Hai, povesteste-mi cum traiesti de Agatha Christie
(cu scuze faţă de Lewis Carroll)
Îţi voi povesti tot ce pot
Dacă mă vei asculta bine:
Am întâlnit un tânăr erudit
Care şedea pe un Tell
„Cine eşti domnule?” l-am întrebat,
„După ce te uiţi?”
Răspunsul lui mi-a picurat în cap
Ca stropii de sânge într-o carte.
Mi-a spus: „Mă uit după oale vechi
Din vremuri preistorice,
Iar apoi le evaluez în multe,
Multe feluri diferite.
Şi apoi (ca şi tine) încep să scriu,
Cuvintele mele sunt de două ori mai lungi
Ca ale tale, şi mult mai erudite.
Ele dovedesc că ai mei colegi se înşeală!”
Dar eu mă gândeam la un plan
De a omorî un milionar
Şi a-i ascunde cadavrul într-o dubă
Sau vreun fel de frigider mare.
Aşa că, neavând să-i dau nici un răspuns,
Şi simţindu-mă destul de timidă,
Am strigat: „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti!
Şi când, şi unde, şi de ce?”
Vorbele lui blajine erau pline de înţelepciune:
„Perioada de acum cinci mii de ani
Este într-adevăr, când mă gândesc la asta,
Cea mai aleasă epocă pe care o cunosc.
Şi o dată ce înveţi să dispreţuieşti A.D.
Şi capeţi priceperea,
Atunci ai putea veni cu mine să sapi
Şi să nu mai rătăceşti înapoi.
Dar eu mă gândeam cum să strecor
Nişte arsenic în ceai,
Şi n-am putut deloc să-mi potrivesc pe dată
Mintea tocmai până I.C.
M-am uitat la el şi am oftat uşor,
Faţa lui era şi ea plăcută...
„Hai, povesteşte-mi cum trăieşti!”, am strigat,
„Şi ce e ceea ce faci?”
El a spus: „Vânez obiecte făcute de oameni
Pe unde cutreieră ei,
Le fotografiez şi le cataloghez.
Şi le împachetez şi le trimit acasă.
Lucrurile astea nu le vindem pe aur
(Nici chiar pe cupru!),
Ci le punem pe rafturile din muzeu,
Aşa cum e drept şi se cuvine.
Uneori scot la iveală amulete
Şi figurine extrem de vulgare,
Căci în acele zile preistorice
Erau cât se poate de neciopliţi!
Şi în felul ăsta ne amuzăm,
Nu e un fel al bogăţiei.
Dar arheologii trăiesc mult
Şi au cea mai robustă sănătate.”
Îl aud atunci, căci tocmai
Terminasem un plan
De a păstra un cadavru fără praf
Fierbându-l în apă de mare.
I-am mulţumit că mi-a povestit
Cu atâta erudiţie,
Şi i-am spus că am să merg cu el
Într-o expediţie.
Şi acum, dacă din întâmplare îmi cufund
Degetele în acid
Sau sparg vreodată (din greşeală!)
Pentru că nu sunt calmă,
Sau dacă văd cursul unui râu
Şi aud un strigăt îndepărtat,
Oftez, căci asta îmi aminteşte atât de mult
De acel tânăr pe care am învăţat să-l cunosc –
A cărui privire era blajină, a cărui vorbă era domoală
Ale cărui gânduri erau în trecut îndepărtat,
Ale cărui buzunare atârnau de cioburi de oale,
Care ţinea prelegeri cu glas învăţat şi jos,
Care folosea, cuvinte lungi pe care nu le ştiam,
Ai cărui ochi, plini de fervoare şi strălucire,
Măturau cu privirea pământul,
Care căuta convingător să dovedească
Că existau lucruri pe care se cuvenea să le cunosc
Şi că se cuvenea să merg cu el
Există cărţi pe care le citeşti cu un zâmbet interior persistent care din când în când devine vizibil şi uneori auzibil. „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” este una din ele, iar citirea ei este o adevărată plăcere.
