Misterioasa afacere de la Styles de Agatha Christie
Poirot acţionează
– Să presupunem că juraţii îl vor condamna pe Alfred Inglethorp pentru crimă cu premeditare. Ce se va alege de teoriile dumitale, în cazul ăsta?
– Nu vor fi zdruncinate doar pentru că s-a întâmplat ca doisprezece oameni stupizi să comită o eroare, răspunse Poirot. Dar asta nu se va întâmpla. În primul rând, un tribunal de ţară nu e nerăbdător să-şi asume o astfel de responsabilitate mai ales că, în satul ăsta, domnul Inglethorp are un statut privilegiat. În plus - adăugă el placid - eu n-am să permit una ca asta.
– N-ai să permiţi dumneata?
– Nu.
M-am uitat pe jumătate intrigat, pe jumătate amuzat, la acel extraordinar omuleţ. Era uluitor de sigur pe sine. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, încuviinţă cu amabilitate:
– Oh, da, mon ami, ştiu foarte bine ce spun. Se ridică şi-mi puse mâna pe umăr. Fizionomia i se schimbase complet. Avea ochii în lacrimi. În tot ce fac, nu mă gândesc decât la sărmana doamnă Inglethorp, care zace moartă. N-a fost nemaipomenit de iubită... nu. Dar a fost foarte bună cu noi, belgienii... Am o datorie faţă de ea.
Am încercat să-l întrerup, însă m-a oprit.
– Dă-mi voie să-ţi spun următorul lucru, Hastings. Ea nu mi-ar ierta-o niciodată dacă aş lăsa ca Alfred Inglethorp, soţul său, să fie arestat acum.. când un cuvânt de-al meu ar putea să-l salveze.
Marele interes pe care l-a stârnit în rândul opiniei publice ceea ce la vremea sa a fost numit „Cazul Styles” şi-a mai pierdut oarecum din amploare. Totuşi, având în vedere notorietatea internaţională de care s-a bucurat, mi s-a cerut, atât de către prietenul meu Poirot, cât şi de familie, să scriu o relatare a întregii poveşti. În felul acesta, avem convingerea că zvonurile senzaţionale, care încă mai persistă vor fi definitiv înlăturate.
Voi descrie pe scurt împrejurările care au condus la implicarea mea în această afacere.
Fiind rănit pe front am fost trimis acasă şi, după ce am petrecut câteva luni într-un spital de recuperare destul de deprimant, mi s-a acordat o lună de concediu medical, Neavând rude apropiate sau prieteni, îmi frământam mintea întrebându-mă cam ce-aş putea face, când l-am întâlnit pe John Cavendish. Îl văzusem foarte rar în ultimii ani. De fapt, nu-l cunoscusem niciodată foarte bine şi asta pentru că, în primul rând, era cu mai bine de cincisprezece ani mai în vârstă ca mine, deşi cu greu i-ai fi putut da patruzeci şi cinci de ani, câţi avea. În copilărie, mi s-a întâmplat deseori să stau la Styles, reşedinţa din Essex a mamei sale.
Ne-am amintit pe îndelete de aceste vremuri bune ca, în final, să mă invite să-mi petrec luna de concediu la Styles.
– Mama va fi încântată să te revadă după atâta amar de timp, m-a asigurat.
– Mama dumitale se ţine încă bine? l-am întrebat.
– Oh, da. Bănuiesc că ştii că s-a recăsătorit?
Mi-e teamă că uimirea mea a fost prea brutală. Doamna Cavendish, care se căsătorise cu tatăl lui John, un văduv cu doi copii, era pe vremea când o cunoscusem eu, o femeie de vârstă mijlocie, foarte atrăgătoare. Acum, cu siguranţă, avea pe puţin şaptezeci de ani. Mi-o aminteam ca pe o persoană energică, dominatoare, înclinată oarecum spre opere de caritate şi activităţi sociale de notorietate, făcând donaţii şi jucând rolul de lady Bountiful. Era cea mai generoasă femeie şi poseda o considerabilă avere personală.
