Martorul mut de Agatha Christie
CAPITOLUL 1 – Stăpâna de la Littlegreen House
Domnişoara Arundell muri pe 1 mai. Deşi boala ei fusese scurtă, decesul său nu provocă multă surprindere în micul orăşel Market Basing, unde locuise de la vârsta de şaisprezece ani. Pentru că Emily Arundell trecuse bine de şaptezeci de ani, era ultima dintr-o familie de cinci persoane, se ştia de mulţi ani că avea o sănătate precară şi fusese cât pe-aci să moară cu vreo optsprezece luni în urmă, de o criză similară celei care îi pusese capăt zilelor.
Dar, deşi moartea domnişoarei Arundell nu mirase pe nimeni, ceva îi surprinse totuşi pe toţi. Prevederile testamentului său generară atât emoţie, cât şi uimire, încântare, dezaprobare, furie, disperare, mânie şi bârfa generală. Săptămâni, chiar luni de zile, în Market Basing nu se discută despre altceva! Fiecare se implicase în dezbaterea subiectului, începând cu domnul Jones, băcanul, care susţinea că „sângele apă nu se face”, până la doamna Lamphrey de la oficiul poştal, care repeta ad nauseam[1]: „Se ascunde ceva în spatele întregii poveşti, e ceva în legătură cu testamentul! Ţineţi minte cuvintele mele”.
Ceea ce dădea savoare speculaţiilor legate de acest subiect era faptul că testamentul fusese întocmit abia pe 21 aprilie.
Dacă la asta mai adăugăm faptul că rudele apropiate ale lui Emily Arundell o vizitaseră chiar înainte de această dată, în a doua zi de Paşte, ne dăm seama că puteau fi emise cele mai scandaloase teorii, alungând într-un mod plăcut monotonia vieţii cotidiene din Market Basing.
Exista o persoană despre care se bănuia că ştia despre această problemă mai multe decât voia să recunoască. Aceasta era domnişoara Wilhelmina Lawson, doamna de companie a domnişoarei Arundell. Dar domnişoara Lawson susţinea că ştia la fel de puţine ca toţi ceilalţi. Afirma că rămăsese cu gura căscată când fusese citit testamentul.
Bineînţeles, o mulţime de oameni nu credeau aşa ceva. Însă, indiferent dacă domnişoara Lawson era sau nu atât de neştiutoare pe cât susţinea, doar o singură persoană cunoscuse cu siguranţă adevărul. Această persoană era chiar femeia moartă. Emily Arundell făcuse totul de capul ei, aşa cum obişnuia întotdeauna. Nu-i spusese nici măcar avocatului său nimic în legătură cu motivele care o determinaseră să procedeze astfel. Se mulţumise doar să-şi exprime limpede dorinţele.
Această acţiune tăinuită lăsa să se vadă clar nota dominantă a caracterului lui Emily Arundell. Era, în toate privinţele, un produs tipic al generaţiei sale. Avea atât virtuţile, cât şi viciile acesteia. Era autoritară şi deseori tiranică, dar şi deosebit de cordială. Avea limba ascuţită, dar acţiunile ei erau binevoitoare. Văzută din exterior, părea sentimentală, dar în adâncul ei era o persoană dură. Avusese o serie de doamne de companie pe care le teroriza fără milă, dar pe care totodată le trata cu generozitate. Acordase mare importanţă obligaţiilor de familie.
În vinerea de dinaintea Paştelui, Emily Arundell stătea în salonul din Littlegreen House, dându-i diferite dispoziţii domnişoarei Lawson. Emily Arundell fusese o fată frumoasă, şi acum era o doamnă în vârstă arătoasă şi care se ţinea bine, cu spatele drept şi cu gesturi energice. O uşoară paloare a pielii sale avertiza că nu se putea bucura de o masă consistentă fără să aibă de suportat consecinţele.
Domnişoara Arundell spuse:
— Minnie, cum i-ai repartizat?
— Ei bine, m-am gândit – sper că am procedat cum trebuie – ca doctorul şi doamna Tanios să stea în camera de stejar, Theresa în camera albastră, domnul Charles în vechea cameră a copiilor...
Domnişoara Arundell o întrerupse:
— Theresa poate să stea în fosta cameră a copiilor, iar Charles va sta în camera albastră.
— Oh, da, îmi pare rău, mă gândisem că încăperea copiilor e mai nepotrivită...
— E foarte bună pentru Theresa.
În vremea domnişoarei Arundell, femeile ocupau un loc secundar. Bărbaţii erau membrii importanţi ai societăţii.
— Îmi pare atât de rău că nu vin dragii de copilaşi, murmură domnişoara Lawson, sentimentală.
Iubea copii şi era incapabilă să-i stăpânească.