O întâmplare fericită a făcut ca în 1930 tânărul arheolog Max Mallowan s-o cunoască pe Agatha Christie, pe atunci deja o bine cunoscută scriitoare. Vizitând Bagdadul, ea îi întâlnise pe Leonard şi Katharine Woolley şi acceptase invitaţia lor de a sta cu ei la Ur, unde făceau săpături de mai mult timp. Max, asistentul lor, primise sarcina s-o escorteze pe Agatha spre casă, arătându-i pe drum împrejurimile. Atraşi unul de celălalt, ei aveau să se căsătorească până să se fi sfârşit anul, începându-şi astfel lunga şi extraordinar de creatoare viaţă împreună.
Agatha n-a înţeles ca faima ei să fie în calea muncii soţului ei. Dintr-un bun început a luat parte activă la toate excavaţiile efectuate de Max în Siria si Irak, îndurând disconforturi şi găsind motive de amuzament în toate privaţiunile la care este supus un arheolog. Inevitabil, cunoscuţii ei, care nu ştiau nimic despre misterele ce însoţeau săpăturile în ţinuturi străine, o întrebau cum era această viaţă ciudată... iar ea s-a decis să le răspundă la întrebări într-o carte.
Agatha a început „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” înainte de război şi, deşi scrierea cărţii s-a întins pe durata a patru ani, atât spiritul cât şi conţinutul ei aparţin anilor '30.
Burgheză echilibrată şi bien élevée cum era, ea im considera că tragediile existenţei umane erau mm semnificative decât aspectele amuzante şi deliciile ei. Nici că la acea vreme arheologia în Orientul Mijlociu era covârşi tu de ştiinţă şi tehnică laborioasă. Era o lume în care te suiai în Pullman la gara Victoria, „un tren mare, grăbit, pufăitor şi prietenos, cu locomotiva lui mare trimiţând spre cer nori de aburi”, erai condus de o mulţime de rude, la Calais luai Orient Express până la Istanbul, şi aşa ajungeai în cele din urmă în Siria unde ordinea, mâncarea bună şi generoasele permise pentru săpături erau furnizate de francezi. Mai mult, era o lume în care Agatha se putea amuza pe seama arabilor, kurzilor, armenilor, turcilor şi yezidişilor, veneratori ai diavolului, care lucrau la excavaţii, la fel de liber cum se putea amuza pe seama cărturarilor de la Oxford, a soţului ei şi a ei însăşi.
Autoarea îşi numeşte cartea „o mică bere... plină de fapte şi întâmplări cotidiene” şi „o cronică dezlânată”. În realitate, este extrem de închegată, formând o ţesătură fără cusătură din cinci sezoane diferite petrecute acolo. Acestea încep spre sfârşitul anului 1934 cu o trecere în revistă a movilelor cetăţilor antice, sau tell-uri, studiind malurile Haburului din nordul Siriei – scopul fiind selectarea celor mai promiţătoare în vedea excavaţiilor.
Max şi-a dovedit judecata sănătoasă alegând Chagar Bazar şi Tell Brak din cincizeci de tell-uri examinate, căci ambele, după ce au fost excavate pe parcursul următoarelor patru sezoane, au îmbogăţit mult cunoştinţele noastre despre vechea Mesopotamie. Dinspre partea ei, Agatha a dat dovadă de disciplină, abţinându-se să prezinte în cartea ei toate particularităţile arheologice, păstrându-i astfel lejeritatea şi consistenţa.
În condiţiile primitive şi de cultură discordantă ale vremii şi locului „întâmplările şi faptele cotidiene” au fost suficient de extraordinare pentru a-l captiva pe cititor: oamenii şi maşinile erau la fel de predispuşi de a crea probleme, şi tot aşa şoarecii, liliecii, păianjenii, puricii şi purtătorii secreţi a ceea ce se numea pe atunci un pântec îndărătnic. Nu doar că episod după episod este povestit extrem de amuzant, dar din relatări reies nişte caracterizări excelente. Dacă despre autoarea de romane poliţiste Agatha Christie se poate spune că îşi scoate personajele din pălărie, aici, în câteva pagini, ea dovedeşte cu câtă pricepere poate da viaţă indivizilor.
