Leul din Nemeea de Agatha Christie
— CEVA INTERESANT în dimineaţa aceasta, Miss Lemon? – întrebă a doua zi cînd intră în birou.
Avea încredere în Miss Lemon. Era o femeie lipsită de imaginaţie, dar avea instinct. Ceea ce ea considera demn de luat în seamă era, de obicei, demn de luat în seamă. Era născută secretară.
— Mai nimic, domnule Poirot. Doar o scrisoare care cred că v-ar putea interesa. Am pus-o deasupra.
— Şi despre ce e vorba?
— De la un bărbat care vrea să cercetaţi dispariţia pechinezului nevestei.
Poirot se opri cu piciorul în aer. Aruncă o privire plină de reproş lui Miss Lemon. Ea nu observă. Începuse să bată la maşină. Bătea cu precizia şi cadenţa unei mitraliere.
Poirot era bulversat; bulversat şi amărît. Miss Lemon, eficienta Miss Lemon, îl dezamăgise! Un pechinez! Mai ales visul pe care-l avusese noaptea trecută. Părăsea Palatul Buckingham după ce fusese felicitat şi i se mulţumise personal, cînd valetul venise şi-i adusese ciocolata.
Îi stăteau pe limbă cuvinte pline de venin. Nu le rosti însă pentru că, graţie vitezei şi zelului cu care bătea la maşină, Miss Lemon tot nu le-ar fi auzit.
Cu un mormăit de dezgust culese scrisoarea de deasupra micului teanc aflat la marginea biroului.
Da, era exact ce spusese Miss Lemon. O adresă din City, o scrisoare scurtă şi fără înflorituri, o scrisoare de afaceri. Subiectul: răpirea unui pechinez. Un căţel din aceia cu ochii bulbucaţi, jucăria super-răsfăţată a vreunei cucoane bogate. Poirot încreţi buzele în timp ce citea.
Nimic neobişnuit. Nimic straniu. Ba da, da, un mic amănunt, Miss Lemon a avut dreptate. Un mic amănunt într-adevăr ciudat.
Hercule Poirot se aşeză. Citi scrisoarea încet, cu atenţie. Nu era cazul pe care şi-l dorea, nu era genul de caz pe care şi-l promisese. Nu era nici pe departe un caz important. Era chiar cu totul lipsit de importanţă. Nu era – şi aici era baza obiecţiei sale – o „muncă a lui Hercule”.
Din nefericire era curios. Da, realmente curios.
Ridică vocea ca să se facă auzit de Miss Lemon în ciuda zgomotului maşinii de scris.
— Sună-l pe Sir Joseph Hoggin – spuse – şi aranjează-mi o întîlnire la el la birou, aşa cum sugerează.
Ca de obicei, Miss Lemon avusese dreptate.
— Sînt un om cinstit, domnule Poirot – spuse Sir Joseph Hoggin.
Hercule Poirot făcu un gest evaziv care sugera (dacă voiai s-o iei aşa) admiraţia pentru situaţia solidă a carierei lui Sir Joseph şi aprecierea modestiei cu care acesta vorbea despre sine. Dar putea fi şi dispreţul pentru o astfel de afirmaţie. În orice caz, nu dădea glas gîndului ascuns al lui Poirot, şi anume acela că Sir Joseph era, în cea mai obişnuită accepţie a cuvîntului, un om urît. Ochii lui Hercule Poirot se opriră în mod critic asupra fălcilor umflate, ochilor porcini, nasului borcănat şi asupra gurii cu buze strînse. Efectul general îi amintea de ceva sau de cineva, dar pentru moment nu-şi putea aminti de ce. Amintirea pîlpîia vag. Cu mult timp în urmă, în Belgia, ceva, sigur în legătură cu săpunul.
