Intalnire cu moartea de Agatha Christie
Capitolul 1
– Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?
Întrebarea pluti în aerul nemişcat al nopţii, păru să zăbovească o clipă, apoi se pierdu în întuneric înspre Marea Moartă.
Hercule Poirot se opri un minut cu mâna pe cremona ferestrei. Încruntându-se, închise hotărât geamul, oprind pătrunderea aerului nopţii, atât de periculos. Hercule Poirot fusese crescut în ideea că aerul de afară trebuie să rămână afară şi, mai ales, că aerul nopţii era periculos pentru sănătate.
În timp ce trăgea draperiile acoperind bine fereastra şi se îndrepta spre pat, Poirot zâmbi îngăduitor pentru sine.
„Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?”
Curioase aceste cuvinte pe care detectivul Hercule Poirot le auzi în prima noapte petrecută în Ierusalim.
– E clar - oriunde mă duc, există ceva care îmi aminteşte de crimă! murmură el. Continuă să zâmbească aducându-şi aminte de o istorioară referitoare la romancierul Anthony Trollope, pe care o auzise odată. Trollope traversa Atlanticul, când îi surprinsese pe doi colegi de călătorie discutând despre un fragment dintr-un roman de-al său, publicat de curând. „E foarte bun, declarase unul din ei. Dar ar trebui să o omoare pe bătrâna aia plicticoasă.” Cu un zâmbet larg, romancierul le replicase: „Domnilor, vă sunt foarte recunoscător! O să mă duc să o omor imediat!”
Hercule Poirot se întrebă ce anume determinase rostirea cuvintelor pe care tocmai le auzise. Probabil o colaborare în privinţa unei cărţi sau a unei piese de teatru.
Încă zâmbind, îşi zise: „S-ar putea ca într-o zi să-mi amintesc de cuvintele astea şi înţelesul lor să fie mult mai sinistru”.
Acum îşi amintea că vocea care le rostise avusese un ton ciudat de pătimaş - un tremur care vădea o încordare emoţională intensă. O voce de bărbat - sau de băiat...
În timp ce stingea veioza de lângă pat, Hercule Poirot gândi: „Ar trebui să pot recunoaşte acea voce... “
II
Cu coatele pe pervaz şi capetele apropiate, Raymond şi Carol Boynton priveau în adâncimea albastră a nopţii. Nervos, Raymond repetă cuvintele pe care le rostise şi înainte:
– Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?
Carol Boynton se foi uşor, apoi zise cu o voce profundă şi aspră:
– E oribil...
– Nu e mai oribil ca asta!
– Cred că nu...
Raymond rosti cu violenţă:
– Nu poate continua în felul ăsta - nu se poate... Trebuie să facem ceva... Şi nu există altceva ce putem face..
– Dar dacă am putea scăpa cumva... zise Carol, dar vocea ei era neconvingătoare şi chiar şi ea îşi dădea seama de lucrul ăsta.
– Nu putem. Glasul lui era sec şi lipsit de speranţă. Carol, ştii că nu putem...
Fata se cutremură.
– Ştiu, Ray... ştiu.
El scoase un hohot de râs scurt şi amar.
– Oamenii ar spune că suntem nebuni - să nu putem pur şi simplu să plecăm...
– Poate că... suntem nebuni, rosti Carol încet.
– Cred că da. Da, cred că suntem. Oricum, nu mai avem mult şi o să fim... cred că unii oameni ar spune că deja am înnebunit - uită-te la noi cum plănuim, cu sânge rece, să ne omorâm mama!
– Nu e mama noastră! îl contrazise Carol cu asprime.
– Nu, ai dreptate. Urmă o pauză, apoi Raymond continuă, cu o voce liniştită, indiferentă: Eşti de acord, Carol?
– Cred că ar trebui să moară, da... răspunse Carol, hotărâtă. Apoi izbucni brusc: E nebună... Sunt aproape convinsă că e nebună... N-ar... N-ar putea să ne chinuiască în felul ăsta dacă ar fi normală. De ani întregi spunem: „Aşa nu se mai poate!” - şi s-a putut! Am zis: „Va muri la un moment dat” - dar n-a murit! Nu cred că va muri vreodată dacă nu...
– Dacă nu o omorâm, continuă Raymond decis.
– Da.
Carol îşi încleştă pumnii pe pervazul din faţa ei.
Fratele ei continuă pe un ton calm, normal, în care doar un tremur slab arăta nerăbdarea interioară:
– Înţelegi că trebuie să fie unul din noi, nu-i aşa? Cu Lennox, trebuie luată în consideraţie şi Nadine. Şi nu putem să o implicăm pe Jinny.