— Patru vizitatori sunt îndeajuns, spusese domnişoara Arundell. Oricum, Bella îşi creşte groaznic copiii. Odraslele ei nici măcar nu visează să facă întocmai ce li se spune.
Minnie Lawson murmură:
— Doamna Tanios e o mamă foarte devotată.
Domnişoara Arundell zise, aprobând-o cu gravitate:
— Bella e o femeie bună.
Domnişoara Lawson oftă şi spuse:
— Trebuie să-i fie tare greu uneori – să trăieşti într-un loc din străinătate precum Smyrna...
Emily Arundell replică:
— Cum îţi aşterni, aşa dormi. Şi, aceste vorbe de duh fiind spuse, continuă: Acum o să mă duc în oraş, ca să discut despre comenzile pentru weekend.
— Oh, domnişoară Arundell, lăsaţi-mă pe mine. Vreau să zic...
— Aiurea! Prefer să mă duc singură. Rogers trebuie luat tare. Necazul cu tine, Minnie, e că nu eşti destul de autoritară. Bob! Bob! Unde e câinele?
Un terrier sârmos coborî furios scările. Se învârti în jurul stăpânei sale, scoţând lătrături scurte, sacadate, de încântare şi de aşteptare.
Împreună, stăpâna şi câinele ieşiră pe uşa din faţă şi merseră pe aleea ce ducea către poartă.
Domnişoara Lawson rămase în prag, zâmbind cam prosteşte în urma lor, cu gura întredeschisă. În spatele ei, un glas spuse sarcastic:
— Domnişoară, feţele de pernă pe care mi le-aţi dat nu se potrivesc.
— Poftim? Ce prostie din partea mea...
Minnie Lawson se cufundă din nou în rutina menajeră.
Emily Arundell, însoţită de Bob, merse ca o regină pe strada principală din Market Basing.
Şi chiar era tratată ca o regină. În fiecare magazin în care intra, proprietarii se grăbeau să-i iasă în întâmpinare.
Ea era domnişoara Arundell din Littlegreen House. Era „una dintre cei mai vechi clienţi ai noştri”. Era „una de şcoală veche. Nu mai sunt mulţi ca ea în zilele astea”.
— Bună dimineaţa, domnişoară. Ce aş putea face pentru... Nu-i moale? îmi pare rău să aud asta. Am crezut că era o şa drăguţă... Sigur, bineînţeles, domnişoară Arundell. Dacă spuneţi dumneavoastră înseamnă că aşa este... Nu, într-adevăr, nu m-aş gândi să trimit Canterbury-ul la dumneavoastră, domnişoară Arundell... Da, o să mă ocup chiar eu, domnişoară Arundell.
Bob şi Spot, câinele măcelarului, îşi dădeau încet târcoale, cu părul zburlit, mârâind uşor. Spot era un câine solid, de rasă nedefinită. Ştia că nu trebuia să se bată cu câinii clienţilor, dar îşi permitea să le arate, prin indicaţii subtile, ce tocătură ar face din ei, dacă i s-ar permite.
Bob, un câine spiritual, replicase în acelaşi fel.
Emily Arundell îl chemă tăios „Bob!” şi plecă.
În prăvălia de legume şi fructe avu loc o întâlnire ca între corpuri cereşti. Altă doamnă în vârstă, sferică la înfăţişare, dar la fel de distinsă prin aerul său regesc, zise:
— 'Neaţa, Emily.
— Bună dimineaţa, Caroline.
Caroline Peabody spuse:
— Aştepţi pe vreunul dintre tineri?
— Da, pe toţi. Theresa, Charles şi Bella.
— Deci Bella e acasă? Şi soţul ei?
— Da.
Fu o simplă monosilabă, dar amândouă doamnele ştiau ce se ascundea dincolo de ea.
Bella Biggs, nepoata lui Emily Arundell, se măritase cu un grec. Iar cei din familia lui Emily Arundell, care erau cunoscuţi drept „oameni din armată”, nu se căsătoreau cu greci.
Simţindu-se bine, dar nelăsând să se vadă asta (pentru că acest lucru nu putea fi recunoscut în mod deschis), domnişoara Peabody spuse:
— Soţul Bellei are minte. Şi maniere fermecătoare.
— Manierele lui sunt încântătoare, recunoscu domnişoara Arundell.
Ieşind în stradă, domnişoara Peabody întrebă:
— Ce-i cu zvonul că Theresa s-a logodit cu tânărul Donaldson?
Domnişoara Arundell ridică din umeri.
— Tinerii de azi sunt atât de nepăsători. Mi-e teamă că va fi o logodnă lungă – dacă se va alege ceva din ea. Tânărul n-are bani.
— Bineînţeles, Theresa are banii ei, zise domnişoara Peabody.
Domnişoara Arundell ripostă cu îngâmfare:
— Un bărbat nu-şi poate dori să trăiască din banii nevestei sale.
