AnnaE
#0

Misterul crimelor inlantuite de Agatha Christie

Capitolul I

1.

Cea care preluă apelul telefonic fu eficienta secretară a lui Poirot, domnişoara Lemon.

Lăsându-şi la o parte carnetul de stenografiat, ridică receptorul şi spuse ferm:

– Trafalgar 8137.

Hercule Poirot se rezemă de speteaza dreaptă a scaunului său şi închise ochii. Degetele lui tamburinau încet meditativ marginea mesei. Mintea lui continua să compună frazele stilate ale scrisorii pe care o dicta.

Astupând receptorul cu mâna domnişoara Lemon întrebă cu glasul coborât:

– Acceptaţi o convorbire personală de la Nassecombe, Devon?

Poirot se încruntă. Locul nu îi spunea nimic.

– Cine sună? întrebă el precaut.

Domnişoara Lemon vorbi în receptor.

Air-raid[1]? întrebă ea cu îndoială. Oh, da... vreţi să repetaţi al doilea nume?

Se întoarse din nou spre Hercule Poirot.

– Domna Ariadne Oliver.

Sprâncenele lui Poirot zvâcniră în sus. În mintea lui încolţi o amintire: păr cărunt, răvăşit... un profil vulturesc...

Se ridică şi luă receptorul de la domnişoara Lemon.

– Hercule Poirot la telefon, anunţă el cu grandilocvenţă.

– Domnul Hercule Poirot în persoană? întrebă bănuitor glasul centralistei.

Poirot o asigură că era el însuşi.

– Aveţi legătura cu domnul Poirot, spuse glasul.

Notele subţirele şi ascuţite fură înlocuite de un contraalto magnific şi bubuitor care îl facu pe Poirot să depărteze iute receptorul de la ureche cu câţiva centimetri.

Monsieur Poirot, chiar dumneata eşti? întrebă doamna Oliver.

– În persoană, madame.

– La telefon e doamna Oliver. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti de mine...

– Dar fireşte că vă ţin minte, madame. Cine v-ar putea uita?

– Oamenii o mai fac uneori, spuse doamna Oliver. Chiar foarte des, de fapt. Nu cred că am o personalitate foarte distinctivă. Sau o fi din cauză că mereu îmi fac altceva la păr. Dar niciodată nu stă cum trebuie. Sper că nu te-am întrerupt din vreo activitate urgentă?

– Nu, nu m-aţi deranjat câtuşi de puţin.

– Slavă Domnului, nu vreau să te scot din minţi. Realitatea este că am nevoie de dumneata.

– Aveţi nevoie de mine?

– Da, de îndată. Poţi lua un avion?

– Eu nu zbor cu avionul. Îmi face rău.

– Şi mie. Oricum, nu cred că ar fi mai rapid decât trenul, pentru ca, pare-mi-se, singurul aeroport aproape de aici este Exeter, care e la mile depărtare. Aşa că vino cu trenul. Pleacă la douăsprezece din gara Paddington spre Nassecombe. Ai destul timp. Trei sferturi de oră, dacă ceasul meu merge bine - deşi nu-i stă în obicei.

– Dar unde sunteţi, madame? Despre ce este vorba?

– Nasse House, Nassecombe. În gară la Nassecombe te va aştepta un taxi sau o maşină.

– Dar de ce aveţi nevoie de mine? Despre ce e vorba? repetă cu frenezie Poirot.

– Telefoanele se află în locuri atât de nepotrivite! spuse doamna Oliver. Acesta e în hol... lumea se perindă pe aici şi vorbeşte... Abia dacă aud. Dar te aştept. Toată lumea va fi foarte emoţionată. La revedere.

Se auzi un declic puternic, semn că receptorul fusese pus în furcă. Linia zumzăia blândă.

Cu un aer uluit şi nedumerit totodată, Poirot închise telefonul şi îngână ceva în surdină. Domnişoara Lemon stătea cu creionul pregătit, lipsită de curiozitate. Repetă cu glasul înăbuşit ultima frază de dinaintea întreruperii.

– ... permiteţi-mi să vă asigur, stimate domn, că ipoteza pe care o avansaţi...

Poirot desfiinţă cu o fluturare a mâinii ipoteza avansată.

– Era doamna Oliver. spuse el. Ariadne Oliver, scriitoarea de romane poliţiste. Poate ai auzit... Dar se opri, amintindu-i că domnişoara Lemon citea numai cărţi de dezvoltare a personalităţii şi privea cu dispreţ astfel de frivolităţi precum crimele fictive. Vrea să mă duc în Devonshire azi, imediat, în - se uita la ceas - treizeci şi cinci de minute.

Domnişoara Lemon înălţă din sprâncene a dezaprobare.

– Va fi ceva alergătură, spuse ea. Pentru ce motiv?

– Întreabă-mă ca să te întreb! Nu mi-a spus.

– Foarte ciudat. De ce nu?

– Pentru că se temea să nu fie auzită, răspunse gânditor Poirot. Da mi-a dat clar de înţeles asta.

