Viewing Single Post
AnnaE
#0

Gradina ce iti mai face de Agatha Christie

Hercule Poirot îşi aşeză scrisorile cu grijă,grămadă, în faţa sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ţinea pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact în acest scop. Îi scoase conţinutul. Înăuntru era. Un alt plic, sigilat cu grijă cu ceară roşie şi însemnat „Personal şi confidenţial”.

          Sprâncenele lui Hercule Poirot i se ridicară pe capul său în formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Şi încă o dată puse în funcţie micul coupe-papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scrisă de o mână cam tremurândă şi nesigură. Mai multe cuvinte erau bine subliniate.

          Hercule Poirot o desfăcu şi citi. Deasupra era scris din nou „Personal şi confidenţial”. În dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, şi data – 21 martie.

          Dragă domnule Poirot, Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă veche şi dragă de-a mea care cunoaşte preocuparea şi amărăciunea mea din ultimul timp. Această prietenă nu ştie împrejurările adevărate – pe acestea le-am ţinut în întregime pentru mine – problema fiind strict personală. Prietena mă asigură că sunteţi întruchiparea discreţiei şi că nu am de ce a mă teme de a implica şi poliţia, lucru care nu mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s-ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea mă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie şi de pe urma unei boli grele din iama trecută – pentru a cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de altă parte, aş vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicată şi că, pentru multe motive aş dori să muşamalizez toată afacerea. Dacă sunt încredinţată cum stau lucrurile, aş putea aranja singură problema şi aş prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de explicită în această privinţă. Dacă veţi prelua această investigaţie, mă anunţaţi la adresa de mai sus?

          A dumneavoastră, Amelia Barrowby.

          Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. Sprâncenele i se ridicară uşor. Apoi, puse scrisoarea deoparte şi luă o alta din grămadă.

          La ora zece fix intră în camera în care domnişoara Lemon, secretara sa de încredere, stătea aşteptându-şi instrucţiunile din ziua respectivă. Domnişoara Lemon avea 48 de ani şi o înfăţişare neatrăgătoare. Impresia generală pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu cea a lui Poirot şi, deşi capabilă să gândească, nu gândea niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă.

          Poirot îi întinse corespondenţa de dimineaţă:

          — Aveţi bunătatea, domnişoară, să formulaţi refuzuri în termeni corecţi la toate astea.

          Domnişoara Lemon îşi aruncă ochii pe diferitele scrisori, mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înţelege semnele ce făceau parte din codul ei propriu: „săpuneală uşoară”; „plesnit în faţă”; „calea-valea”; şi aşa mai departe. După ce termină, încuviinţă din cap şi-şi ridică privirea pentru a primi alte instrucţiuni.

          Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele dguă plicuri, o parcurse şi ridică privirea întrebătoare.

          — Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să stenografieze în carnet.

          — Ce credeţi despre scrisoare, domnişoară Lemon?

          Încruntându-se uşor, domnişoara Lemon puse jos creionul şi citi de la capăt scrisoarea.

          Conţinutul unei scrisori nu însemna nimic pentru domnişoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la părerile ei, în contradicţie cu îndeletnicirile sale oficiale. Domnişoara Lemon era uşor încurcată când el proceda astfel – ea era aproape o maşină perfectă, pe care nu o interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalţi oameni. Adevărata ei pasiune în viaţă era perfectarea unui sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme ar fi date uitării. Îl visa şi noaptea. Totuşi, domnişoara Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligenţă, aspecte pur omeneşti, aşa cum bine ştia Hercule Poirot.

          — Ei bine? Întrebă el.

          — Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnişoara Lemon.

          — Ah! Crezi că e în încurcătură?

          Domnişoara Lemon, care considera că Poirot era de suficient timp în Marea Britanie ca să înţeleagă toate expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două plicuri.

          — Foarte secretoasă, spuse. Şi nu vă spune absolut nimic.

          — Da, făcu Poirot. Am observat asta.

          Domnişoara Lemon îşi luă, din nou, plină de speranţă, carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hotărî:

          — Spuneţi-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită oricând doreşte, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu bate la maşină scrisoarea, scri-o de mână.

          — Da, domnule Poirot.

          Poirot îi mai dădu scrisori:

          — Astea-s note de plată.

          Domnişoara Lemon le sortă rapid.

          — Le achit pe toate, în afară de acestea două.

          — De ce alea două? E vreo greşeală în ele?

          — Sunt firme cu care aţi început să trataţi. Nu se cade să plătiţi prea prompt când abia aţi deschis un cont, pare ca şi cum vă strădifiţi să obţineţi mai târziu un credit.

          — Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în faţa prea bunei dumneavoastră cunoaşteri a negustorului britanic.

          — Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, spuse domnişoara Lemon posomorâtă.

