Omul de aur de Jokai Mor vol 1 carti autori straini

Omul de aur de Jokai Mor vol 1

CORABIA „SFÂNTA BARBARA”

                               Porţile de fier

Un lanţ muntos, despicat în două la mijloc, din vârf şi până la temelie, pe o lungime de patru mile; de o parte şi de alta ziduri de cremene ce se ridică vertical la înălţimi de 600 până la 3000 de picioare, iar în mijloc, uriaşul fluviu al lumii antice, Istrul – Dunărea.

Oare puhoiul de apă, prin greutatea lui, şi-a tăiat această poartă, sau un foc izbucnit din adâncuri a despicat lanţul munţilor? Neptun sau Vulcan[1] este autorul? Sau şi unul şi celălalt? E opera naturii! O minunăţie ca asta nici omul cu mâini de fier al zilelor noastre, care imită natura, nu este în stare să făurească.

Scoicile de mare împrăştiate pe vârful muntelui Frusca-Gora, fosilele din Peştera Veterani – fosile ale reptilelor ce au locuit cândva în fundul mărilor – ne indică drept autor pe primul zeu, pe Neptun; despre celălalt zeu ne vorbesc stâncile de bazalt ale Detunatei; despre al treilea, despre omul cu mâini de fier, ne stau mărturie scobitura aceea lungă, tăiată în stâncă – şoseaua cu boltă, ruinele picioarelor unui uriaş pod de piatră, o placă comemorativă, sculptată în stâncă, aidoma unui basorelief[2] şi canalul lat de o sută de picioare din mijlocul albiei, canal tăiat anume pentru a putea să treacă vasele mai mari.

Porţile de Fier au o istorie de două mii de ani şi numele lor este acelaşi în limba a patru popoare.

Parcă te apropii de un templu construit de uriaşi, un templu cu stâlpi şi coloane formate de stânci înalte ca nişte turnuri, pe marginile cărora se înalţă figuri de coloşi ciudaţi, pe care închipuirea i-aseamănă cu statuile unor sfinţi; incinta acestui templu, lungă de patru mile, face mici cotituri sau îşi schimbă direcţia dezvăluind privirilor alte temple, cu alte grupuri de ziduri şi alte sculpturi miraculoase; într-un loc, zidul e neted ca granitul şlefuit, brăzdat de vine roşii şi albe – slove mistice ale zeilor; în alt loc, poala muntelui e roş-ruginie, de parcă într-adevăr ar fi de fier; ici-colo, straturile oblice de granit dezvăluie parcă un îndrăzneţ sistem de construcţii folosit de titani; la cotitura următoare te întâmpină porticul unui templu gotic, cu turnuri înalte şi ascuţite, cu stâlpi de bazalt zvelţi şi deşi; în mijlocul peretelui fumuriu, ici-colo, licăreşte câte o pată galben-aurie, de parcă ar fi capacul chivotului legii; acolo înfloreşte sulful. Floarea de minereu. Dar zidurile sunt împodobite şi cu flori vii; de muchiile şi din crăpăturile stâncilor atârnă ghirlande verzi, ca nişte coroane aşezate de mâini pioase. E frunzişul brazilor şi ai arborilor uriaşi, a căror masă compactă şi întunecată e smălţuită ici-colo de lanţul tufelor îngălbenite şi înroşite de bruma toamnei.

Din când în când pereţii aceştia dubli, nesfârşiţi şi ameţitori sunt tăiaţi de un defileu prin care priveşti într-un colţ de rai ascuns, nelocuit de om. În întunericul defileului – întuneric ce dăinuie şi în timpul zilei deoarece printre pereţii de stâncă umbra adâncă şi mohorâtă nu se risipeşte – o asemenea vale scăldată în soare îţi zâmbeşte ca o privelişte de basm în care pădurea de viţă sălbatică cu boabe mici şi roşii învăluie arborii pe care frunzele pestriţe îi acoperă ca un covor. Nu se vede nici o aşezare omenească: în vale, bolborosind prin luminiş curge un pârâiaş din care căprioarele sorb fără teamă apa de cleştar; la vărsarea în Dunăre, acesta se zvârle de pe stâncă întocmai ca un şuvoi de argint.

Mii şi mii de oameni trec pe lângă valea aceasta şi se întreabă: ce se ascunde oare în adâncul ei?

După câteva clipe valea rămâne în urmă şi te întâmpină altă privelişte, alt templu, mai mare decât cel pe care l-ai depăşit, cu pereţii mai ameninţători; cele două ziduri se apropie atât de mult încât distanţa dintre ele are abia 140 de stânjeni, iar înălţimea lor trece de 3000 de picioare; stânca aceea care se iveşte acolo sus e „Groapa lui Petru”, mormântul sfântului Petru; în stânga şi în dreapta se văd două statui uriaşe cioplite în stâncă; sunt doi apostoli, tovarăşii lui.

...Iar acolo jos, printre cele două ziduri, curge Dunărea în albia-i de piatră.

