INSULA NIMĂNUI

(continuare)

 

                         Tropicus capricorni

 

 

Mihály vâsli către malul celălalt şi, când ajunse acolo, dădu barca unui pescar s-o aibă în grijă până s-o întoarce din nou.

Dar, oare, avea de gând să se mai întoarcă vreodată?

Până la schelă – acolo unde domnul Fabula se chinuia să încarce corăbiile – porni pe jos, căci a vâsli împotriva curentului e o muncă din cale afară de istovitoare pentru un om care n-are dispoziţia sufletească să facă gimnastică.

Timár avea în suflet un alt şuvoi, mult mai puternic, împotriva căruia trebuia să vâslească cu toată tăria.

Terenul pe care trebuia să-l străbată era una din cele mai noi şi mai mari creaţii ale revărsărilor din regiunea Dunării de jos. Fluviul capricios rupe undeva vreun dig şi, astfel, îşi mută albia; din an în an unul din maluri e mâncat tot mai mult, în timp ce pământul smuls de aici se depune pe celălalt mal unde se înalţă pământ nou pe care, din plopii aduşi de ape încep să crească tufişuri tinere. Aluviunile aduse în fiecare primăvară pot fi recunoscute după plopii care formează parcă nişte trepte.

Prin hăţişul acesta nelocuit şi fără stăpân se răsfiră cărări rătăcitoare: drumurile pescarilor şi ale sărmanilor tăietori de răchită. Ici-colo, prin desiş, se zăreşte câte o colibă părăsită, cu acoperişul smuls de vifor şi cu pereţii năpădiţi de rugi de mure şi vrejuri de bostan. O colibă ca asta poate să slujească drept adăpost fie vânătorului care pândeşte becaţele, fie tâlharului care vrea să se ferească de oameni, fie lupoaicei care se pregăteşte să fete.

Cufundat în gânduri, Timár mergea agale prin desişul nesfârşit, ţinându-şi arma de cureaua petrecută peste umăr.

„...Nu-ţi este îngăduit, nu se poate să te mai întorci acolo. E greu să porţi toată viaţa, clipă de clipă, povara unei singure minciuni, darămite a două.” Două minciuni care se lovesc cap în cap! Vino-ţi în fire! Nu mai eşti copil ca pasiunile să se joace cu tine. Şi-apoi poate că ceea ce simţi tu nici nu e dragoste. Poftă de o clipă sau, şi mai rău, trufie. Mândria ta de bărbat se simte poate măgulită că o tânără fată a respins pe un altul, tânăr, frumos şi zvelt, care a cerut-o de soţie şi s-a aruncat de pieptul tău spunând: „Pe omul acesta îl iubesc!” Înăbuşă-ţi trufia; fata nu-l iubeşte pe tânărul acela pentru că-i un om de nimic. Pe tine te adoră pentru că te asemuie unui zeu. Dacă însă ar şti cine eşti tu, dacă ar şti că nu eşti altceva decât un şarlatan mai norocos decât celălalt, atunci te-ar mai iubi oare?

...Şi dacă totuşi te-ar iubi într-adevăr, care va fi viaţa ta şi-a ei în cazul că vei primi această dragoste? N-o să te poţi despărţi de dânsa niciodată. Va trebui să-ţi împărţi viaţa în două şi să umbli cu minciuna de colo-colo. Vrei oare să-ţi fereci soarta în două locuri? Despărţindu-te de oricare din ele, să te chinuie gelozia? Să-ţi păzeşti într-o parte dragostea, iar în cealaltă cinstea?

...Soţia ta nu te iubeşte, dar ţi-e credincioasă ca un înger; dacă suferi tu, suferă şi ea; iar dacă suferiţi amândoi, ei bine, nu-i vina ei, ci numai a ta. I-ai furat comorile, i-ai furat libertatea şi-acum vrei să-i furi credinţa pe care ţi-a jurat-o?

...Da, dar ea n-o să afle niciodată acest lucru, şi deci n-o să sufere. La urma urmei, şi până acum ai petrecut o jumătate de an departe de casă pentru că aşa cere meseria de comerciant; să colinzi plaiurile ţării şi întreaga lume în interes de afaceri. Din primăvară şi până toamna târziu, vei putea sta aici şi n-o să trezeşti nimănui bănuieli, şi nimeni n-o să întrebe: „Pe unde ai umblat? Ce afaceri ai mai făcut?...” Dar ce se va întâmpla cu Noémi?

...Noémi nu-i o fiinţă uşuratică, pe care azi s-o sacrifici unei pasiuni efemere, iar mâine, plictisindu-te, s-o plăteşti generos ca să-şi găsească uitarea aiurea. Tatăl ei s-a sinucis. Cu inima unei fete ca ea nu-i de joacă.

