi-a imaginat-o.
— Cum de credeţi că pălăria arată mai bine aşa?
— Pentru că se vede frumoasa nuanţă albastră şi cafeniul închis şi cred că este mai nostimă decât partea din faţă, colorată în verde, roşu şi ciocolatiu.
În acest moment, doamna Oliver îşi scoase pălăria, o aşeză din nou şi o probă iarăşi cu partea din spate în faţă, în poziţia ei firească, şi apoi de-a latul, ceea ce nu plăcu, nici ei, nici Mariei.
— Nu puteţi s-o purtaţi de-a latul. Cred că nu se potriveşte cu faţa dumneavoastră. Nu merge la nici o figură.
— Nu merge. Cred că o s-o pun totuşi, aşa cum se cuvine.
— Ei, categoric că este mai bine, socoti Maria.
Doamna Oliver îşi scoase pălăria şi Maria i-a ajutat să îmbrace o rochie uşoară de lână, bine croită, de un delicat roşu-castaniu şi să prindă pălăria cu un ac.
— Arătaţi foarte elegantă, a constatat Maria.
Asta aprecia atât de mult domna Oliver la Maria. Chiar şi cu cea mai mică ocazie o lăuda şi o admira.
— Veţi ţine un discurs la banchet? o întrebă Maria.
— Un discurs! a strigat îngrozită doamna Oliver. Nu, fireşte că nu! Ştii doar, eu nu ţin niciodată discursuri.
— M-am gândit că aşa se obişnuieşte la un banchet al literaţilor. Totuşi vă duceţi, nu-i aşa? Scriitori celebri din 1973 - sau ce an tocmai urmează.
— Nu trebuie să ţin nici un discurs, spuse doamna Oliver. Alţi oameni care o fac cu plăcere vor lua asta asupra lor. O fac mult mai bine decât mine.
— Sunt convinsă că dumneavoastră aţi ţine un minunat discurs, dacă aţi vrea cu adevărat, a zis Maria, ca şi când ar fi vrut s-o ispitească.
— Nu, categoric că nu, se apăra doamna Oliver. Eu ştiu ce pot şi ce nu pot. Nu pot să ţin discursuri. Mă emoţionez, şi devin nervoasă şi probabil m-aş bâlbâi, sau aş spune de două ori acelaşi lucru. Nu numai că mi s-ar părea că aş fi stupidă, ci, cu siguranţă, că aşa aş arăta. Mă pot folosi de cuvânt doar când scriu, sau când mă înregistrez pe bandă de magnetofon sau când dictez. Sunt deprinsă cu vorbirea doar atâta timp cât nu este vorba de un discurs.
— Desigur. Şi aşa totul va fi în ordine. Sunt sigură. Un mare banchet, nu-i aşa?
— Da, spuse doamna Oliver abătută. Un banchet grozav.
„Şi de ce, se gândea ea, dar fără a se exterioriza, pentru Dumnezeu, de ce mă duc?” Reflecta asupra acestui lucru, căci, de regulă, ştia întotdeauna de ce făcea ceva, în loc să acţioneze şi apoi să caute să afle motivul.
— Presupun că totuşi aş vrea să ştiu cum este, spuse ea cu glas tare de una singură, căci Maria alergase înapoi la bucătărie pentru că mirosea a magiun afumat. Mereu sunt invitată la banchete literare, sau aşa ceva, şi niciodată nu mă duc.
Doamna Oliver ajunsese la desert şi răsuflă mulţumită, în timp ce se juca pe farfurie cu resturile unei bezele. Bezelele îi plăceau în mod deosebit şi aici ele erau desertul delicios al unui banchet foarte savuros. Totuşi, când ajungi la o anumită vârstă, bezelele trebuiau tratate cu prudenţă. Dinţii! Arătau bine, aveau marele avantaj de a nu mai pricinui dureri, erau albi întocmai ca cei adevăraţi. Dar fără îndoială, nu erau naturali. Şi dinţii care nu erau naturali, nu erau dintr-un material de cea mai bună calitate, cel puţin aşa credea doamna Oliver. Câinii, i se povestise, aveau dinţi de fildeş veritabil, oamenii doar dintr-o substanţă osteoidă. Sau - dacă erau falşi - din material artificial. În orice caz, era momentul esenţial, când trebuia să se evite situaţiile penibile în care cineva putea fi pus din pricina dinţilor falşi. Salata era problematică, de asemenea migdalele prăjite şi sărate şi lucruri ca ciocolata cu miez tare, caramelele şi bezelele delicioase, crocante şi lipicioase. Cu un oftat de uşurare, a isprăvit şi ultima înghiţitură. A fost o masă bună, chiar foarte bună.