Domnişoara Peabody scoase un chicotit gros, din adâncul gâtului.
— Oamenii din ziua de azi nu se jenează să facă asta. Noi două suntem depăşite, Emily. Ce nu înţeleg eu e ce vede copila la el. Dintre toţi tinerii ăia fără coloană vertebrală, l-a ales tocmai pe el!
— Cred că-i un doctor priceput.
— Pince-nez-ul ăla – şi modul băţos de a vorbi! Pe vremea tinereţii mele, spuneam de unul ca ăsta că a înghiţit un par! Urmă o pauză, în care mintea domnişoarei Peabody, cufundată în trecut, scotea la iveală imagini ale unor tineri eleganţi, cu favoriţi... Apoi spuse, cu un oftat: Trimite-l pe căţelul ăla de Charles să mă vadă – dacă vine.
— Sigur. O să-i spun.
Cele două doamne se despărţiră.
Se cunoşteau de mai bine de cincizeci de ani. Domnişoara Peabody avea cunoştinţă de anumite greşeli regretabile din viaţa generalului Arundell, tatăl lui Emily. Ştia exact ce şoc fusese pentru surorile lui Thomas Arundell căsătoria acestuia, îşi făcuse o idee foarte clară despre anumite necazuri ce aveau legătură cu generaţia mai tânără.
Dar cele două doamne nu schimbaseră o vorbă despre vreunul dintre aceste subiecte. Ambele erau susţinătoare ale demnităţii şi solidarităţii familiei şi ale reticenţei complete în discutarea problemelor de familie.
Domnişoara Arundell se îndreptă spre casă, cu Bob alergând potolit în urma sa. Emily Arundell recunoscuse faţă de sine însăşi ceea ce n-ar fi recunoscut niciodată faţă de o altă fiinţă omenească, anume, că era nemulţumită de generaţia mai tânără a familiei sale.
Theresa, de exemplu. Domnişoara Arundell nu avusese nici un control asupra Theresei din momentul în care aceasta începuse să aibă proprii bani, la vârsta de douăzeci şi unu de ani. De atunci, fata îşi câştigase o anumită notorietate. Fotografia ei apărase deseori în ziare. Făcea parte dintr-o gaşcă tânără, strălucită, dinamică din Londra – o gaşcă de tineri care organizau petreceri bizare şi care ajungeau uneori la tribunal. Nu era soiul de notorietate pe care o dorea Emily pentru un Arundell. De fapt, domnişoara Arundell dezaproba din toată inima stilul de viaţă al Theresei. În privinţa logodnei fetei, simţămintele ei erau uşor confuze. Pe de o parte, nu-l considera pe parvenitul doctor Donaldson suficient de bun pentru o Arundell. Pe de altă parte, era conştientă că Theresa ar fi fost o soţie foarte nepotrivită pentru un doctor de ţară liniştit.
Cu un oftat, trecu apoi la Bella. Nu puteai să găseşti nici un defect la Bella. Aceasta era o femeie bună – o soţie şi o mamă devotată, exemplară în comportare – şi extrem de grea de cap! Dar şi despre Bella se găsea ceva de comentat. Pentru că Bella se măritase cu un străin – şi nu cu un străin oarecare, ci cu un grec! În mintea plină de prejudecăţi a domnişoarei Arundell, un grec era aproape la fel de rău ca un argentinian sau ca un turc. Faptul că doctorul Tanios avea maniere încântătoare şi că se spunea despre el că era extrem de priceput în meseria sa nu făcea decât să o întărâte şi mai mult pe bătrâna doamnă împotriva lui. Nu avea încredere în farmec şi în complimente gratuite. Şi, din acest motiv, îi era greu să-i placă pe cei doi copii. Amândoi semănau cu tatăl lor – nu aveau nimic englezesc în ei.
Cât despre Charles...
Da, Charles...
Nu avea nici un rost să faci pe orbul. Charles, cu toate că era încântător, nu merita să ai încredere în el...
Emily Arundell oftă. Se simţi brusc obosită, bătrână, deprimată...
Bănuia că n-avea să mai trăiască mult...
În minte i se ivi testamentul pe care îl făcuse cu câţiva ani în urmă.
Legate pentru servitori – pentru acte de caritate – iar partea principală a averii sale considerabile urma să fie împărţită în mod egal între cele trei rude care aveau să-i supravieţuiască...
I se părea şi acum că procedase corect şi echitabil. Îi trecu prin minte întrebarea dacă nu exista totuşi vreo cale de a pune în siguranţă partea de bani a Bellei, astfel încât soţul ei să nu se poată atinge de ea... Trebuia să-l întrebe pe domnul Purvis.
Şi intră pe poarta de la Littlegreen House.
[1] Până la îngreţoşare (în limba latină, în original)