– Zău aşa! spuse domnişoara Lemon, sărind în apărarea patronului sau: Ce pretenţii au unii! Şi-o fi inchipuit că o să daţi fuga după cine stie ce cai verzi pe pereţi! Un om important ca dumneavoastră! Am observat mereu că scriitorii şi artiştii ăştia sunt foarte dezechilibraţi - n-au deloc simţul proprietăţilor. Să trimit prin telefon o telegramă: Regret, nu pot părăsi Londra?

Mâna îi plecă spre telefon. Poirot opri gestul.

Du tout! spuse el. Dimpotrivă. Fii amabilă şi cheamă imediat un taxi. Ridică glasul. Georges! Pune-mi câteva articole de toaletă în geamantanul mic. Şi repede, foarte repede, trebuie să prind un tren.

2.

Trenul, după ce parcursese o sută optzeci de mile din cele două sute doisprezece cu viteză maximă, pufăi blând şi a scuză pe parcursul ultimelor treizeci şi trase în gara Nassecombe. Un singur pasager coborî - Hercule Poirot. Ajuns pe peron, se uită în jur. În capătul îndepărtat al trenului, un hamal avea treabă în vagonul cu bagaje. Poirot îşi luă valiza şi, întorcându-se pe peron, porni către ieşire. Îşi predă tichetul şi ieşi pe lângă casa de bilete.

Un Humber mare era oprit în faţa gării, şi un şofer în uniformă îi ieşi înainte.

Luă valiza lui Poirot şi deschise portiera maşinii. Porniră şi traversară podul ridicat peste calea ferată, apoi cotiră într-un drum de ţară străjuit pe ambele părţi de garduri vii, înalte. La un moment dat, drumul făcu o curbă la dreapta, expunând priveliştea minunată a unui râu, cu nişte dealuri pierdute într-o ceaţă albăstruie în depărtare. Şoferul opri şi spuse:

– Râul Helm, domnule, iar în zare Dartmoor.

Era limpede că admirarea se impunea în mod necesar. Poirot scoase sunetele corespunzătoare, murmurând de câteva ori magnifique. În realitate, natura îl atrăgea prea puţin. O grădină de legume bine întreţinută şi ordonată era mult mai capabilă să aducă un murmur de admiraţie pe buzele lui Poirot. Pe lângă maşină trecură două fete, care începură să urce opintit dealul. În spate aveau rucsacuri grele şi purtau pantaloni scurţi, iar pe cap aveau eşarfe viu colorate.

– Chiar lângă noi există un cămin al tineretului, explică şoferul, care era limpede că îşi arogase rolul de ghid al lui Poirot. Hoodown Park. Pe vremuri era casa domnului Fletcher. Asociaţia Tinerilor a cumpărat-o, şi pe timpul verii este foarte aglomerată. Costă peste o sută pe noapte. Tinerii n-au voie să stea mai mult de două nopţi, după care trebuie să plece mai departe. Vin tineri de ambele sexe, în cea mai mare parte străini.

Poirot dădu absent din cap. Se gândea, nu pentru prima dată, că văzuţi din spate, pantalonii scurţi deveneau tot mai puţin feminini. Închise îndurerat ochii. De ce, vai, de ce trebuiau tinerele să se îmbrace aşa? Coapsele acelea stacojii erau deosebit de neatrăgătoare!

– Se pare că trag din greu, murmură el.

– Da, domnule, e drum lung de la gară sau de la staţia de autobuz. Mai mult de două mile până la Hoodown Park. Ezită. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnule, le-am putea duce noi cu maşina.

– Absolut, absolut, spuse Poirot mărinimos. El se lăfăia în maşina aproape goală, iar puţin mai încolo două tinere se opinteau şi transpirau cu rucsacurile grele şi fără cea mai mică idee despre cum să se îmbrace ca să fie atrăgătoare pentru sexul opus. Şoferul porni maşina şi opri după câţiva metri lângă cele două fete. Feţele lor aprinse şi transpirate se ridicară cu speranţă.

Poirot deschise portiera şi fetele urcară.

– Este foarte mult amabil, mulţumim, spuse una din ele, o fată blondă cu un accent străin. Drumul e mai lung decât cred, da.

Cealaltă fată, care avea o faţă bronzată şi foarte încinsă şi bucle castanii ieşind de sub eşarfă, se mulţumi doar să dea de câteva ori din cap, să-şi arate dinţii şi să îngâne grazie. Fata blondă continuă să vorbească vioaie:

– Eu venit Anglia două săptămâni vacanţă. Eu vine din Olanda. Place foarte mult Anglia la mine. Eu fost Stratfort Avon, Shakespeare Theatre şi Warwick Castle. Apoi eu fost Clovelly, acum văzut Exeter Cathedral şi Torquay - foarte frumosc - şi venit la un loc frumuseţe renumit aici şi mâine trec râu, să merge la Plymouth unde descoperirea Lumii Noi a fost făcut de la Plymouth Hoe.

– Şi dumneata, signorina! Poirot se întoarse spre fata cealaltă. Aceasta însă zâmbi doar şi îşi scutură buclele.

 

[1] Air-raid = Raid aerian (din lb. engleză)