          Scrisoarea către domnişoara Amelia Barrowby a fost formulată cum se cuvine şi expediată, dar nu sosi nici un răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă îşi dezlegase misterul de una singură. Totuşi simţi o undă de surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de politeţe, prin care să-i aducă la cunoştinţă că nu mai avea nevoie de serviciile sale.

          Cinci zile mai târziu, domnişoara Lemon, după ce primi instrucţiunile de dimineaţă, zise:

          — Acea domnişoară Barrowby căreia i-am scris – nu-i de mirare că nu ne-a răspuns. A murit.

          Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a întrebare, decât a răspuns.

          Deschizându-şi geanta, domnişoara Lemon scoase o bucăţică de hârtie ruptă dintr-un ziar:

          — L-am văzut în metrou şi l-am rupt.

          Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deşi domnişoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot citi anunţul apărut la „Naşteri, Decese şi Căsătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără flori”.

          Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:

          — Sunteţi atât de bună să scrieţi o scrisoare?

          Creionul zbura pe hârtie, domnişoara Lemon, cu gândul la complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid şi corect:

          Dragă Domnişoară Barrowby, N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar cum voi fi în împrejurimi la Charman's Grten vineri, vă voi face o vizită în acea zi şi vom discuta, mai pe îndelete, problema menţionată în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.

          Al dumneavoastră…

          — Bate la maşină scrisoarea asta, te rog, şi, dacă e pusă la poştă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green diseară.

          În dimineaţa următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar negru sosi cu poşta a doua:

          Dragă Domnule, Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătuşa mea, domnişoara Barrowby, a decedat în ziua de 26, aşa că problema de care vorbiţi nu mai are importanţă.

          A dumneavoastră, Mary Delafontaine.

          Poirot zâmbi: „Nu mai are importanţă… A, asta o să vedem noi. En avant – spre Charman's Green.

          Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea clădirilor de rangul şi felul lor.

          În timp ce mergea pe poteca ce ducea spre uşa principală, Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos orânduite şi îngrijite de ambele părţi. Trandafiri care promiteau să fie încărcaţi din belşug ceva mai târziu, deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era parţial „pardosit” cu scoici.

          Poirot murmură ca pentru el: „Cum sună catrenul ăla englezesc pe care-l cântă copiii?

          Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?

          Între cochilii şi capace

          Fete drăguţe, toate înşirate.

          Nu-i un şir, se gândi el, dar aici e o fată drăguţă care face ca versurile să se potrivească”.

          Uşa din faţă se deschise şi o fetişcană curăţică, cu bonetă şi şorţ îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu mustaţă mare care vorbea tare de unul singur în grădină. Era, după cum îşi dădu seama Poirot, o servitoare mică, foarte drăguţă, cu ochi albaştri, rotunzi şi obraji îmbujoraţi.

          Poirot îşi ridică pălăria curtenitor şi-i spuse:

          — Pardon, aici locuieşte domnişoara Amelia Barrowby?

          Fata rămase cu gura căscată şi ochii i se făcură şi mai rotunzi.

          — O, domnule, n-aţi aflat? A murit. S-a produs aşa de brusc. Marţi seara.

          Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul – să nu aibă încredere în străini, al doilea – atracţia şi curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi morţi.

          — Mă uimeşti, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuşi, poate o văd pe cealaltă doamnă care locuieşte aici.

          Micuţa servitoare părea uşor neîncrezătoare.

          — Doamna? Da, poate pe ea aţi putea-o vedea, dar nu ştiu dacă e dispusă sau nu să primească pe cineva.

          — O să mă primească, spuse Poirot şi-i întinse cartea sa de vizită.

          Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea îmbujorată se dădu înapoi şi-l pofti pe Poirot într-o sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de vizită în mână, se duse să-şi anunţe stăpâna.

          Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o sufragerie perfect obişnuită – cu tapet de culoare bej, cu o linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne şi perdele roz, o mulţime de bibelouri din porţelan. Nu era nimic care să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită.

          Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simţi că este privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei franţuzeşti – o fată de statură mică, cu părul foarte negru şi ochi bănuitori.

          Intră şi, când Poirot o salută, izbucni pe neaşteptate:

          — De ce ai venit?

          Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene.

          — Nu sunteţi avocat, nu-i aşa?

          Vorbea bine englezeşte, dar foarte repede, îţi dădeai seama că nu era englezoaică.

          — De ce aş fi avocat, domnişoară?

          Fata îl privi morocănoasă.

          — Am crezut că ai putea fi. Am crezut că poate ai venit să spui că ea nu ştia ce face. Am auzit de astfel de lucruri – de influenţă nefastă – aşa-i zice, nu-i aşa? Dar nu e adevărat. Ea vroia ca mie să-mi revină banii şi am să-i am. Dacă va trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Aşa a lăsat ea scris şi aşa se va întâmpla.