...Şi dacă binecuvântarea pe care îndrăgostiţii o aşteaptă din partea cerului se va pogorî, în ceea ce te priveşte, acolo unde n-ai chemat-o? Ce va fi cu femeia, ce va fi cu familia la care nu ai dreptul şi care după legile omeneşti nu are drept asupră-ţi?

...Noémi nu-i o femeie ca oricare alta; nu te poţi purta cu ea după cum ţi-e pofta. Ea îţi cere tot sufletul, dându-ţi pe al ei în întregime. Cum vei răspunde acestei cereri? Cum o vei scăpa din nenorocirea spre care o târăşti?

...Vrei ca-n visurile tale să ai veşnic coşmarul îngrozitor al unui pruncucigaş sau al unui sinucigaş?

...Şi-apoi, ai uitat că mai există încă o piedică: pretendentul refuzat? Omul acela este un aventurier şiret, pentru care un necaz mai mult sau mai puţin este totuna. Omul acela e în stare să te urmărească până la capătul lumii. Se va pune de-a curmezişul carierii şi vieţii tale ori de câte ori vei încerca să te ridici mai sus. O să ştie să descopere tainele tale şi te va urmări toată viaţa, te va lovi, te va ameninţa. Nu vei scăpa de el cu preţul nici unui sacrificiu. Ura lui te va urmări cu mai multă străşnicie decât dragostea celei cu care ai fost cununat la biserică. Cum vei scăpa de el? Sau îl vei omorî tu, sau te va omorî el. Frumoasă legătură care-ţi deschide drumul spre spânzurătoare! Şi tu, omul de aur pe care-l cinsteşte toată lumea, căruia i se acordă toate onorurile tu, omul pe care toţi îl socotesc un model de virtute şi dărnicie, îţi alegi acest drum care te va face să fii târât în faţa tribunalului şi acuzat într-un proces penal.

Timár îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare şi îşi scoase pălăria pentru ca boarea călduţă a vântului primăvăratic să-l scape de năduşeala chinuitoare.

Încerca să se apere răspunzând acestui aspru rechizitoriu: „...Dar oare mie nu-mi este îngăduit să mă bucur de viaţă? De aproape patruzeci de ani n-am făcut altceva decât să mă scol în zori şi să mă culc în miez de noapte, trudind fără încetare... Pentru ce? Pentru ca alţii să aibă linişte iar eu, doar eu, să nu am?...

...De ce sunt nefericit sub acoperişul propriei mele case?

...Nu merit oare să fiu iubit? N-am dăruit o dragoste fierbinte aceleia care mi-e soţie? N-am iubit-o şi mai târziu? N-am fost oare deznădăjduit când mi-am dat seama că faţă de mine e indiferentă şi că nu mă iubeşte?

...I-am luat averea? Nu, nu-i adevărat! Am salvat-o de dragul ei. Dacă atunci când am găsit-o, aş fi predat-o tutorelui, ei bine, averea ar fi fost pierdută, iar Timéa ar fi trebuit să cerşească la porţile altora. Aşa, tot ce a fost al ei acum este tot al ei. Eu nu mi-am păstrat altceva decât hainele care-mi acoperă trupul. De ce să fiu socotit hoţ?!

...Noémi mă iubeşte şi dragostea ei e trainică. Mă iubeşte de când m-a văzut întâia oară.

...Fi-va oare fericită dacă n-o să mă mai întorc niciodată?

...Nu se va stinge de deznădejde dacă o să dispar pentru totdeauna din calea ei? Dacă n-o să mă mai întorc niciodată, n-o voi împinge oare de-a dreptul în ghearele sinuciderii?

...Oare nu aici, pe această insulă, departe de lume, unde nu stăpânesc legile societăţii, nici canoanele bisericeşti, ci doar natura călăuzeşte simţămintele fireşti, sălăşluieşte adevărata fericire pe care nebunia lumii a zvârlit-o fără să-şi dea seama ce pierde?

...Şi-apoi de ce să mă frământ din pricina acelui aventurier nevolnic care ne stă în cale? E un om care nu urmăreşte decât banii. Or, bani am. Îl plătesc şi-o să dispară pentru totdeauna. De ce să-mi fac gânduri din cauza lui?

Adierea vântului de primăvara începu să şoptească printre crengile plopilor tineri.

La o cotitură a cărării se ivi deodată o colibă de nuiele a cărei uşă era acoperită cu rugi de mure ce se legănau în bătaia vântului. Timár îşi şterse fruntea şi îşi puse pălăria pe cap.

Glasul împăciuitor începu iarăşi:

...Adevărul e că acum n-ai nici o bucurie pe pământ. Viaţa ta e searbădă şi tristă, dar eşti la adăpost de orice griji. Seara, când îţi pleci capul pe pernă, îţi spui: «A mai trecut o zi fără nici o bucurie»; şi adaugi: «A fost o zi liniştită. N-am făcut nimănui nici un rău.» Ei bine, dai tu această linişte pe bucurii care-ţi vor măcina viaţa?”