Când marele şi bătrânul fluviu – obişnuit să curgă cu un calm maiestuos prin întinsa pustă maghiară, lăfăindu-se într-o albie lată de o mie de stânjeni, alintat de sălciile ce cresc pe maluri şi se apleacă asupră-i, obişnuit să se reverse dând câte o raită prin câmpiile smălţate de flori şi să stea de vorbă cu morile care psalmodiază abia auzit – simţindu-se dintr-odată înghesuit într-o strâmtoare stâncoasă care are abia 140 de stânjeni, o! cu ce furie sălbatică se repede s-o străpungă! Cei care au plutit pe fluviu până aici nu-l mai recunosc. Uriaşul cărunt se transformă pe neaşteptate într-un erou tânăr şi aprig, iar valurile lui saltă şi zburdă deasupra albiei stâncoase; din loc în loc, câte un grup uriaş de stânci se ridică în mijlocul albiei, ca un altar al groazei – aşa e uriaşul Babagai, coroana de stâncă a Cazanelor; dar fluviul asediază tot: cu o înverşunare de nedescris îşi prăvăleşte apele peste stânci, formează vârtejuri adânci în spatele lor, sapă găvane fără fund în albia de cremene şi-apoi se avântă la vale, tunând şi plescăind peste treptele de piatră care se întind de-a curmezişul, de la o stâncă la alta.

În unele locuri, sfărâmând bariera care-i stă în cale, uriaşul fluviu îşi resfiră apele spumegânde peste stâncile fărâmiţate; în alte locuri, izbindu-se de zidul de cremene al strâmtorii, sapă în adâncuri şi îşi îngroapă apele veşnic spumegânde sub steiul ce se apleacă deasupră-i. Pe alocuri, în spatele stâncilor care se aţin zdravăn în calea şuvoaielor, fluviul a ridicat ostroave, noi formaţii de pământ care nu pot fi găsite pe nici o hartă veche; aceste insule acoperite de arbuşti şi tufe sălbatice nu aparţin nici unui stat; nici celui maghiar, nici celui turc, nici celui sârb[3]; aici e ţara nimănui, pământ în afara lumii şi fără nume, unde nu există impozite şi nu se cunosc stăpâni în alte părţi, fluviul a măcinat insulele şi le-a înghiţit cu tufe, cu păduri şi cu colibe cu tot, ştergându-le de pe hartă.

Între Ogradina şi Plavisoviţa stâncile şi ostroavele despart fluviul în mai multe braţe; aici apele lui se năpustesc cu o viteză de zece mile pe oră. Corăbierii trebuie să cunoască toate aceste braţe înguste pentru că mâinile de fier ale omului n-au tăiat decât un singur canal, în stâncă – prin care pot trece vasele mai mari. Pe lângă ţărm se pot strecura doar corăbiile mici.

De-a lungul insulelor mai mărunte, printre îngustele braţe ale Dunării încătuşate, măreaţa operă a naturii este întreruptă de construcţii ciudate, făcute de mâna omului: două rânduri de piloni din buşteni groşi, în formă de V, cu deschizătura căscată în josul apei. Acestea sunt capcanele pentru moruni. Oaspeţii care vin tocmai din îndepărtata mare înoată în susul apei lăsându-şi capul scărpinat de şuvoaie, din pricina paraziţilor care-i gâdilă şi astfel ajung la capcană: deoarece nu le place să se întoarcă din drum, morunii se încăpăţânează să înainteze în închisoarea care devine din ce în ce mai strâmtă, ajungând în cele din urmă la „morgă”, acolo de unde nu mai au nici o scăpare.

Chiar şi glasul acestor locuri minunate e divin! E un huiet continuu, atotcuprinzător, atât de uniform încât seamănă cu tăcerea, şi atât de limpede, încât aduce a glas dumnezeiesc. Când uriaşul fluviu se rostogoleşte peste mormanele de stânci biciuind pereţii de piatră, sau când bolboroseşte în vârtejuri sau saltă peste treptele sonore ale cascadelor iar ecoul face ca această neîntreruptă muzică a valurilor ce se zbat între cele două ziduri să atingă adevărate culmi de măreţie, încât pare venită dintr-o altă lume – muzică de orgă, dangăte de clopot şi tunete ce tălăzuiesc până departe – atunci omul amuţeşte temându-se parcă să-şi asculte propria voce în mijlocul acestor glasuri de tunet ale titanilor. Navigatorii comunică numai prin semne deoarece credinţa pescarilor, plină de superstiţii, nu îngăduie să se vorbească în aceste locuri: primejdia care se simte plutind te îndeamnă să murmuri rugăciuni.

Şi nu-i de mirare asemenea lucru, deoarece, trecând prin locurile acestea şi văzând în jurul tău pereţii întunecaţi, ai senzaţia că treci vâslind printre zidurile propriului tău cavou.

Priveliştea e şi mai sumbră atunci când izbucneşte bora[4], spaima navigatorilor, stârnind furtuni aprige ce ţin şi câte o săptămână. Atunci nu se mai poate naviga pe Dunăre, nu mai poţi răzbi prin Porţile de Fier.

Dacă ar fi numai un perete de stâncă, poate că acesta te-ar apăra împotriva vântului; dar uriaşul curent de aer, înghesuit între cele două ziduri, devine atât de capricios, încât seamănă cu vântul ce rătăceşte pe străzile unui mare oraş; te izbeşte când din faţă când din spate, izbucneşte la fiece cotitură din altă direcţie, se potoleşte uneori parcă de tot, pentru ca pe neaşteptate să se năpustească din nou ţâşnind dintr-o văgăună ca dintr-un ascunziş, apucă vasul, îi răsuceşte cârma, dă de lucru tuturor sau trage în apă toţi caii de remorcă legaţi de parâmă; apoi se întoarce, împingând din spate cu o repeziciune atât de mare corabia pe care a prins-o, încât aceasta pare că pluteşte din josul apei; în faţa vasului, valul se transformă în pulbere fină ca praful stârnit de vânt pe un drumeag de ţară.

Iar concertul bisericesc răsună cu puteri înzecite, asemenea vuietului din ziua Judecăţii de apoi, încât nu se mai aude strigătul de moarte al celui care se scufundă.