Carol se cutremură.
– Biata Jinny... Mi-e atât de teamă...
– Ştiu. Situaţia devine din ce în ce mai gravă, nu-i aşa? De aceea trebuie făcut rapid ceva - înainte să depăşească orice limită.
Carol se ridică brusc, dându-şi pe spate de pe frunte şuviţele de păr castaniu.
– Ray, nu crezi că este ceva cu adevărat greşit, nu?
El îi răspunse pe acelaşi ton aparent calm:
– Nu. Cred că este ca şi cum am omorî un câine turbat... ceva care face rău lumii şi trebuie oprit. Acesta este singurul mod de a-l opri.
– Dar ei... ei ne vor trimite pe scaunul electric, murmură ea. Vreau să zic că nu am putea explica cum e ea... Ar părea atât de fantastic... Într-un fel, totul este în minţile noastre, înţelegi?
– Nimeni nu va şti vreodată, o asigură Raymond. Am un plan. M-am gândit la tot. Ar trebui ca noi să fim în siguranţă.
Carol se întoarse brusc spre el.
– Raymond... Într-un fel sau altul acum eşti diferit. Ceva ţi s-a întâmplat... Ce anume ţi-a băgat toate astea în cap?
– De ce crezi că mi s-a întâmplat ceva?
El îşi întoarse capul, privind în noapte.
– Pentru că... Ray, e vorba de fata aceea din tren?
– Nu, desigur că nu, de ce ar fi? Of, Carol, nu vorbi prostii. Hai să ne întoarcem la... la...
– La planul tău? Eşti sigur că este... un plan bun?
– Da, cred că da... Desigur, trebuie să aşteptăm ocazia potrivită. Şi apoi, dacă totul merge bine, vom fi liberi - cu toţii.
– Liberi?
Carol oftă uşor. Ridică privirile spre stele. Apoi un acces de plâns îi scutură tot trupul.
– Carol, ce s-a întâmplat?
Carol izbucni în suspine nestăpânite.
– E atât de frumos... noaptea, şi întunericul, şi stelele. Dacă am putea să ne bucurăm de tot... Dacă am putea şi noi să fim ca ceilalţi oameni în loc să fim cum suntem - ciudaţi, şi nebuni, şi atât de în neregulă.
– Dar vom fi... În regulă, după ce ea va muri!
– Eşti sigur? Nu e prea târziu? Nu vom fi mereu ciudaţi şi diferiţi?
– Nu, nu, nu!
– Mă întreb...
– Carol, dacă preferi să nu...
Ea împinse la o parte braţul care încerca să o liniştească.
– Nu, sunt alături de tine - în mod sigur! Din cauza celorlalţi - mai ales a lui Jinny. Trebuie să o salvăm pe Jinny!
Raymond se opri o clipă.
– Atunci... mergem mai departe?
– Da!
– Bine. Să-ţi spun planul meu...
Şi îşi apropie capul de al ei.
Capitolul 2
Domnişoara Sarah King, absolventă a facultăţii de medicină, stătea lângă masă în camera de corespondenţă din hotelul Solomon din Ierusalim, răsfoind leneşă paginile ziarelor şi ale revistelor. Avea sprâncenele încruntate şi părea preocupată.
Francezul de vârstă medie care intră din hol în cameră o privi o clipă înainte de a se duce spre celălalt capăt al mesei. Când privirile li se întâlniră, Sarah făcu un uşor gest de recunoaştere, zâmbindu-i. Îşi aminti că bărbatul îi venise în ajutor în călătoria de la Cairo şi îi cărase una dintre valize când nici un hamal nu părea să fie disponibil.
– Vă place Ierusalimul? o întrebă doctorul după schimbul de saluturi.
– În unele privinţe este îngrozitor, spuse Sarah, după care adăugă: Religia este foarte ciudată!
Francezul păru amuzat.
– Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Engleza lui era aproape perfectă. Toate sectele posibile se ceartă şi se bat!
– Şi construcţiile îngrozitoare pe care le-au ridicat! adăugă Sarah.
– Da, într-adevăr.
Sarah oftă.
– M-au împiedicat astăzi să intru undeva fiindcă aveam o rochie fără mâneci, spuse ea mâhnită. Se pare că Atotputernicului nu-i plac braţele mele, în pofida faptului că el le-a creat.