Doamna Oliver simţea o mare satisfacţie. Savurase cu adevărat dejunul. Fusese încântată şi de convivi. Banchetul care fusese dat în onoarea scriitoarelor celebre nu se limitase, din fericire, doar la doamne. Erau acolo şi scriitori, critici, oameni care citeau cărţile şi alţii care le scriau. Doamna Oliver stătea între doi reprezentanţi extrem de încântători ai părţii bărbăteşti. Unul era Edwyn Aubin, ale cărui poezii le preţuia, un bărbat care povestea captivant despre călătoriile sale în străinătate şi despre tot felul de evenimente literare şi personale. În plus, şi pe el îl interesau mai ales restaurantele şi mâncarea bună, şi discutaseră cu exuberanţă despre acestea, omiţând subiectul literatură.
Sir Wesley Kent, de cealaltă parte a ei, era, de asemenea, un vecin agreabil. Formulase păreri încântătoare despre cărţile ei, şi asta cu atâta tact, că n-o punea în încurcătură, situaţie pe care atâţia oameni o provocau cu uşurinţă. El pomenise diferite motive pentru a explica de ce credea că unele dintre cărţile ei sunt deosebit de bune - motive pertinente - şi de aceea el îi plăcuse foarte mult. „Lauda din partea bărbaţilor poate fi întotdeauna acceptată”, se gândea doamna Oliver în sinea ei. Femeile erau exaltate. Ce-i scriau unele femei! Într-adevăr! Fireşte, nu întotdeauna doar femei. Câteodată şi tineri sensibili din ţări străine. Chiar, în ultima săptămână, primise o scrisoare de la un admirator care începea aşa: „Am citit ultima dumneavoastră carte şi simt că sunteţi o doamnă generoasă”. După lectura romanului „Al doilea peşte roşu” tânărul fusese cuprins de un adevărat extaz literar, ceea ce doamna Oliver găsea că este cu totul nepotrivit. Ce-i drept, nu era exagerat de modestă şi ştia să-şi aprecieze romanele poliţiste, unele mai rele, altele mai bune. După părerea ei, nu există nici un motiv ca cineva să poată întrezări, în cărţile ei, că ar fi mărinimoasă. Era pur şi simplu o femeie fericită, pentru că putea să scrie ceea ce citeau foarte mulţi oameni.
Pe scurt, se achitase foarte bine de această vizită. Îi plăcuse, discutase cu câţiva oameni agreabili. Curând se vor ridica de la masă şi oaspeţii se vor revărsa în direcţia unde se afla cafeaua şi unde se putea schimba partenerul şi sta la taifas cu alţi oameni. Acesta era momentul critic, după cum doamna Oliver ştia prea bine. Momentul când se puteau ivi alte doamne care s-o împresoare. Copleşită de laude excesive, neplăcute, în faţa cărora ea se simţea mereu deplorabil de incapabilă de a da răspunsul potrivit, pentru că, în fond, nu exista nici un răspuns potrivit. Era oarecum ca într-un ghid de conversaţie.
Întrebare: „Pur şi simplu trebuie să vă spun că vă citesc cărţile cu atâta plăcere şi că le găsesc atât de minunate.”
Răspuns al autoarei nervoase: „Ah, asta-i încântător! Asta-mi face o deosebită plăcere!”
„Ştiţi, de câteva luni aştept, cu nerăbdare, să vă cunosc. Este fantastic!”
„Ah, dar e minunat din partea dumneavoastră. Într-adevăr, minunat.”