Reşedinţa lor de la ţară, domeniul Styles, fusese dobândit de domnul Cavendish în primii ani ai căsniciei lor. Se lăsase cu totul dominat de soţia sa, într-atât încât, la moartea lui, îi lăsase acesteia reşedinţa pe toată durata vieţii, ca de altfel şi cea mai mare parte a veniturilor sale, fapt evident nedrept faţă de cei doi fii. Totuşi, mama vitregă a fost întotdeauna foarte generoasă cu ei. De altfel, când tatăl lor se recăsătorise, erau foarte micuţi şi se obişnuiseră să o considere pe noua lor mamă ca pe o mamă adevărată.
Lawrence, mezinul, fusese un tânăr delicat. Studiase medicina luându-şi licenţa de medic, însă renunţase curând la profesia de doctor şi se retrăsese acasă nutrind ambiţii literare, deşi versurile sale nu cunoscuseră niciodată succesul.
John practicase câtva timp avocatura, dar sfârşise prin a ceda înclinaţiei congenitale spre viaţa tihnită de nobil de ţară. Se căsătorise în urmă cu doi ani şi îşi adusese soţia să locuiască la Styles, fapt ce nu mă împiedica să-l suspectez că ar fi preferat ca mama sa să-i mărească renta într-atât încât să-şi poată permite să aibă propria sa locuinţă. Doamna Cavendish era, însă, femeia căreia îi plăcea să-şi facă planurile ei şi se aştepta ca toţi ceilalţi să fie de acord cu ele, iar în acest caz nu exista nici un dubiu că scopul pe care îl urmărea era păstrarea intactă a averii.
John îmi remarcă surpriza la aflarea veştii recăsătoririi mamei sale şi surâse cu o oarecare tristeţe.
– O treabă cam deplasată! rosti răutăcios. Ceea ce pot să-ţi spun, Hastings, este că afacerea asta ne-a cam îngreunat viaţa. Cât despre Evie... ţi-o aminteşti pe Evie?
– Nu.
– Oh, presupun că nu era pe vremea ta, a venit mai târziu. Ea, pentru mama, e un gen de factotum, bună la toate, confidentă, omul indispensabil, ce mai! Mare figură – bătrâna Evie! Nici prea tânără, nici prea frumoasă, dar ştiu că le-a făcut-o.
– Vrei să spui că...?
– Oh, individul ăsta! A venit aici de aiurea, sub pretextul că ar fi văr de-al doilea sau aşa ceva cu Evie, deşi ea nu părea să-şi amintească în mod deosebit gradul de rudenie. Tipul este absolut un intrus, oricine poate să-şi dea seama de asta. Are o barbă mare, neagră, şi poartă cizme de lac în toate anotimpurile! Dar mama l-a luat imediat sub aripa ei ocrotitoare, făcându-l secretar... ştii doar că-i implicată mereu în vreo sută de societăţi.
Am aprobat.
– Ei bine, din cauza războiului, suta s-a transformat în mie. Nu încape nici un dubiu că tipul i-a fost de mare ajutor. Dar îţi dai seama cât de trăzniţi am rămas când, acum trei luni, mama ne-a anunţat că ea şi Alfred s-au logodit. Tipul trebuie să fie cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr ca ea! Este pur şi simplu un mizerabil vânător de zestre, dar... mama este stăpână, aşa că s-a măritat cu el.
– Trebuie să fie o situaţie neplăcută pentru voi toţi.
– Neplăcută? Infernală!
Cam asta a fost toată discuţia. După trei zile coboram din tren la Styles St. Mary, o gară ridicol de mică, aparent fără nici un motiv de a exista, înfiptă în mijlocul câmpului, printre lanuri. John Cavendish mă aştepta pe peron şi m-a condus la maşină.
– Mai am un strop, doi, de benzină, remarcă el. Maşina e folosită în mod special pentru activităţile mamei.