Sir Joseph continua:
— Să n-o mai lungim. N-am luat-o razna. Domnule Poirot, multă lume ar lăsa treaba baltă. Ar uita-o ca pe o datorie veche. Dar Joseph Hoggin nu procedează aşa. Sînt un om bogat şi, ca să zic aşa, nu două sute de lire contează.
— Vă felicit, strecură încet Poirot.
— Eh?
Sir Joseph se opri o clipă. Ochii mici se apropiară şi mai mult. Apoi reluă:
— Asta nu înseamnă că am obiceiul să arunc cu banii. Ceea ce doresc plătesc. Plătesc însă preţul pieţei, nici un ban mai mult.
— Vă daţi seama – spuse Poirot – ca onorariul meu va fi mare.
— Da, da, dar asta – Sir Joseph îl privi cu şiretenie – este o chestiune fără importanţă.
— Eu nu mă tocmesc. Sînt un expert. Pentru serviciile unui expert trebuie să plătiţi.
— Ştiu – spuse Sir Joseph cu francheţe – dumneata eşti foarte priceput în astfel de afaceri. Am făcut cercetări şi mi s-a spus că sînteţi cel mai bun. Vreau să ajung la esenţa problemei şi nu să mă tocmesc. De aceea am apelat la dumneata.
— Aţi fost norocos.
Sir Joseph mîrîi.
— Extrem de norocos – reluă Poirot pe un ton hotărît. Sînt, fără falsă modestie, la apogeul carierei mele. De altfel intenţionez să mă retrag, să trăiesc la ţară, să călătoresc din cînd în cînd ca să văd lumea, ori, poate, să-mi cultiv grădina dînd o atenţie deosebită îmbunătăţirii dovlecelului. Magnifice legume, dar lipsite de aromă. De fapt nu asta vreau să spun. Doresc doar să vă comunic că, înainte de retragere, accept 12 cazuri, nici mai mult nici mai puţin. „Muncile lui Hercule”, autoimpuse, dacă pot spune aşa. Cazul dumneavoastră, Sir Joseph, este primul dintre ele. Am fost atras de acest caz – suspină el –, de izbitoarea lui lipsă de importanţă.
— Importanţă? – interveni Sir Joseph.
— Lipsă de importanţă am spus. S-a apelat la mine în nenumărate cazuri: să cercetez crime, morţi subite, jafuri, furturi de bijuterii. Este pentru prima oară cînd sînt solicitat să-mi pun în valoare talentul ca să elucidez răpirea unui căţel.
— Mă surprinde – mormăi Sir Joseph – aş fi zis că nu se mai termină cu bîrîielile femeilor legate de dispariţia diverşilor căţei.
— E adevărat. Dar este pentru prima oară cînd sînt solicitat de soţ într-un asemenea caz.
Sir Joseph îşi îngustă ochii admirativ:
— Încep să înţeleg de ce mi-ai fost recomandat dumneata. Eşti un tip şiret, domnule Poirot.
— Ce-ar fi să-mi povestiţi faptele – murmură Poirot. Cînd a dispărut cîinele?
— Exact acum o săptămînă.
— Şi, bănuiesc, soţia dumneavoastră este disperată.
Sir Joseph se holbă la el şi şpuse:
— Nu înţelegi? Cîinele a fost înapoiat!
— Înapoiat? Permiteţi-mi să-ntreb atunci, care-i rolul meu aici.
Sir Joseph se înroşi de furie:
— Pentru că, să fiu al dracului dacă vreau să fiu escrocat! Iată de ce, domnule Poirot, am să vă spun întreaga tărăşenie. Cîinele a fost furat acum o săptămînă, şterpelit în Kensington Garden, pe cînd era la plimbare cu doamna de companie a nevesti-mi. A doua zi, nevestei mele i s-au pretins 200 de lire. Ce ziceţi de asta – 200 de lire! Pentru blestemata aia de brută mică şi schelălăitoare, care ţi se încurcă mereu printre picioare.
— Natural că n-aţi aprobat plata unei asemenea sume – murmură Poirot.