          Arăta urât, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii scânteind.

          Uşa se deschise şi o femeie înaltă intră şi spuse: „Katrina!”

          Fata tresări, se înroşi, murmură ceva şi ieşi pe fereastra în stil francez.

          Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care soluţionase atât de eficient situaţia, pronunţând un singur cuvânt. Se simţise autoritate în vocea ei, dispreţ şi o undă de ironie pe care o găseşti la oamenii educaţi. Îşi dădu seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.

          — Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit scrisoarea mea.

          — Vai, am fost plecat din Londra.

          — A, da, înţeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. Acesta-i soţul meu. Domnişoara Barrowby era mătuşa mea.

          Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat şi o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-şi ciupea bărbia. Se uita mereu la soţia sa şi era clar că aştepta ca ea să conducă conversaţia.

          — Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.

          — Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, spuse doamna Delafontaine. Mătuşa mea a murit marţi seara. S-a întâmplat pe neaşteptate.

          — Foarte neaşteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare lovitură!

          Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină.

          — Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot. Şi mă retrag.

          Făcu un pas spre uşă.

          — Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastră aveaţi… Aveaţi o întâlnire cu tanti Amelia, spuneţi?

          — Parfaitement!

          — Poate ne spuneţi despre ce era vorba, interveni soţia. Dacă putem face ceva…

          — Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, adăugă simplu.

          Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porţelan pe care o mângâia. Soţia sa rămase perplexă.

          — Un detectiv? Şi aveaţi întâlnire cu mătuşica? Dar e aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteţi să ne daţi detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic.

          Poirot medită o clipă. Îşi alese cuvintele cu grijă.

          — E dificil pentru mine, doamnă, nu ştiu ce să fac.

          — Ascultaţi, spuse domnul Delafontaine. N-a menţionat de ruşi, nu-i aşa?

          — Ruşi?

          — Ştiţi, bolşevici, bolşi, roşii, chestii de-astea.

          — Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa.

          Domnul Delafontaine se înmuie.

          — Pardon, pardon, mă întrebam doar.

          Mary Delafontaine se uită ţintă la faţa lui Poirot. Ochii îi erau foarte albaştri – culoarea florilor de nu-mă-uita. Dacă ne puteţi spune ceva, domnule Poirot, m-aş bucura s-o faceţi. Vă pot asigura că am… Un motiv pentru care vă întreb.

          Domnul Delafontaine privi speriat.

          — Ai grijă, scumpo… Ştii că s-ar putea să nu fie nimic.

          Din nou, soţia îl potoli cu o privire.

          — Ei bine, domnule Poirot?

          Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. Dădu din cap cu vizibil regret.

          — Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun nimic.

          Se înclină, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Maiy Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri şi se uită la ea:

          — Cred că ţineţi la grădină, doamnă, nu?

          — Eu? Da, îmi ia o mulţime de timp grădinăritul.

          — Je vous fait mes compliments!

          O salută încă o dată şi se îndreptă spre poartă. După ce ieşi şi o luă spre dreapta se uită înapoi şi înregistră două impresii – o faţă palidă privindu-l de la fereastra primului etaj şi un bărbat cu ţinută ţeapănă, soldăţească patrulând în sus. Şi-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu din cap ca pentru el. „Defânitivement, zise, e un şoarece în gaură; ce mişcare va face acum pisica?”

          Se hotărî să se ducă la primul oficiu poştal. Aici dădu nişte telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Îşi îndreptă apoi paşii spre postul de poliţie din Charman's Green, unde întrebă de inspectorul Sims.

          Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos.

          — Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la inspectorul şef. Zicea c-o să treceţi pe-aici. Poftiţi în biroul meu.

          Uşa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se aşeză şi el în celălalt şi-i aruncă o privire plină de curiozitate vizitatorului său.

          — Mergeţi foarte iute la ţintă, domnule Poirot. Veniţi să ne întrebaţi de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să ştim că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiţi la el?

          Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmână inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.

          — Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o mulţime de lucruri. Păcat că nu a fost puţin mai explicită. Ne-ar fi fost de folos acum.

          — Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor.

          — Ce vreţi să spuneţi?

          — Ar mai fi trăit.

          — Vă gândiţi aşa departe? Hm… Nu sunt sigur dacă greşiţi.

          — V-aş ruga, inspectore, să-mi relataţi faptele. Nu ştiu absolut nimic.

          — Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marţi seara după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuşi, medicului nu prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot învârtit, s-a eschivat şi a declarat că nu putea da un certificat de înmormântare. În ce priveşte familia, cam aşa ştie că stau lucrurile. Aşteaptă rezultatul autopsiei. Noi ştim mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el şi cu chirurgul poliţiei au făcut împreună autopsia – şi rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a murit de o mare doză de stricnină.

Attachments