Un subiect interesant pe care autoarea, în modestia ei, nu l-a accentuat suficient este însuşi rolul considerabil pe care l-a avut ea în munca practicată a expediţiei. Ea pomeneşte în treacăt de eforturile ei de a face fotografii fără o cameră întunecată şi despre lipirea etichetelor pe obiectele găsite, dar asta n-a fost totul. Când, mai târziu, am avut norocul să petrec o săptămână cu familia Mallowan la Nimrud, în apropiere de Mosul, am fost surprinsă să aflu câte a făcut pe lângă asigurarea ordinii casnice şi a hranei bune. La începutul fiecărui sezon se retrăgea în cămăruţa ei să scrie, dar de îndată ce presiunea muncii la săpături creştea închidea uşa profesiei ei şi se dedica antichităţii. Se scula devreme şi făcea ronduri cu Max, cataloga şi eticheta, şi din când în când se ocupa de curăţarea preliminară ale fildeşurilor preţioase care proveneau de la Fort Shalmaneser. Totuşi, am convingerea că, deşi a afectat arheologiei atâta vreme din timpul ei, Agatha Christie a rămas pe dinăuntru detaşată de arheologie. A savurat viaţa arheologică dintr-o ţară îndepărtată şi a folosit experienţele acestei vieţi în propriile ei cărţi. A avut cunoştinţe bune despre arheologie, totuşi a rămas în afara ei, un privitor din afară fericit amuzat.
Din paginile cărţii „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti”, reiese clar că Agatha a cunoscut bucuria în peisajul sălbatic mesopotamian şi printre oamenii lui. Iată, ca un singur exemplu, relatarea picnicului când ea şi Max şedeau printre flori pe buza unui mic vulcan: „Pacea deplină e minunată. Mă cuprinde un val de fericire, şi îmi dau seama cât de mult iubesc această ţară şi cât de completă şi mulţumitoare e viaţa asta...” La fel, în scurtul ei Epilog, privind înapoi peste anii războiului pentru a reînvia cele mai frumoase amintiri despre Habur, declară: „Scrierea acestei cărți nu a fost o sarcină, ci o muncă făcută din dragoste”. Acest lucru este evident adevărat, căci o anume strălucire caldă luminează toate acele întâmplări cotidiene, indiferent de cât de absurde sau dureroase au fost. Este o calitate care explică de ce, cum spuneam la început, este o plăcere să citeşti această carte.
JACQUETTA HAWES
Această carte este un răspuns. Este un răspuns la o întrebare care mi s-a pus foarte des.
— Aşadar participi la săpături în Siria, nu-i aşa? Povesteşte-mi totul. Cum trăieşti? În cort? Etc., etc.
Majoritatea oamenilor, probabil, nu vrea să ştie. Este doar o mică schimbare de conversaţie. Dar există, când şi când şi câţiva oameni pe care îi interesează cu adevărat.
Mai există şi întrebarea pe care arheologii o pun trecutului – Hai, povesteşte-mi cum ai trăit?
Şi cu lopeţi şi cazmale şi coşuri găsim răspunsul.
„Acestea erau oalele noastre de gătit.” „În acest siloz mare ne păstram grânele.“ „Cu aceste ace din os ne coseam îmbrăcămintea.“ „Acestea erau casele noastre, aceasta baia, aici instalaţiile sanitare!” „Uite, în această ulcică sunt cerceii de aur din zestrea fiicei mele.“ „Uite, în acest borcănel este fardul meu.“ „Toate aceste oale de gătit din lut sunt de un tip foarte obişnuit. Le vei întâlni cu sutele. Le luăm de la olarul din colţ. Woolworth's, spuneai? Aşa îi spuneţi voi în vremurile voastre?”
Pe alocuri există un palat regal, uneori un templu, mult mai rar un mormânt regal. Lucrurile acestea sunt spectaculoase. Ele apar în titluri din ziare, se citeşte despre ele, sunt arătate pe ecrane, toată lumea aude de ele! Totuşi, eu cred că pentru cineva implicat în săpături adevăratul interes îl reprezintă viaţa de zi cu zi – viaţa olarului, a ţăranului, a făcătorului de unelte, a specialistului în meşteşugirea peceţilor şi amuletelor – de fapt, a măcelarului, a brutarului, a lumânărarului.
O ultimă atenţionare, astfel încât să nu existe nici o dezamăgire. Cartea de faţă nu este o carte profundă; ea nu vă va oferi nici o părere colaterală interesantă despre arheologie, nu veţi găsi în ea minunate descrieri de decor, nu va trata probleme economice, nu va conţine reflecţii rasiale, nu vă va vorbi despre istorie.