Satul Styles St. Mary era la vreo două mile distanţă de mica gară, iar domeniul Styles se întindea la o milă de cealaltă parte a lui. Deşi era la început de iulie, ziua era toridă. Privind ţinutul Essex, tolănit verde şi tihnit sub soarele după-amiezii, părea absolut imposibil de crezut că, nu foarte departe, un mare război era în plină desfăşurare. M-am simţit dintr-o dată transportat în altă lume. În timp ce intram pe porţile largi, John îmi spuse:
– Mă tem, Hastings, că o să ţi se pară mult prea plicticos aici.
– Dragul meu prieten, chiar îmi doresc linişte.
– E bine dacă vrei să duci o viaţă idilică. Am angajat nişte zilieri care, de două ori pe săptămână, mă ajută la fermă. Soţia mea munceşte zilnic „pe câmp”. Se scoală în fiecare dimineaţă la cinci şi pleacă după lapte şi se mai întoarce doar la dejun. Viaţa ar fi destul de frumoasă aici... dacă n-ar fi individul ăsta, Alfred Inglethorp! Frână brusc şi se uită la ceas. Mă întreb dacă o mai prindem pe Cynthia. Nu, la ora asta a plecat de la spital.
– Cynthia! E soţia ta?
– Nu, Cynthia este o protejată a mamei, fiica unei colege de şcoală a ei care s-a măritat cu un pungaş de avocat. Ăsta a clacat, iar fata a rămas orfană şi fără o leţcaie. Mama i-a sărit în ajutor şi aşa se face că Cynthia stă la noi de aproape doi ani. Lucrează la spitalul Crucii Roşii în Tadminster, la şapte mile de aici.
Pe când rostea ultimele vorbe, ne-am pomenit în faţa unei frumoase, bătrâne case. O doamnă într-o fustă groasă de tweed, care stătea aplecată asupra unui strat de flori, se îndreptă la apropierea noastră.
– Hello, Evie, iată-l pe eroul nostru rănit! Domnul Hastings - domnişoara Howard.
Domnişoara Howard mi-a strâns mâna cu putere, aproape dureros. Am fost impresionat de ochii ei albaştrii pe faţa arsă de soare. Era o femeie plăcută la vedere, în jur de patruzeci de ani, cu o voce adâncă, aproape bărbătească ca de stentor, corpolentă şi cu picioare mari - acestea din urmă în ghete fine din piele. Felul ei de a vorbi, aveam s-o constat curând, era în stil telegrafic.
– Buruienile cresc cât casa. Abia dacă poţi să le vii de hac. Or să te năpădească. Mai bine să ai grijă.
– Am să fiu fericit să mă fac util, am răspuns.
– Nu spune asta. Să n-o spui niciodată. O să regreţi mai târziu.
– Eşti cinică, Evie, rosti John, râzând. Unde luăm ceaiul azi... în casă sau afară?
– Afară. O zi prea frumoasă ca să te închizi în casă.
– Atunci, hai, ai grădinărit destul azi. „Muncitorul este sclavul muncii sale”, ştii asta. Vino să te răcoreşti.
– Bine, rosti domnişoara Howard, scoţându-şi mănuşile de grădină. De acord!
Se îndreptă pe drumul ce ocolea casa, înspre locul unde era servit ceaiul, la umbra unui platan bătrân.
O făptură se ridică dintr-un scaun de nuiele şi făcu câţiva paşi în întâmpinarea noastră.
– Soţia mea, Hastings, spuse John.
N-am să uit niciodată prima impresie pe care mi-a făcut-o Mary Cavendish. Trupul ei svelt, reliefat de lumina strălucitoare; senzaţia acută de foc mocnit care părea să-şi găsească expresia doar în acei minunaţi ochi cafenii ai săi, ochi extraordinari, diferiţi de ai tuturor femeilor pe care le cunoscusem vreodată; calmul acela desăvârşit pe care îl poseda, dar care nu te împiedica să ghiceşti o fire năvalnică, încorsetată într-un trup deosebit de rafinat - toate aceste lucruri încă îmi mai sunt vii în minte. N-am să le uit niciodată.