Şi aşa mai departe. Nimeni nu părea a fi în stare să schimbe subiectul. Totul trebuia să se învârtă în jurul propriilor cărţi sau ale altora, în măsura în care fuseseră citite. Era o zvârcolire în năvodul literaturii. Unii oameni se puteau apăra, dar doamna Oliver îşi dădea seama, cu amărăciune, că nu era capabilă de aşa ceva. O prietenă din străinătate îi ţinuse cândva o prelegere despre aceasta.
— Te-am auzit, spuse Albertina, cu vocea ei fermecătoare, înceată, cu accent străin, ce-ai răspuns tânărului ziarist care te-a intervievat. Tu n-ai mândrie! Nu, tu nu eşti mândră de munca ta! Trebuia să spui: „Desigur, scriu bine. Scriu mai bine decât oricine altcineva care scrie romane poliţiste.”
— Dar eu nu fac asta, replicase doamna Oliver. Nu sunt rea, dar...
— Ah, nu mai spune „eu nu fac asta”. Tu trebuie să afirmi asta! Chiar dacă tu însăţi nu crezi, trebuie s-o spui.
— Aş dori, Albertina, opinase doamna Oliver, să poţi vorbi tu cu ziariştii. Eşti atât de pricepută. N-ai putea face în aşa fel să fii în locul meu? Eu mă ascund după uşă şi ascult.
— Da, probabil că ar merge. Sigur că ar fi foarte nostim. Dar s-ar băga de seamă. Chipul tău e cunoscut. Trebuie doar să spui: „Da, da, ştiu că sunt mai bună decât alţii”. Trebuie să declari asta tuturor. S-o ştie cu toţii, şi s-o răspândească. Ah, este îngrozitor să te văd stând acolo, de parcă vroiai să-ţi ceri scuze pentru cele afirmate. Dar, zău, nu este nevoie de asta.
Doamna Oliver îşi amintea că fusese ca şi cum ea, o tânără actriţă, încerca să înveţe un rol şi regizorul constatase că era lipsită de talent, fără nici o speranţă.
Ei, aici, în orice caz, mai că nu existase nici o dificultate. Or s-o aştepte câteva doamne, ce-i drept, o dată ridicaţi de la masă. Deja văzuse una sau două nerăbdătoare. Dar asta nu era rău. Ea o să zâmbească, şi o să fie amabilă şi o să spună: „Adorabil din partea dumneavoastră. Mă bucur teribil. Sunt atât de fericită să cunosc oameni cărora le plac cărţile mele.” Străvechea stupiditate. Ca şi când ai băga mâna într-o cutie şi ai scoate o grămadă de cuvinte uzuale care erau deja înşiruite ca perlele într-un colier.
Privirea se plimbă de-a lungul mesei cu speranţa de a descoperi prieteni, nu doar admiratori. Da, acolo, în spate, şedea Maurine Grant, o persoană fermecătoare. Apoi a venit clipa mult aşteptată, scriitoarele şi convivii lor s-au ridicat. Toţi se răspândiseră pe fotolii, în jurul măsuţelor cu servicii de cafea, pe canapele, şi în rezerve intime. „Clipa primejdiei”, cum gândea doamna Oliver, chiar dacă ea mergea doar la cocteiluri, doar rar la un banchet literar. Acum o ameninţa primejdia în fiecare moment, sub înfăţişarea cuiva pe care nu-l mai ţii minte, dar care îşi aminteşte încă foarte bine de cineva, sau e cunoscutul cuiva cu care nu vroiai să vorbeşti câtuşi de puţin, dar pe care nu puteai să-l eviţi. În acest caz, prima dilemă era aceea ce se îndrepta către ea; o femeie masivă, bine proporţionată, cu dinţi albi de cal, în franceză ea s-ar fi numit femme formidable. Altfel arăta foarte bărbătoasă. Evident, ori o cunoştea deja pe doamna Oliver, ori intenţiona să facă imediat cunoştinţă cu ea. S-a întâmplat aceasta din urmă.
— Ah, doamnă Oliver! a strigat ea cu o voce stridentă. Ce bucurie să vă întâlnesc aici! Mi-am dorit asta încă demult. Pur şi simplu ador cărţile dumneavoastră. Şi fiul meu. Şi soţul meu insistă întotdeauna să nu plecăm în călătorie fără câteva din cărţile dumneavoastră. Dar veniţi, să ne aşezăm. Am atâtea să vă întreb!