Este, pot spune, o cărţulie de fapte şi întâmplări cotidiene... o mică bere.
I. Partant pour la Syrie
În câteva săptămâni pornim spre Siria!
Cumpărăturile pentru o climă fierbinte toamna sau iarna reprezintă anumite dificultăţi. Hainele din vară, despre care ai spera în mod optimist că vor „ţine”, nu „ţin” acum când timpul a sosit. În primul rând, par să fie (precum deprimantele adnotări din listele celor care ridică mobila) „Julite, Zgâriate şi Pătate.” (Şi în plus Micşorate, Decolorate şi Ciudate!). În al doilea rând – vai, ce păcat că trebuie să spui asta! – te strâng peste tot.
Aşa că – spre prăvălii şi magazine şi:
— Desigur, doamnă, genul ăsta de lucruri nu ni se cere acum! Avem aici nişte costumaşe foarte încântătoare – O.S.[1] in culori mai închise.
Oh, urăsc O.S.! Ce uimitor să fii O.S.! Şi cât de şi mai uimitor să fii recunoscut pe loc ca O.S.!
(Deşi există şi zile mai bune când, îmbrăcată într-un palton lung, negru, cu un guler mare de blană, vânzătoarea spune voioasă:
- Dar, de bună seamă, doamna este doar plină.
Mă uit la costumaşe, cu spârcurile lor de blană surprinzătoare şi fustele plisate.
Explic cu tristeţe că ceea ce vreau eu este o mătase uşoară sau bumbac.
— Doamna ar putea încerca la „raionul nostru de Croazieră”.
Doamna încearcă la „raionul nostru de Croazieră” – dar fără speranţe exagerate. Croaziera aparţine, totuşi, tărâmului fanteziei romantice. Are o tuşă arcadiană. Fetele sunt cele care pleacă în croazieră – fete care sunt tinere şi zvelte şi poartă pantaloni de pânză neşifonabilă, imens de largi în jurul labelor picioarelor şi lipsiţi de şolduri. Fetele sunt cele care fac sport în mod încântător în costume sport. Fetele sunt cele pentru care sunt expuse optsprezece varietăţi diferite de şorturi.
Fermecătoarea făptură de la „raionul nostru de Croazieră” este pur şi simplu compătimitoare.
— Oh, nu doamnă, nu ţinem măsuri mari. (Uşoară oroare! Măsuri mari şi Croazieră? Unde e romantismul aici?)
Adăugă:
— Nu prea ar fi potrivit, nu-i aşa?
Aprob cu tristeţe că n-ar fi potrivit.
— Mai există, totuşi, o speranţă. Există „raionul nostru Tropical”.
„Raionul nostru Tropical” constă în principal din pălării – pălării maro, pălării albe; pălării patent special. Puţin într-o formă, ca fiind uşor frivole, se află double terrai-urile, debordând de roz şi albastru şi galben ca inflorescenţele unor ciudate flori tropicale. Tot aici se află şi un imens cal de lemn.
Dar – da – există şi alte lucruri. Iată un veşmânt potrivit pentru nevestele „făuritorilor de imperii”. Şantung! Jachete şi fuste din şantung croite simplu – fără vreo aiureală de fetişcană – în care încape atât matahala cât şi sfrijitura! Dispar într-o cabină cu diferite stiluri şi mărimi. Câteva minute mai târziu m-am transformat într-o memsahib[2]
Am anumite reţineri... dar mi le înăbuş. În definitiv, veşmântul e răcoros şi practic şi încap în el.
Îmi îndrept atenţia spre alegerea tipului potrivit de pălărie. Tipul potrivit de pălărie ne mai existând în ziua de azi, trebuie să mi-l fac pe comandă. Treaba asta nu este chiar atât de simplă pe cât sună. Ceea ce vreau eu, şi am de gând să am, şi aproape sigur n-am să obţin, este o pălărie de fetru de proporţii rezonabile, care să mi se potrivească pe cap. Este genul de pălărie care se purta acum vreo douăzeci de ani când ieşeai cu câinele la plimbare sau jucai o partidă de golf. Acum, vai, există doar chestiile pe care ţi le ataşezi la cap – peste un ochi, o ureche, pe ceafă – după cum o cere moda de moment – sau double terrai-urile, măsurând cel puţin un metru dintr-o parte în alta.
