Marile sperante de Charles Dickens
Capitolul 1
Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Filip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvânt mai lung şi mai lămurit decât Pip. Şi fiindcă eu îmi spuneam Pip, Pip am rămas.
Susţin că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, bizuindu-mă pe autoritatea pietrei de pe mormântul lui şi pe spusele surorii mele, doamna Joe Gargery, soţia fierarului din satul nostru. Întrucât nu mi-a fost hărăzit să-mi văd vreodată părinţii şi fiindcă nu mi-a căzut niciodată în mână vreun portret de-al lor (căci au trăit amândoi cu mult înainte de epoca fotografiilor), primele imagini despre ei mi le-am plăsmuit în chip nelogic după pietrele de pe mormântul lor. E ciudat că forma literelor de pe piatra tatălui mă făcea să văd un om oacheş, scurt şi îndesat şi cu părul creţ. Iar trăsăturile inscripţiei: „De asemeni şi Giorgiana, soţia celui de mai sus”, mă duseră la concluzia că mama era pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.
Locuiam într-un ţinut mlăştinos, lângă cotitura cea mai mare din vale a fluviului, la 20 de mile depărtare de mare. Se pare că cea mai vie şi mai puternică impresie despre identitatea lucrurilor de care-mi amintesc, am dobândit-o într-o zi rece, zi neştearsă din mintea mea, spre seară. În ziua de care vorbesc, am descoperit că locul acela, posomorât şi acoperit cu urzici, e cimitirul; că răposatul Filip Pirrip şi Georgiana, „soţia celui de mai sus” sunt morţi de-a-binelea şi îngropaţi; că Alexandru, Bartolomeu, Avram, Tobias şi Roger, copiii celor mai sus pomeniţi, sunt morţi şi ei şi îngropaţi; că întinderea necultivată de dincolo de cimitir, străbătută de gropi şi presărată cu cantoane, pe care păşteau cirezi, e ţara mlaştinilor; că şuviţa plumburie de la capătul ei, e fluviul; că locul îndepărtat şi sălbatic de unde năvăleşte vântul, e marea şi că pumnuleţul acesta de om, care tremură şi scânceşte, înfricoşat de tot ce vede, e Pip.
— Tacă-ţi gura o dată, strigă o voce înspăimântătoare, şi un om se ridică dintre morminte, lângă uşa care dădea în biserică. Stai liniştit, diavole, că de nu, îţi frâng gâtul!
Era un om înfricoşător, îmbrăcat într-o haină grosolană cenuşie şi avea o cătuşă mare de fier la picior. Pălărie nu avea şi ghetele îi erau rupte; era legat la cap cu o basma zdrenţuită. Arăta ca un om ieşit din apă sau din noroi, lovit şi tăiat de pietre, înţepat de urzici şi sfâşiat de mărăcini; şchiopăta, tremura, se holba la mine şi mormăia tot timpul; dinţii îi clănţăneau, când mă apucă de bărbie.
— Vă rog, domnule, să nu-mi frângeţi gâtul, l-am implorat eu. Vă rog frumos.
— Cum te cheamă? întrebă omul. Spune iute.
— Pip, domnule.
— Unde locuieşti? Numaidecât să-mi spui.
Am arătat cu degetul în direcţia unde se întindea satul nostru, printre aninii şi plopii de pe malul neted, cam la o milă depărtare de biserică.
După ce m-a privit o clipă, omul mă întoarse cu capul în jos şi cu picioarele în sus şi-mi goli buzunarele. Dar, în afară de o bucată de pâine, nu găsi nimic. Când biserica se întoarse din nou în picioare – căci omul era atât de iute în mişcări şi atât de puternic, încât răsuci biserica cu susul în jos, în faţa mea – cum spun, când biserica se întoarse din nou în picioare, eu şedeam tremurând cocoţat pe o piatră înaltă de mormânt, în timp ce el înfuleca pâinea cu lăcomie.
— Măi puştiule, făcu omul, lingându-şi buzele, dar dolofan obraji mai ai.
Cred că, într-adevăr, aveam obrajii dolofani, deşi pe atunci era cam mititel şi nu prea voinic pentru vârsta mea.
— Să fiu al naibii, dacă nu i-aş mânca! spuse omul, clătinând ameninţător din cap. Zău dacă n-aş face-o.
Mi-am exprimat cu gravitate dorinţa ca acest lucru să nu se întâmple şi m-am încleştat cu putere de piatra pe care mă aşezase omul, întâi ca să mă ţin mai bine şi apoi ca să nu cumva să încep să plâng.
— Ia spune-mi, făcu omul, unde ţi-e mama?
— Acolo! am răspuns eu.
— Omul tresări ca şi cum ar fi vrut s-o ia la goană, se opri, apoi, şi se uită în urmă.
— Acolo, am explicat eu: „deasemeni şi Georgiana”, aceea este mama.
— A! făcu el, întorcându-se; şi ăla de alături de ea e tatăl tău?
— Da, domnule, am spus eu. „Răposat în această parohie”.
— Aha! bodogăni omul, gânditor. Şi tu pe lângă cine trăieşti acum, dacă cumva te mai las eu cu zile?
— Cu sora-mea, doamna Gargery…, nevasta lui Joe Gargery, fierarul.
— Fierarul, aha! făcu el. Şi-şi privi piciorul.
După ce-şi plimbă de câteva ori privirea întunecată de la picior la mine. Se apropie de piatra pe care şedeam eu, mă apucă de amândouă mâinile şi mă împinse pe spate, ţinându-mă cât putea mai departe de el; ochii lui se uitau pătrunzători în ai mei şi eu îl priveam cu deznădejde.
— Măi băieţaş, mă întreb dacă să te las cu zile. Ştii ce-i aia o pilă?
— Ştiu, domnule.
— Dar haleală, ştii ce-i?
— Ştiu.
După fiecare întrebare, mă înghiontea mai tare, ca să mă facă să mă simt mai slab şi ca să mă înfricoşeze mai rău.
— Ai să-mi aduci o pilă. Mă împinse din nou. Şi ai să-mi aduci haleală.
Şi iar mă smuci. Dacă nu îţi scot măruntaiele. Şi mă mai zgâlţâi puţin.
Eram atât de îngrozit şi de ameţit, încât m-am agăţat de el cu amândouă mâinile.
— Dac-aţi fi atât de bun şi m-aţi lăsa să stau drept, poate că n-aş mai fi atât de ameţit şi aş înţelege mai bine, îndrăzni eu.
Mi-a dat un ghiont zdravăn şi m-a răsucit din nou şi biserica sări din nou deasupra moriştii de vânt din vârf. Apoi m-a ţinut în poziţia de drepţi, pe marginea pietrei de mormânt şi mi-a spus aceste cuvinte înspăimântătoare:
Miniseria de 6 episode o puteti urmari pe siteul video latimp.eu, dând pe linkul de mai jos
https://latimp.eu/marile-sperante-de-charles-dickens-episodul-1/