„Desigur, gândea doamna Oliver, nu chiar tipul meu preferat. Dar este la fel de bună ca oricare alta”.
S-a lăsat condusă către o mică canapea de colţ, într-un mod care s-ar fi potrivit unui angajat al poliţiei şi noua prietenă a luat cafea, oferindu-i de asemenea şi ei.
— Aşa. Aici ne simţim ca acasă! Nu ştiţi numele meu. Sunt doamna Burton-Cox.
— Ba da, spuse doamna Oliver jenată ca-ntotdeauna în asemenea situaţii. Doamna Burton-Cox? A scris şi ea cărţi? Nu putea să găsească nimic de care să-şi aducă aminte. Dar numele îl mai auzise o dată. O foarte vagă amintire îi reveni. Nu scria cărţi politice, sau aşa ceva? În orice caz, nu romane, comedii sau povestiri poliţiste. Poate o intelectuală cu ambiţii politice? Nu părea să fie complicată, se gândea doamna Oliver uşurată. O las, pur şi simplu, să vorbească şi spun, din când în când, doar „Ce interesant!”
— Veţi fi uimită de ceea ce aş dori să vă povestesc, explică doamna Burton-Cox. Dar ştiu, din cărţile dumneavoastră, cât de înţelegătoare sunteţi, cât de multe ştiţi despre firea omenească. Şi am senzaţia că dacă cineva poate să răspundă la întrebările mele, dumneavoastră sunteţi aceea.
— De fapt, nu cred... se bâlbâi doamna Oliver şi căuta cuvinte potrivite pentru a se exprima nefiind deloc sigură că era înzestrată cu cele ce i se atribuiseră.
Doamna Burton-Cox dădu de o bucăţică de zahăr în cafeaua ei şi o zdrobi ca un animal de pradă care ronţăia un os. „Poate că şi ea are dinţi de fildeşi”, gândi doamna Oliver în treacăt. Fildeş? Câinii aveau dinţi de fildeş şi morsele, de asemenea şi elefanţii, fireşte. Colţi uriaşi de fildeş.
— Deci, zise doamna Burton-Cox, prima întrebare pe care trebuie să v-o pun - deşi sunt destul de sigură că aşa este... dumneavoastră aveţi o fină, nu-i aşa? Celia Ravenscroft!
— Oh, exclamă doamna Oliver, plăcut surprinsă. Simţea că ar face faţă unei discuţii despre o fină. Avea mulţi fini - băieţi şi fete. Au existat perioade când trebuia să recunoască că nu şi-i amintea pe toţi. Cu cât înainta în vârstă, amintirea lor se estompa, chiar dacă îşi făcea datoria. Când erau încă mici, le trimisese jucării de Crăciun, îi vizitase cu regularitate pe finii ei şi pe părinţii lor şi invitase copiii chiar la ea, pe măsură ce creşteau, sau îi luase cândva de la şcoală şi le oferise o masă în oraş. Apoi venea momentul culminant: fata sau băiatul împlinea douăzeci şi unu de ani, cu care prilej naşa trebuia să facă ceea ce se cuvenea, sau însărcina pe cineva cu aceasta, sau ei se căsătoreau şi atunci le făcea acelaşi cadou sau le trimitea bani. După aceea, finii se dădeau, adesea, la fund. Călătoreau în străinătate, lucrau la Foreign Office, erau profesori în ţări străine, sau erau preocupaţi de chestiuni sociale. Amintirea lor pălea, în orice caz, tot mai mult. Se bucura dacă-i întâlnea undeva, pe neaşteptate, dar atunci chiar trebuia să se gândească serios când îi văzuse pentru ultima dată, al cui fiu ori fiică erau ei şi din ce pricină fusese aleasă ea ca naşă.
— Celia Ravenscroft, spuse acum doamna Oliver îmbunată. Da, da, este fina mea. Aşa este.