Explic că vreau o pălărie cu calota unei double terrai şi cu un bor cam pe sfert.
— Dar ele sunt făcute largi tocmai ca să apere total de soare, doamnă.
— Da, dar acolo unde plec este aproape întotdeauna un vânt teribil, şi o pălărie cu bor nu-mi va rămâne pe cap nici un minut.
— Putem să-i punem doamnei un elastic.
— Vreau o pălărie cu un bor nu mai mare decât al acesteia pe care o port acum.
— Desigur, doamnă, cu o calotă umflată asta ar arăta foarte bine.
— Nu o calotă umflată! Pălăria trebuie să rămână pe cap!
Victorie! Alegem culoarea – una din acele nuanţe noi cu nume drăguţe: murdar, ruginiu, asfalt, pământiu etc.
Câteva cumpărături minore – cumpărături care, ştiu din experienţă, vor fi fie inutile, fie îmi vor da de lucru. O geantă de voiaj cu fermoar, de exemplu. Viaţa din zilele noastre este dominată şi complicată de nemiloasele fermoare. Bluze care se închid cu fermoar în sus, fuste care se închid cu fermoar în jos, costume de schi cu fermoare pretutindeni. Rochiţe cu bucăţele de fermoare total inutile pe ele, pur şi simplu pentru amuzament.
Vai! Nimic nu e mai cumplit ca un fermoar care se supără pe tine şi devine scârbos! Te pune într-o situaţie cu mult mai dificilă decât orice nasture obişnuit, capsă, cataramă sau moş şi babă.
În zilele de început ale fermoarelor, mama mea, entuziasmată de această delicioasă noutate, şi-a comandat un corset care se închidea cu fermoar în faţă. Rezultatul a fost nefericit cât încape! Nu doar că închiderea iniţială a fost un adevărat chin, dar apoi corsetul a refuzat cu încăpăţânare să se lase deschis! Scoaterea lui a fost practic o operaţie chirurgicală. Şi datorită fermecătoarei decenţe victoriene a mamei mele, un timp a părut posibil ca tot restul vieţii să şi-l petreacă în acel corset – un gen de femeie modernă în armură de fier!
De aceea, întotdeauna am privit fermoarele cu un ochi circumspect. Dar se pare că toate gentile de voiaj au fermoare.
— Închizătorile de modă veche au fost total înlocuite, doamnă, îmi spune vânzătorul cu o privire plină de milă. Acesta, vedeţi, e atât de simplu! adăugă el făcându-mi o demonstraţie.
N-am nici un dubiu cu privire la simplitatea lui... dar să nu uităm că geanta e goală, îmi spun în gând.
— Mă rog, spun oftând, trebuie să fiu în pas cu vremea.
Cu unele reţineri, cumpăr geanta.
Iată-mă dar mândra posesoare a unei genţi de voiaj cu fermoar, fustă şi jachetă de nevastă de „clăditor de imperiu”, şi o pălărie posibil satisfăcătoare.
Mai sunt totuşi multe de făcut.
Trec la „raionul de Papetărie”. Cumpăr mai multe pixuri şi stilouri, ştiind din experienţă că, deşi în Anglia un stilou se comportă de-o manieră exemplară, în clipa în care se vede în deşert interpretează faptul ca pe-o libertate de a intra în grevă şi se comportă ca atare, fie împroşcându-mă nediscriminatoriu cu cerneală pe haine sau pătându-mi caietul de însemnări şi orice altceva care se află la îndemână, fie refuzând cu încăpăţânare să facă altceva decât să zgârie invizibil suprafaţa hârtiei. Mai cumpăr şi două creioane modeste. Din fericire, creioanele nu sunt temperamentale şi, deşi au tendinţa de a dispărea pe nesimţite, am întotdeauna la îndemână o sursă. În definitiv, la ce îţi serveşte un arhitect dacă nu să împrumuţi creioane de la el?
