Misterul Paradisului inselator de Agatha Christie
Introducere.
Eram la Paris când Parfltt, servitorul meu, a venit să-mi spună că o doamnă voia să mă vadă. Doamna, a adăugat el, spunea că era vorba de ceva foarte important.
La vremea aceea îmi formasem deja obiceiul de a nu primi pe nimeni fără programare. Cei care vin să te vădă în probleme urgente sunt invariabil oameni care urmăresc un ajutor financiar. Cei care într-adevăr au nevoie de ajutor financiar abia dacă vin vreodată să ceară.
L-am întrebat pe Parfitt cum se numea vizitatoarea mea, şi el îmi întinse o carte de vizită. Pe cartea de vizită stătea scris: Catherine Yougoubian – un nume de care nu auzisem niciodată şi care avea nevoie de ajutor financiar şi am dedus, în schimb, că avea ceva de vânzare – probabil una din acele antichităţi false care îi sunt băgate pe gât cumpărătorului îndărătnic cu ajutorul trăncănelii volubile.
Am spus că îmi pare rău că nu pot s-o primesc pe madame Yougoubian, dar că putea să-mi scrie despre ce afacere era vorba.
Parfitt îşi înclină capul şi ieşi. E un om de nădejde – un invalid ca mine are nevoie de un îngrijitor de nădejde – şi n-am avut nici cel mai mic dubiu că acum problema era rezolvată.
Totuşi, spre marea mea uimire, Parfitt reapăru. Doamna, mi-a spus el, era foarte insistentă. Era o problemă de viaţă şi de moarte şi avea legătură cu un vechi prieten de-al meu.
Curiozitatea mi-a fost brusc stârnită. Nu de către mesaj – asta era o mişcare destul de clară; viaţa şi moartea şi vechiul prieten sunt obişnuitele piese de atac. Nu, ceea ce mi-a stimulat curiozitatea a fost purtarea lui Parfitt. Nu-i Era deloc în caracter lui Parfitt să vină înapoi cu un mesaj de genul acela.
M-am trezit să trag concluzia, total greşită, că madame Catherine Yougoubian era incredibil de frumoasă, sau, în tot cazul, neobişnuit de atrăgătoare. Nimic altceva, m-am gândit eu, n-ar fi explicat purtarea lui Parfitt.
Şi cum bărbatul e întotdeauna bărbat, chiar dacă are cincizeci de ani şi e infirm, am căzut în capcană. Am vrut s-o văd pe această făptură care a putut să spulbere defensiva lui Parfitt.
Aşa că i-am spus să o aducă pe doamnă sus… şi, când Catherine Yougoubian a intrat în cameră, schimbarea totală a sentimentelor aproape că mi-a tăiat respiraţia!
Am înţeles acum destul de bine comportarea lui Parfitt. Capacitatea lui de a judeca firea omului e uimitoare. A recunoscut la Catherine acel temperament insistent în faţa căruia, până la urmă, orice apărare este sortită eşecului. În mod înţelept, el a capitulat de la bun început, scutindu-se de o bătălie lungă şi istovitoare. Căci Catherine Yougoubian avea insistenţa unui baros şi monotonia unui aparat de sudură cu flacără oxiacetilenică, combinate cu efectul de uzură al apei căzând pe o piatră! Dacă doreşte să-şi atingă obiectul, timpul e infinit pentru ea. Ar fi rămas hotărâtă în holul de la intrare toată ziua. E una din femeile care n-au loc în cap decât pentru o singură idee – ceea ce le oferă un avantaj enorm în faţa celor cu o minte mai multilaterală.
După cum spuneam, şocul pe care l-am avut la intrarea ei a fost fantastic. Aşteptam cu sufletul la gură să văd frumuseţea. In schimb, femeia care a intrat era monumental, aproape uluitor, neatrăgătoare. Nu urâtă, reţineţi; urâţenia are ritmul ei, are stilul ei de a ataca, dar Catherine avea o faţă mare şi plată ca o clătită – un fel de deşert de faţă. Avea gura largă şi o uşoară – doar o uşoară – mustaţă deasupra buzei de sus. Ochii ei erau mici şi negri şi te făceau să te gândeşti la nişte stafide de calitate inferioară dintr-un chec De calitate inferioară. Avea părul bogat, prost prins şi excesiv de grav. Silueta ei era atât de indiscriptibilă încât, practic, nici nu era siluetă. Hainele o acopereau în mod adecvat şi nu o plasau nicăieri pe scara socială. Nu era nici sărăntoacă, nici bogătaşă. Avea un maxilar hotărât şi, aşa cum am auzit când a deschis gura, un glas aspru şi lipsit de farmec.
I-am aruncat o privire de reproş profund lui Parfitt care o primi imperturbabil. El era limpede de părere că ştia, ca de obicei, bine ce face.
— Madame Yougoubian, domnule, spuse el şi se retrase, închizând uşa şi lăsându-mă la mila acestei femele cu înfăţişare hotărâtă.