M-a salutat cu câteva cuvinte de bun venit rostite cu o voce scăzută şi clară şi m-a invitat să iau loc. M-am conformat, nespus de fericit de a fi dat curs invitaţiei lui John. Doamna Cavendish m-a servit cu ceai şi cele câteva cuvinte schimbate mi-au întărit prima impresie. Era într-adevăr o femeie fascinantă. Un om care ştie să asculte este întotdeauna un factor stimulator, aşa am ajuns să povestesc, într-o manieră comică, unele întâmplări din perioada convalescenţei mele şi am fost încântat să constat că darul meu de povestitor le-a amuzat grozav pe gazdele mele. John este un bun partener şi prieten, dar cu greu poate fi considerat un interlocutor strălucit, un bun causeur.
În acel moment o voce binecunoscută se auzi prin uşa deschisă a glasvandului din apropiere.
– După ceai, îi vei scrie prinţesei, Alfred? Eu am să-i scriu lui lady Tadminster, pentru a doua zi. Sau să aşteptăm răspunsul prinţesei? În cazul unui refuz, lady Tadminster ar putea să facă deschiderea în prima zi, iar doamna Crosbie în a doua. Apoi mai este şi ducesa... cu serbarea şcolară.
Se auzi murmurul unui glas bărbătesc după care, în replică, din nou glasul doamnei Inglethorp:
– Da, desigur. E foarte bine după ceai. Eşti atât de grijuliu, dragă Alfred.
Uşa glasvandului se deschise mai larg şi o prezentabilă doamnă cu părul alb şi cu trăsături oarecum autoritare îşi făcu apariţia şi păşi pe peluză. În urma ei venea un bărbat, din atitudinea căruia se degaja un aer sfidător.
Doamna Inglethorp mi se adresă cu efuziune.
– Ce plăcere să te revăd după atâţia ani, domnule Hastings. Alfred, iubitule, domnul Hastings... soţul meu.
L-am privit cu o anumită curiozitate pe „iubitul Alfred”. Avea, într-adevăr, un aspect straniu. Nu m-a mirat că John obiectase împotriva bărbii lui. Era cea mai lungă şi mai neagră barbă pe care o văzusem vreodată. Purta pince-nez cu ramă de aur şi avea o ciudată imobilitate a feţei. Mi-a trecut prin minte că era un personaj luat de pe scenă şi adus brusc în lumea reală. Glasul său suna adânc şi linguşitor. Mi-a întins o mână de lemn şi a rostit:
– Îmi face plăcere, domnule Hastings. Apoi, răsucindu-se către soţia sa: Emily, scumpo, cred că perna asta este puţin umedă.
Ea i-a zâmbit drăgăstos, subjugată de acea demonstraţie de grijă plină de afecţiune. Ciudată iubire la o femeie, de altfel cu mult bun simţ!
Prezenţa domnului Inglethorp făcu ca peste întreaga adunare să coboare o senzaţie de ostilitate cu greu stăpânită. Domnişoara Howard, mai ales, nu făcu nici un efort să-şi ascundă sentimentele. Oricum, doamna Inglethorp nu păru să remarce ceva neobişnuit. Volubilitatea pe care i-o cunoscusem cândva nu se diminuase pe parcursul anilor şi se lansă într-un adevărat torent de povestiri, majoritatea pe tema standurilor pe care le organiza şi care aveau să se deschidă curând. Din când în când apela la soţul ei, în legătură cu zile sau date.
Atitudinea lui grijulie şi atentă nu s-a schimbat nici o clipă. Dintr-un bun început am simţit faţă de el o puternică şi întemeiată aversiune şi pot să mă laud că, de regulă, primele mele impresii se confirmă.
Doamna Inglethorp începu să-i dea Evelynei Howard câteva instrucţiuni privitoare la scrisorile ce trebuiau trimise, iar soţul său mi se adresă, cu vocea lui gravă:
– Sunteţi militar de profesie, domnule Hastings?
– Nu, înainte de război am lucrat la firma Lloyd.