Următoarea achiziţie sunt patru ceasuri de mână. Deşertul nu e amabil cu ceasurile. După câteva săptămâni acolo, ceasul renunţă în mod ferm la acurateţea lui zilnică. Timpul, se spune, este doar un mod de gândire. Aşa se face că îşi ia libertatea fie de a se opri de opt sau nouă ori pe zi pentru o perioadă de douăzeci de minute, fie de a o lua înainte de capul lui. Uneori alternează copios între cele două variante şi sfârşeşte prin a se opri de tot. Atunci treci la ceasul nr. 2, şi aşa mai departe. Mai cumpăr şi două ceasuri cu cadranele împărţite în patru şi şase ca să le am gata pentru clipa când soţul meu îmi va spune: „Vrei, te rog, să-mi împrumuţi un ceas ca să-l dau şefului de echipă?”
Şefii noştri de echipă arabi, oricât ar fi ei de grozavi, au ceea ce poate fi descris ca mână grea la orice gen de obiect care arată timpul. Citirea orei, oricum, necesită un mare efort mental din parte lor. Îi poţi vedea ţinând un ceas mare, cu cadranul ca o lună plină, cu susu-n jos şi uitându-se la el cu o concentrare dureroasă în timp ce obţin răspunsul greşit! Întorc cu atâta energie şi până la refuz aceste comori, încât puţine arcuri le-ar rezista!
Aşa se face că până la sfârşitul sezonului de săpături ceasurile personalului expediţiei sunt sacrificate unul câte unul. Cele două ceasuri ale mele sunt un mijloc de a evita ziua cea rea.
*
Împachetarea!
Există mai multe şcoli de gândire privitor la împachetare. Sunt oameni care încep să împacheteze cu o săptămână sau două înainte de plecare. Există oameni care aruncă de-a valma câteva lucruri cu o jumătate de ură înainte să plece. Există oameni care împachetează cu grijă şi cărora nu le ajunge foiţa de împachetat! Există oameni care dispreţuiesc foiţa şi aruncă pur şi simplu lucrurile în geamantane şi... salutare şi să auzim de bine! Există oameni care lasă în urmă practic tot ce le trebuie. Şi există şi din aceia care cară cu ei cantităţi uriaşe de lucruri ce nu le vor trebui niciodată!
Un lucru poate fi spus cu certitudine despre împachetatul arheologilor. Acesta constă în principal din cărţi. Ce cărţi să ia, ce cărţi pot fi luate, pentru ce cărţi există loc, ce cărţi pot fi (ce chin!) lăsate acasă. Sunt ferm convinsă că toţi arheologii împachetează în felul următor: Se hotărăsc asupra numărului maxim de geamantane pe care o lung încercată companie de vagoane de dormit le va permite să-l ia. Apoi umplu până la refuz aceste geamantane cu cărţi. După aceea, cu inima strânsă, scot câteva cărţi şi umplu spaţiul gol astfel obţinut cu cămăşi, pijamale, şosete etc.
Uitându-mă în camera lui Max am impresia că întregul spaţiu cubic este plin cu cărţi! Printr-o breşă în stivele cu cărţi zăresc faţa îngrijorată a lui Max.
— Crezi că o să am loc pentru toate astea? mă întrebă el.
Răspunsul e atât de evident negativ încât pare o adevărată cruzime să i-l spun.
La patru şi jumătate PM intră în camera mea şi mă întreabă plin de speranţă:
— Ai ceva loc în geamantanele tale?
Îndelungata experienţă ar fi trebuit să mă înveţe să răspund cu fermitate „Nu”, dar ezit, şi imediat năpasta se abate asupra mea.
— Dacă ai putea scoate unul sau două lucruri...
— Nu cărţi?
Max arată uşor surprins şi spuse:
— Cărţi, fireşte, ce altceva?
Înaintând, îndeasă două volume uriaşe peste costumul de nevastă de „făuritor de imperiu” care zăcea încântat de el însuşi deasupra lucrurilor din geamantan.
Scot un strigăt de protest, dar prea târziu.
— Prostii, spune Max, e loc berechet.
Şi forţează capacul care refuză cu încăpăţânare să se închidă.
— Nici chiar acum nu e plin de tot, spune cu optimism Max.
Din fericire, în clipa asta privirea îi este atrasă de o rochie cu imprimeuri care zace împăturită în alt geamantan.
— Ce e asta?