Glasul apărării nu se lăsă mai prejos:

„...Dar, cine îndrăzneşte să spună că a iubi e un păcat şi a suferi e o virtute? Cine a văzut vreodată pe cei doi îngeri care, zice-se, unul stă la dreapta Tatălui, şi scrie numele celor care au suferit şi s-au veştejit, iar celălalt la stânga lui scriind în cartea neagră pe cei care au iubit şi au îndrăznit să fie fericiţi?”

Deodată două împuşcături răsunară undeva în apropiere şi două gloanţe zburară pe deasupra capului lui Mihály, şuierând sinistru, ca ţiuitul viespei sau ca sunetul harpei morţii; pălăria, străpunsă în două locuri sări cât colo într-un tufiş.

Ambele împuşcături porniseră din coliba dărăpănată.

În prima clipă, spaima îl vlăgui parcă de toate puterile; cele două împuşcături veniseră ca un răspuns la gândurile sale tainice. Îl cuprinse groaza, în clipa următoare însă, acest sentiment făcu loc unei furii de nedescris. Smulse arma de pe umăr, trase cocoaşele şi se năpusti furios spre coliba din care fumul împuşcăturilor se prelungea printre frunze.

În faţa ţevilor armei sale apăru un om îngrozit: Krisztyán Tódor. În mâna dreaptă ţinea încă pistolul din care descărcase cele două focuri iar mâna stângă şi-o dusese în dreptul capului ca pe o pavăză. Tremura atât de tare, că părea zgâlţâit de friguri.

— Vasăzică, tu ai tras? izbucni Mihály. Tu!

— Fie-ţi milă! şopti nenorocitul scăpând arma şi împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune; genunchii i se îndoiseră şi abia mai putea să se ţină pe picioare; chipul lui căpătase o paloare cadaverică, iar ochii îşi pierduseră orice strălucire. Părea mai mult mort decât viu.

Timár îşi reveni. Groaza şi mânia îl părăsiră. Lăsă arma în jos.

— Apropie-te! spuse el, liniştit.

— Nu îndrăznesc! şopti celălalt, lipindu-se de zidul colibei. O să mă omorâţi.

— Nu-ţi fie teamă! N-o să te omor – spuse Timár şi descărca arma în aer. Iată-mă dezarmat ca şi tine. Acum n-are de ce să-ţi mai fie teamă.

Tódor mai mult se târî decât ieşi din colibă.

— Ai vrut să mă omori! spuse Timár. Nenorocitule! Te compătimesc!

Tânărul criminal nici nu îndrăzni să ridice capul.

— Krisztyán Tódor! Eşti încă tânăr şi ai vrut să devii ucigaş. N-ai reuşit însă. Părăseşte drumul pe care ai apucat. Nu te-ai născut om rău, dar viaţa te-a înrăit. Cunosc povestea vieţii tale şi de aceea te iert. Ai însuşiri pe care însă le foloseşti rău. Ce-ai devenit? Un vagabond şi un vântură-lume. Spune: îţi place viaţa, asta? Cu neputinţă să-ţi placă! Începe altă viaţă. Vrei să-ţi fac rost de o slujbă din care, datorită calităţilor pe care le ai, vei putea trăi ca un om cinstit? Am relaţii şi-mi stă în putere să fac acest lucru pentru tine. Dă-mi mâna!

Tânărul căzu în genunchi în faţa celui pe care cu câteva clipe înainte voise să-l ucidă şi, apucând cu amândouă palmele mâna ce-i fusese întinsă o acoperi de sărutări, plângând în hohote.

— O, domnule, sunteţi primul om care vorbeşte cu mine în felul ăsta. Lăsaţi-mă să îngenunchez în faţa dumneavoastră. De când m-am trezii pe lumea asta, am fost mereu hăituit ca un câine de la o uşă la alta; fiecare îmbucătură a trebuit să mi-o câştig prin înşelătorie, furt şi linguşeli; nimeni nu mi-a întins vreodată mâna, afară de cei care erau şi ei decăzuţi ca mine şi mă târau pe un drum greşit. Am trăit o viaţă ruşinoasă, plină de minciuni şi de hoţii, aşa că acuma trebuie să mă feresc de toţi pe care i-am întâlnit în calea mea. Şi iată că dumneavoastră îmi întindeţi mâna, dumneavoastră, omul pe care de zile întregi îl pândesc pentru a-l ucide. Tocmai dumneavoastră vreţi să mă scăpaţi de mine însumi? Lăsaţi-mă să îngenunchez la picioarele dumneavoastră şi, stând în genunchi, să vă ascult poruncile.

— Ridică-te! Nu-mi plac asemenea gesturi. Lacrimile unui bărbat mi s-au părut totdeauna suspecte.