Doctorul Gerard izbucni în râs, apoi spuse:
– Mă pregăteam să comand nişte cafea. Vreţi şi dumneavoastră, domnişoară...
– King este numele meu. Sarah King.
– Iar al meu - permiteţi-mi.
Scoase o carte de vizită. Sarah o luă şi ochii i se măriră plini de uimire şi plăcere.
– Doctorul Theodore Gerard? Oh, sunt foarte încântată să vă cunosc. V-am citit toate lucrările, desigur. Opiniile dumneavoastră privind schizofrenia sunt teribil de interesante.
– Desigur?
Sprâncenele lui Gerard se arcuiră a mirare.
Sarah îi explică destul de ruşinată:
– Ştiţi... şi eu mă pregătesc să devin doctor. Tocmai mi-am luat diploma.
– Aha! înţeleg.
Doctorul Gerard comandă cafea şi se aşezară într-un colţ al salonului. Francezul era mai puţin interesat de realizările medicale ale lui Sarah decât de pârul negru care i se unduia de pe frunte şi de forma frumoasă a gurii roşii. Era amuzat de evidentul respect cu care îl privea.
– Staţi mult aici? o întrebă el ca să întreţină conversaţia;
– Câteva zile. Atâta. Apoi vreau să merg la Petra.
– Aha! Şi eu mă gândeam să merg acolo dacă excursia nu durează prea mult. Înţelegeţi, trebuie să mă întorc la Paris pe 14.
– Durează cam o săptămână, cred. Două zile până acolo, două acolo şi două pe drum înapoi.
– Trebuie să mă duc la agenţia de voiaj dimineaţa ca să văd ce se poate aranja.
Un grup de oameni intră în salon şi se aşeză. Sarah îi privi cu un oarecare interes. Îşi coborî vocea:
– Oamenii aceia tocmai au intrat - i-aţi observat în tren azi-noapte? Au plecat din Cairo cam odată cu noi.
Doctorul Gerard îşi puse un monoclu şi îşi îndreptă privirea spre celălalt capăt al încăperii.
– Americani?
Sarah aprobă din cap.
– Da. O familie de americani. Dar una cam neobişnuită, după părerea mea.
– Neobişnuită? Cum aşa?
– Păi, uitaţi-vă la ei. Mai ales la bătrână.
Doctorul Gerard se conformă. Privirea lui profesionistă se mută rapid de la un chip la altul.
Observa mai întâi un bărbat înalt, cam osos, care avea în jur de treizeci de ani. Faţa era plăcută, dar slabă, şi avea o atitudine nefiresc de apatică. Mai erau doi adolescenţi - un băiat cu trăsături aproape greceşti. „E ceva ciudat şi cu el, îşi zise doctorul Gerard. Da - are o stare nervoasă evidentă.” Fata era în mod clar sora lui - exista o asemănare remarcabilă. Şi ea era la fel de neliniştită. Mai era o fată, de vârstă chiar mai mică - avea un păr roşcat-auriu care îi stătea ca un halou în jurul capului; mâinile nu-i aveau astâmpăr - trăgeau şi mototoleau batista din poală. O altă femeie, tânără, calmă, cu părul negru şi ten palid, cu chip placid care semăna cu Madona lui Luini. Ea chiar nu dădea vreun semn de nelinişte! Şi în mijlocul grupului... „Doamne! gândi doctorul Gerard, cu repulsia candidă specifică francezilor. Ce oroare de femeie!” Bătrână, umflată, stând în mijlocul grupului, ca un Buddha deformat - un păianjen greţos în centrul pânzei!
– La Maman nu e prea frumoasă, nu? îi spuse el lui Sarah şi ridică din umeri.
– E ceva cam... sinistru în privinţa ei, nu credeţi? îl întrebă Sarah.
Doctorul Gerard o cercetă din nou. De data asta privirea era a profesionistului, nu a estetului.
– Hipofîzie - cardiacă, adăugă el în limbajul eliptic medical.
– A, da, asta! Sarah nu luă în seamă aspectul medical. Dar este ceva ciudat în atitudinea lor faţă de ea, nu credeţi?
– Cine sunt, ştiţi?
– Numele lor este Boynton. Mama, fiul căsătorit, soţia lui, un fiu mai tânăr şi două surori mai mici.
– La famille Boynton vizitează lumea, murmură doctorul Gerard.
– Dar este ceva ciudat în felul cum o fac. Nu vorbesc niciodată cu altcineva. Şi nici unul dintre ei nu poate face ceva dacă bătrâna nu-şi dă acordul!
