Moarte in nori de Agatha Christie
Pasageri
Loc
Nr. 2 - Doamna Giselle
Nr. 4 - James Ryder
Nr. 5 - Domnul Armand Dupont
Nr. 6 - Domnul Jean Dupont
Nr. 8 - Daniel Clancy
Nr. 9 - Hercule Poirot
Nr. 10 - Doctorul Bryant
Nr. 12 - Norman Gale
Nr. 13 - Contesa de Horbury
Nr. 16 - Jane Grey
Nr. 17 - Venetia Kerr
Capitolul I. De la Paris la Croydon
Soarele de septembrie scălda în razele sale arzătoare aeroportul Le Bourget, în timp ce pasagerii traversau pista şi se îmbarcau la bordul aeronavei „Prometheus”, ce avea să decoleze în câteva minute cu destinaţia Croydon.
Jane Grey era printre ultimii care urcau şi îşi ocupau locurile. Avea numărul 16. Câţiva pasageri trecuseră deja prin uşa centrală, pe lângă micuţa bucătărioară şi cele două toalete, spre partea din faţă a avionului. Majoritatea pasagerilor se aşezară. Pe partea opusă a intervalului, se purta o discuţie animată, dominată de un glas de femeie înalt, întrucâtva strident. Gura lui Jane se strâmbă uşor. Cunoştea prea bine glasul acela deosebit.
– Draga mea... e extraordinar... n‑ai idee... Unde spui? Juan les Pins? Oh, da. Nu... Le Pinet... Da, exact aceeaşi veche adunătură... Dar, fireşte să stăm alături! Oh, nu putem? Cine...? Oh, înţeleg...
Şi apoi un glas bărbătesc - politicos, cu accent străin:
– Cu cea mai mare plăcere, doamnă.
Jane aruncă o privire cu coada ochiului.
Un omuleţ în vârstă, cu o mustaţă mare şi cap în formă de ou se muta plin de solicitudine pe locul corespunzător celui al lui Jane, pe partea opusă a intervalului.
Jane îşi întoarse uşurel capul şi le văzu pe cele două femei a căror neaşteptată întâlnire generase gestul politicos al străinului. Menţionarea numelui Le Pinet îi provocase curiozitatea, căci şi Jane fusese la Le Pinet.
Pe una şi‑o amintea perfect - şi‑o amintea cum o văzuse ultima oară - la masa de bacara, încleştându‑şi şi descleştându‑şi mâinile mici, în timp ce chipul delicat, machiat ca un porţelan de Dresda se îmbujora şi pălea alternativ. Jane îşi spuse că, dacă ar face un mic efort, şi‑ar putea aminti numele ei. I‑l menţionase o prietenă, care spusese: „E soţie de pair, dar nu una din cele veritabile... a fost coristă sau aşa ceva”.
Vocea prietenei trădase un dispreţ profund. Prietena era Maisie, o maseuză de primă clasă.
Cealaltă femeie, gândi Jane, în treacăt, era „autentică”. Tipul de „rasată” sadea, îşi spuse Jane, şi le uită imediat pe amândouă pentru a se concentra asupra priveliştii aeroportului Le Bourget, atât cât îi permitea hubloul avionului. În preajmă, se aflau alte câteva avioane, dintre care unul arăta ca un miriapod mare, metalic.
Singurul loc spre care era ferm hotărâtă să nu privească se afla chiar în faţa ei, unde, pe scaunul de vizavi, stătea un tânăr.
Acesta purta un pulover de un albastru‑petrol. Jane se încăpăţâna să nu privească mai sus de pulover. Dacă o făcea, s‑ar fi putut să‑i întâlnească ochii, or asta nici în ruptul capului!
Mecanicii strigau în franceză... avionul trepidă... se linişti... trepidă iar... piedicile de la roţi fură înlăturate... avionul porni.
Jane îşi ţinu respiraţia. Era abia la al doilea zbor. Încă se mai simţea înfiorată. Părea... părea că vor intra inevitabil în gardul ăla... nu, se desprindeau de pământ... sus... tot mai sus... planau în arc de cerc... Le Bourget rămăsese sub ei.
Zborul de amiază spre Croydon începuse. La bordul avionului se aflau douăzeci şi unu de pasageri - zece în compartimentul din faţă, unsprezece în cel din spate. Echipajul era format din doi piloţi şi doi stevarzi. Zgomotul motoarelor era foarte estompat. Nu trebuia să‑ţi pui vată în urechi. Totuşi se auzea suficient de puternic pentru a descuraja conversaţia şi a încuraja gândurile.
