Misterul salului spaniol de Agatha Christie
DOMNUL EASTWOOD privi în tavan, spre podea... apoi, încet, spre peretele din dreapta... şi, după aceea, cu un efort peste puteri, îşi lipi iarăşi ochii de maşina de scris din faţa sa.
Hîrtia de un alb imaculat purta doar un titlu scris cu majuscule:
MISTERUL CELUI DE-AL DOILEA CASTRAVETE, aşa suna titlul. Un titlu plăcut. Anthony Eastwood simţea că oricine îl va citi va fi în acelaşi timp şocat şi captivat. „Misterul celui de-al doilea castravete”?! o să spună. „Despre ce ar putea fi vorba? Un castravete? Al doilea castravete? Trebuie neapărat să citesc povestirea asta!” Şi o să fie tulburat şi fermecat de uşurinţa desăvîrşită cu care acest maestru al prozei poliţiste a ţesut o intrigă pasionantă în jurul unei banale legume.
Aşa era foarte bine. Anthony Eastwood ştia – ca oricine, de altfel – cum ar fi trebuit să fie povestirea. Necazul era că nu reuşea cu nici un chip să înceapă. Cele două atribute esenţiale ale unei povestiri erau titlul şi intriga; restul însemna doar muncă de rutină. Uneori însuşi titlul ducea la intrigă şi totul venea de la sine. Acum, însă, titlul continua să îl sfideze de pe pagina goală şi nu lăsa să se întrezărească nici cel mai mic detaliu al intrigii.
Din nou privirea lui Anthony Eastwood pretinse inspiraţie tavanului, podelei, tapetului... şi nu apăru nimic.
— Numele eroinei va fi Sonia, hotărî pentru a urgenta demarajul. Sonia sau... poate Dolores. O să aibă pielea palidă ca fildeşul, acea culoare care nu se datorează unei sănătăţi precare, şi ochii asemeni lacurilor insondabile. Numele eroului va fi George sau, mai bine, John; ceva scurt şi englezesc. Apoi grădinarul — presupun că o să apară şi un grădinar, doar trebuie să îngrijim cumva nenorocitul ăsta de castravete — grădinarul ar putea fi scoţian şi să dovedească un pesimism amuzant în privinţa îngheţurilor timpurii...
Uneori metoda dădea roade; nu şi în dimineaţa asta! Cu toate că reuşea să îi vadă clar pe Sonia, pe George şi pe grădinarul cel comic, aceştia nu păreau dornici să fie activi şi să facă ceva.
„Ar putea fi o banană, neîndoielnic, gîndi Anthony, disperat. Sau o salată verde sau o varză de Bruxelles? O criptogramă pentru Bruxelles... răsaduri furate... un baron belgian sinistru...”.
O fracţiune de secundă păru să se întrevadă o geană de lumină, dar se stinse imediat. Baronul belgian nu voia să se întrupeze şi Anthony îşi dădu brusc seama că îngheţurile timpurii şi castraveţii erau două noţiuni incompatibile, aşa că adio grădinar amuzant.
— Fir-ar să fie!, spuse Anthony.
Şe ridică şi apucă ziarul „Daily Mail”. Era foarte posibil ca cineva să fi fost ucis într-un mod care să inspire un autor ce se străduia din răsputeri. Însă în dimineaţa asta nu erau decît evenimente politice şi ştiri externe. Domnul Eastwood aruncă ziarul scîrbit.
Apoi luă de pe masă un roman, închise ochii şi puse degetul în josul unei pagini. Cuvîntul pe care soarta i-l indică în acest fel era „oaie”. În momentul următor, dînd dovadă de un spirit sclipitor, în minte i se derulă o întreagă povestire. O fată drăguţă... iubitul ei fusese omorît în război... ea are minţile rătăcite... paşte oile în munţii Scoţiei... o mistică întîlnire cu iubitul dispărut, efect final cu oi şi clar de lună, exact ca în filmele academice, cu fata zăcînd moartă în zăpadă şi două urme de paşi...
O poveste înduioşătoare! Anthony îşi părăsi creaţia cu un suspin şi clătină trist din cap. Ştia prea bine că editorul nu dorea genul acesta de povestire, oricît de frumoasă. Povestirea pe care o dorea şi insista să o aibă (şi, în mod cu totul întîmplător, plătea o sumă frumuşică pentru a o obţine) era despre femei brunete şi misterioase, străpunse de un cuţit în inimă, cu un erou tînăr pe nedrept suspectat şi brusca descîlcire a misterului împreună cu indicarea vinovatului în persoana cea mai puţin dubioasă, cu sprijinul celor mai inadecvate motivări. De fapt, exact „Misterul celui de-al doilea castravete”!
„Totuşi, reflectă Anthony, pariez pe zece la unu că o să schimbe titlul şi o să-i spună cumva şocant, ca de pildă «Adesea crima pîngăreşte», fără să mă întrebe. Ah! Afurisit să fie telefonul ăsta!”
Se îndreptă furios spre el şi ridică Receptorul. În ultimul ceas mai sunase de două ori – o dată, număr greşit şi altă dată pentru a fi invitat la masă de o cuconiţă caraghioasă din lumea bună, pe care o ura amarnic, dar care fusese atît de insistentă, încît nu-i putuse ţine piept.
— Alo!, mîrîi în receptor.
Îi răspunse o voce de femeie, o voce catifelată, mîngîietoare, cu o urmă de accent străin.
— Tu eşti iubitule?
— Păi... nu prea ştiu, răspunse domnul Eastwood prudent. Cine-i la telefon?
— Eu, Carmen. Ascultă, iubitule. Sînt urmărită... sînt în primejdie... trebuie să vii imediat. E o chestiune de viaţă şi de moarte.
— Vă rog să mă scuzaţi, se eschivă domnul Eastwood politicos. Mi-e teamă că aţi greşit.
Îl întrerupse pînă să termine.
— Vino! Dacă descoperă ce fac, mă omoară. Nu mă părăsi. Vino repede! Altfel mă omoară. Ştii doar, strada Kirk nr. 320. Parola e castravete... Ssstt!
Auzi ţăcănitul slab cînd se închise telefonul la capătul celălalt. Foarte surprins, domnul Eastwood se întinse după cutia cu tutun şi îşi umplu grijuliu pipa.
„Cred, reflectă, că a fost un efect foarte ciudat al propriului meu subconştient. Imposibil să fi spus castravete. Toată chestia asta e extraordinară. A spus castravete sau nu?”
Nedumerit, străbătu încăperea în lung şi-n lat.
„Strada Kirk, 320. Mă întreb despre ce-o fi vorba? O să-l aştepte pe celălalt să apară. Aş fi vrut să apuc să-i explic. Strada Kirk, nr. 320. Parola e castravete... Ah! Imposibil, absurd... halucinaţie de creier extenuat”.
Privi cu răutate maşina de scris.
— La ce eşti bună, aş vrea să ştiu? Te-am admirat toată dimineaţa de pomană. Un autor trebuie să-şi culeagă ideile din viaţă... din viaţă, auzi? Plec să culeg chiar acum una.
Îşi trînti pălăria pe cap, învălui cu o privire duioasă colecţia sa nepreţuită de picturi de email şi ieşi.
Strada Kirk, aşa cum ştiu majoritatea londonezilor, este o stradă lungă, pustie, cu o mulţime de magazine de antichităţi, care oferă tot felul de obiecte false la preţuri pipărate. Mai există şi magazine cu obiecte de alamă, sticlărie, magazine cu vechituri şi negustori de haine recondiţionate.