Nu, acum nu vedea chipul Celiei Ravenscroft, ci cel mult o imagine dintr-o perioadă foarte, foarte îndepărtată. Botezul. Fusese la botezul Celiei şi găsise ca dar o strecurătoare de ceai Queen-Anne de argint cu totul încântătoare. Se putea folosi şi la lapte. În afară de asta, era un obiect pe care o fină putea oricând să-l amaneteze cu uşurinţă, în caz că avea nevoie urgentă de bani. Cât de uşor era să-ţi aduci aminte, mai degrabă de cafetiere, strecurători ori cristelniţe de argint, decât de copil...
— Da, zise doamna Oliver. Într-adevăr. Dar, din păcate, n-am văzut-o pe Celia de foarte mult timp.
— Este o fată cam impulsivă, explică doamna Burton-Cox. Vreau să spun că-şi schimbă permanent părerea. Foarte inteligentă, foarte bună la universitate, dar vederile ei politice... admit că, în zilele noastre, toţi tinerii sunt interesaţi de politică.
— Eu nu mă ocup de politică, spuse doamna Oliver, care ura politica.
— Ştiţi, aş vrea să vă destăinui ceva. Vă voi spune exact ceea ce aş dori să rezolv. Ştiu, asta n-are nici o importanţă pentru dumneavoastră. Atâţia oameni mi-au povestit cât de bună sunteţi, cât de săritoare.
„Dacă vrea să mă tapeze de bani”, se gândi doamna Oliver, trecută prin multe conversaţii, care începeau în acest fel.
— Chestiunea este pentru mine extrem de importantă. Nu trebuie nimic altceva decât să lămuresc asta. Celia, va să zică, se va... sau crede că se va căsători cu... fiul meu, Desmond.
— Ah, într-adevăr! a exclamat doamna Oliver.
— În orice caz, momentan, amândoi au această intenţie. Fireşte, trebuie să se ştie cât mai multe despre oameni şi aici există ceva ce-aş dori mult să aflu. Este destul de ciudat şi n-aş putea întreba un străin oarecare, dar nu am sentimentul că dumneavoastră sunteţi o străină, dragă doamnă Oliver!
„Aş dori să-l ai”, se gândi doamna Oliver. Acum devenise nervoasă. Chibzui dacă nu cumva Celia avea sau aştepta un copil din flori, sau dacă ar fi vrut de la ea mai multe amănunte. Asta ar fi extrem de neplăcut. Pe de altă parte, n-o mai văzuse pe Celia de cinci sau şase ani. Trebuia să aibă 25 sau 26 de ani. Aşa că nu i-ar fi greu să explice că nu are nici cea mai vagă idee.
Doamna Burton-Cox s-a aplecat în faţă, respirând agitată.
— Trebuie să-mi spuneţi, căci sunt sigură că ştiţi sau că totuşi bănuiţi cum s-a întâmplat totul. Mama l-a ucis pe tatăl ei, sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă?
Doamna Oliver se aşteptase la orice, dar nicidecum la aşa ceva. Se uită ţintă la doamna Burton-Cox, neîncrezătoare.
— Dar eu... nu vă înţeleg. Vreau să spun, din ce cauză...
— Dragă doamnă Oliver, dumneavoastră trebuie să ştiţi, totuşi... A fost un caz celebru... Fireşte, a trecut multă vreme, cam zece, douăzeci de ani... dar atunci întâmplarea a făcut vâlvă. Sunt convinsă că vă amintiţi! Trebuie să vă aduceţi aminte!
Doamna Oliver simţea că mintea îi lucra cu febrilitate. Celia era fina ei. Aşa era. Mama Celiei... da, fireşte! Mama Celiei fusese Molly Preston-Grey, fuseseră prietene, chiar dacă nu prea apropiate, da, fireşte... ea se căsătorise cu un militar... ei, cum se numea el... Sir. Nu ştiu cum... Ravenscroft. Sau a fost ambasador? Incredibil! Incredibil cum se pot uita aceste lucruri. Nici nu mai ştia sigur dacă fusese domnişoara de onoare a lui Molly. Credea că da. Apoi nu se mai văzuseră mulţi ani. Ei au plecat în străinătate, în Orientul Mijlociu? În Iran? India? Doar ocazional, când venea în vizită în Anglia, se revăzuseră. Îi aduseseră aminte de o fotografie veche, care se ţine în mână şi este privită meditativ. Oamenii din această fotografie sunt cunoscuţi de undeva, dar imaginea este atât de ştearsă că abia sunt recunoscuţi, sau greu îţi aduci aminte cine au fost ei de fapt. Şi acum nici măcar nu ştia sigur dacă sir Ravenscroft şi lady Ravenscroft, născută Preston-Grey, însemnaseră ceva în viaţa ei. Credea că nu.