Catherine înaintă spre mine cu fermitate. Niciodată nu m-am simţit atât de neajutoarat, atât de conştient de condiţia mea de infirm. Asta era o femeie de care ar fi fost recomandabil să fugi, or eu nu puteam fugi.
Vorbi cu un glas ferm şi sonor.
— Vă rog… dacă vreţi să fiţi atât de bun… trebuie să veniţi cu mine…
Era mai degrabă un ordin decât o rugăminte.
— Poftim? Am întrebat uluit.
— Mă tem că nu vorbesc prea bine englezeşte. Dar nu e timp de pierdut – nu, nu e deloc timp. Vă rog să veniţi la domnul Gabriel. E foarte bolnav. Curând, foarte curând, el moare, şi a întrebat de dumneavoastră. Aşa că trebuie veniţi vedeţi pe el imediat.
M-am holbat la ea. Sincer să fiu, m-am gândit că e nebună. Numele de Gabriel nu mă impresiona deloc, în parte, aş spune, din cauza pronunţiei ei. Nu suna câtuşi de puţin a Gabriel. Dar chiar dacă ar fi sunat, nu cred că mi-ar fi atins vreo coardă sensibilă. Totul se petrecuse cu prea mult timp în urmă. Trebuie că trecuseră zece ani de când nici nu mă mai gândisem la Gabriel.
— Spui că cineva e pe moarte? Cineva… ăă… pe care îl cunosc?
Ea îmi aruncă o privire de profund reproş.
— Dar sigur, îl cunoaşteţi foarte bine la el, iar el întreabă de dumneavoastră.
Era atât de sigură încât am început să-mi scormonesc mintea. Ce nume spusese? Gabie? Galbraith? Cunoscusem un Galbraith, un inginer de mine. O cunoştinţă întâmplătoare, e drept; părea cât se poate de puţin probabil ca el să vrea să mă vadă pe patul de moarte. Totuşi, graţie forţei de caracter al lui Catherine, nu m-am îndoit o clipă de veridicitatea afirmaţiei ei.
— Ce nume ai spus? Am întrebat. Galbraith?
— Nu, nu. Gabriel. Gabriel!
Iarăşi m-am holbat la ea. De data asta am înţeles bine cuvântul, dar el nu a făcut să invoce o viziune mentală a îngerului Gabriel cu o pereche de aripi mari. Viziunea se potrivea destul de bine cu Catherine Yougoubian. Găseam la ea o asemănare cu tipul de femeie serioasă întâlnit, de regulă, în tablourile primitive italiene tricotând în marginea colţului din stânga. Avea acea simplitate ciudată a trăsăturilor combinată cu aspectul de devoţiune arzătoare.
A adăugat insistent, cu încăpăţânare „John Gabriel” – şi m-am prins!
Mi-am amintit totul. M-am simţit ameţit şi uşor îngreţoşat. St Loo, şi bătrânele doamne, şi Milly Burt, şi John Gabriel cu feţişoara lui urâtă şi mobilă, legănându-se uşor pe călcâie. Şi Rupert, înalt şi frumos ca un zeu tânăr. Şi, fireşte, Isabella…
Mi-am amintit de ultima oară când îl văzusem pe John Gabriel în Zagrade şi ce se întâmplase acolo, şi am simţit urcând în mine un val de mânie şi ură…
— Deci, e pe moarte, da? Am întrebat cu furie. Sunt încântat s-o aud!
— Poftim?
Există lucruri pe care nu prea poţi să le repeţi când cineva te întreabă politicos „Poftim?”. Catherine Yougoubian era mai mult decât nedumerită. M-am mulţumit să spun doar:
— Spui că e pe moarte?
— Da are dureri – dureri cumplite…
Ei bine, eram încântat să aud asta.
Nici o durere pe care putea s-o îndure John Gabriel nu era suficientă pentru a răscumpăra ceea ce făcuse. Dar mă simţeam incapabil să i-o spun cuiva care era evident devotata admiratoare a lui John Gabriel.
Ce avea tipul ăsta, m-am întrebat iritat, că întotdeauna femeile se topeau după el. Era urât ca naiba. Era pretenţios, vulgar, lăudăros. Avea ceva minte şi, în anumite împrejurări, era o companie bună. Avea umor. Dar niciuna din acestea nu sunt cu adevărat caracteristicile care să atragă prea mult femeile.
Catherine îmi întrerupse gândurile.
— Vreţi să veniţi, vă rog? Vreţi să veniţi repede? Nu e timp de pierdut.
M-am adunat.
— Îmi pare rău, doamnă dragă, dar mă tem că nu te pot Însoţi.
— Dar el cere să veniţi, insistă ea.
— Nu vin, am spus.
— Nu înţelegeţi, spuse Catherine. E bolnav. E pe moarte; şi întreabă de dumneavoastră.
M-am pregătit de luptă. Deja începusem să îmi dau seama (un lucru.pe care Parfitt îl înţelese dintr-o privire) că această Catherine Yougoubian nu renunţa uşor.
— Dumneata faci o confuzie, am spus. John Gabriel nu e prieten cu mine.
Ea dădu din cap cu putere.