În timp ce avionul zbura deasupra Franţei în drum spre Canalul Mânecii, pasagerii din compartimentul din spate îşi rumegau propriile gânduri.
Jane Grey gândea: „N-am să mă uit la el... N-am să mă uit... E mult mai bine aşa. Voi continua să privesc pe hublou şi să mă gândesc. Îmi voi alege un lucru anume la care să mă gândesc - ăsta‑i întotdeauna cel mai bun mijloc. Îmi va ţine mintea în frâu. Voi începe şi voi trece în revistă totul”.
Hotărâtă, îşi îndreptă mintea în urmă, la ceea ce numea ea început şi anume la procurarea unui bilet pentru Tombola Irlandeză. Fusese o extravagantă, una plină de emoţii.
În salonul de coafură, în care lucrau Jane şi alte cinci tinere, se dezlănţuise o mulţime de râsete, glume şi tachinări.
– Ce faci dacă câştigi, dragă?
– Ştiu eu ce fac.
Planuri... castele în Spania... o grămadă de mici împunsături prieteneşti.
Ei bine, nu câştigase... mai precis, nu câştigase marele premiu; dar câştigase o sută de lire.
O sută de lire.
– Cheltuie o jumătate, dragă, şi cealaltă păstreaz‑o pentru zile negre. Nu se ştie niciodată.
– În locul tău mi‑aş cumpăra o blană... una cu adevărat tip‑top.
– Ce zici de‑o croazieră?
Jane se oprise o clipă la ideea unei croaziere, dar, în cele din urmă, rămase credincioasă primului gând. O săptămână la Le Pinet. O mulţime de cliente de‑ale ei fuseseră sau tocmai reveniseră de la Le Pinet. În timp ce degetele‑i dibace mânuiau bigudiurile, iar gura rostea mecanic obişnuitele fraze: „Să vedem, de cât timp aveţi permanentul, doamnă?”, „Părul dumneavoastră are o culoare deosebită, doamnă”. „A fost o vară minunată, nu‑i aşa, doamnă?”, Jane îşi spunea în gând: „De ce dracu nu pot să merg şi eu la Le Pinet?” Ei bine, putuse.
Îmbrăcămintea nu prezentase cine ştie ce greutate. Jane, asemenea majorităţii fetelor londoneze care lucrau în stabilimente elegante, se pricepea să scoată efecte miraculoase în materie de modă cu o cheltuială extrem de redusă. Manichiura, machiajul şi coafura erau fără reproş.
Jane plecă la Le Pinet.
Acum, în gând, se întreba cum de fusese posibil ca cele zece zile la Le Pinet să se ducă de râpă din cauza unui incident.
Un incident la ruletă, Jane îşi permise să aloce o anumită sumă pe seară plăcerii jocurilor de noroc. Era hotărâtă să nu depăşească suma stabilită. Contrar regulei împământenite, începutul lui Jane fusese marcat de ghinion. Era în a patra zi, la ultima miză din seara aceea. Până acum mizase cu prudenţă pe culoare sau pe una din cifre. Câştigase ceva, dar mai mult pierduse. Acum aştepta, cu miza în mână.
Erau două numere pe care nu mizase nimeni - cinci şi şase. Să mizeze, acum, la sfârşit, pe unul din ele? Dar, pe care? Cinci, sau şase? Care o inspira?
Cinci... cinci avea să iasă. Bila fu lansată. Jane întinse mâna, şase, va miza pe şase.
Chiar la timp. Ea şi un alt jucător de peste drum de ea mizară simultan - ea pe şase, el pe cinci.
– Rien ne va plus, spuse crupierul.
Bila clincăni şi se opri.
– Le numéro cinq, rouge, impair, manque.
Lui Jane îi venea să plângă de enervare. Crupierul adună mizele, plăti. Bărbatul de vizavi spuse:
– N-ai de gând să‑ţi iei câştigul?
– Al meu?
– Da.
– Dar eu am mizat pe şase.
– Ba deloc. Eu am mizat pe şase, iar dumneata pe cinci.
Zâmbea... un zâmbet foarte atrăgător. Dinţi albi strălucind pe‑o faţă foarte bronzată, părul scurt, creţ.
Pe jumătate neîncrezător, Jane îşi ridică câştigul. Era adevărat? Se simţea puţin zăpăcită. Poate chiar mizase pe cinci.