Doamna Burton-Cox încă o privea atent ca şi când ar fi fost dezamăgită de incapacitatea ei de a-şi aduce aminte de un caz atât de celebru.
— Ucişi? Vreţi să spuneţi... un accident? întrebă doamna Oliver.
— Dar nu. Nici un accident. Într-o casă, pe ţărmul mării. Cornwall, cred. Undeva... unde erau stânci. În orice caz, aveau acolo o casă. Şi amândoi au fost găsiţi pe faleză... împuşcaţi, ştiţi! Dar poliţia n-a putut să descopere, dacă soţia îl împuşcase pe soţ şi apoi s-a sinucis, sau soţul pe soţie şi apoi s-a omorât. Poliţia a cercetat gloanţele şi tot materialul doveditor posibil, dar era foarte dificil. S-a presupus a fi o dublă sinucidere. Am uitat la ce verdict s-a ajuns. Orice... accident, sau aşa ceva. Dar, fireşte, că toţi au ştiut că alta fusese intenţia. Şi, normal, atunci circulau multe zvonuri...
— Probabil toate născocite, spuse doamna Oliver deznădăjduită, încercând să-şi aducă, cel puţin, aminte de aceste zvonuri.
— Se poate. Se poate. Greu de spus, ştiţi. Se zice că au avut loc cercetări, în aceeaşi zi sau mai înainte, era vorba de un alt bărbat şi, fireşte, ca de obicei, în această situaţie, a existat şi o altă femeie. Nu se ştie ce s-a întâmplat în realitate. Cred că multe au fost trecute sub tăcere pentru că generalul Ravenscroft era o persoană atât de importantă. Se pare că fusese în anul acela într-o clinică şi că era foarte bolnav, sau aşa ceva. Că el nici nu ştia ce făcea!
— Sincer îmi pare rău, răspunse doamna Oliver cu voce fermă, că nu ştiu chiar nimic despre toate acestea. Acum, fiindcă aţi pomenit de întâmplare, abia că-mi aduc aminte de nume şi că-i cunosc pe oameni, dar n-am ştiut niciodată ce s-a întâmplat de fapt. N-am nici cea mai vagă idee...
„Zău, gândea doamna Oliver, barem de-aş avea curajul să-i spun persoanei de unde naiba are atâta impertinenţă de a mă întreba aşa ceva.”
— Mai ales pentru mine este foarte important să aflu adevărul, spuse doamna Burton-Cox. Ochii ei, care păreau de cremene, deveniseră tăioşi. Important, pentru că băiatul meu, dragul meu băiat, vrea să se căsătorească cu Celia.
— Mă tem că nu vă pot ajuta, n-am auzit niciodată ceva despre această întâmplare.
— Dar dumneavoastră trebuie să ştiţi! Scrieţi povestiri atât de minunate. Dumneavoastră ştiţi totul despre crimă, cine o comite şi de ce. Sunt sigură că toţi oamenii, probabil, vă povestesc şi vă inspiră în ceea ce scrieţi, încât aveţi atât de mult de-a face cu aceste lucruri.
— Nu ştiu absolut nimic.
Vocea ei, vădit distantă, nu mai era atât de politicoasă.
— Dar acum nu se poate merge, pur şi simplu, la poliţie, după toţi anii aceştia! Ei n-ar spune nimic cuiva. Evident că, încă de atunci, s-a urmărit să se muşamalizeze totul. Dar am senzaţia că trebuie să ştiu adevărul.
— Eu scriu doar cărţi, îşi spuse sec părerea doamna Oliver. Ele sunt rodul imaginaţiei mele. Personal nu ştiu nimic despre crimă şi n-am nici o idee despre criminalistică. De aceea, din păcate, nu vă pot ajuta în nici un fel.
— Dar aţi putea s-o întrebaţi pe fina dumneavoastră! Aţi putea s-o întrebaţi pe Celia!
