CAPITOLUL I
UNDE ÎNCEPE ISTORIA MINORULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA SI SF. ARATA FIREA Şl TRAIUL LUI
Trăia de muli în Spania, intr-un săculeţ pierdut, din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară. un hidalgo cam bătriior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mîndru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. II chema, dacă îmi
lue bine aminte. Qucsada sau. mai curind Quina. cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul ilbă. sau altfel... Dar numele pe care il purta j prea are multă însemnătate. Cit era ziulica : lungă, ba adesea şi toată noaptea, pină la re- irsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind po- istiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui madis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se ai sătura răsfoind întimplările înflăcărate ale a vaierului spadei şi ale bravului Palmerin de nglia. Cit priveşte isprăvile faimosului Don odrig de Ruy Díaz, zis «CiduU, el le ştia pe de ist, aşa cum şi faptele lui Roland fără de
teamă, cel care purta iarba fiarelor la dinsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase in cînteccle din popor şi prin cărţile de basme ale vremii.
Ultimul gologan şi-l lua dc la gură boiernaşul nostru pentru a cumpăra astfel de ceasloave mîncate de molii, cu care să-şi omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrintisc dc-a bi- nelca, de atîta citit, ajungind să se creadă el însuşi un cavaler rătăcitor fără prihană, coborit cu hirzobul din paginile îngălbenite.
I se părea că el însuşi a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde ţările. Şi într-o albă dimineaţă, se hotărî aşa, tam-nisam, să plece lainic în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi şi sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bă- trîni să-i ocrotească şi pe văduve şi pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriaşi, de felul lui Morgante Maggiore, aşa cum citise că făceau cavalerii dc odinioară.
Nici bătrina lui îngrijitoare, chelăreasa care îi
ţinea gospodăria, o femeie casnică şi la locul ei, nici tinăra lui nepoată, în vîrstă dc numai l8 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărîrea dc a-şi lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, in căutarea gloriei.
Se plictisise de atitea cărţi. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de pină aici şi cu eroii lor, îşi zicea. De acum încolo, el însuşi trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă şi fără păcat, despre care să se pomenească şi a cărui amintire neveştejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui.
Smulse din panoplie armura cea veche, scutul şi lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoşului său, şi începu să le curăţe cu grijă. Apoi. cînd sfirşi de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate in cui vreme de o sută şi mai bine de ani, se înarmă din cap pină in picioare cu ele şi se uită in oglindă, să vadă cum arăta îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfîrşit rîndul calului, pe care ¡I scoase binişor de căpăstru din grajd şi ¡l ţesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără
cal! Este adevărat că «ducipalul» pe care se pregătea să încalece nu mai era decît o mîrţoagă prăpădită şi flămindă. slabă de-i numărai coastele, numai piele şi os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfăţişarea ci jalnică, dacă mîrţoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie calul celui mai brav dintre toţi cavalerii rătăcitori din cîţi au existat vreodată pe pămînt.
Un animal vestit, ca şi stăpinul lui, şi al cărui nume trebuia să răsune plin de nobleţe, aşa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalereşti, pe care boiernaşul nostru le citise pînă albise.
îi va schimba deci numele pe care îl purtase pînă acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă de fapt, tot mîrţoagâ, dar vezi dumneata, o mirţoagă de neam mare, o mir- ţoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă.
în ceea ce îl priveşte pe eroul nostru, el însuşi trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume şi care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî aşadar să-şi spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi zis Cavalerul Platoşă, sau Pan Lorică de fier. nu nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poştă.
Şi fiindcă proyincia în'care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el îşi luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească şi pămintul de obîrşie, care dăduse naştere unui atît de mare luptător.
Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! îşi spunea el, îmbrăcat cum se alia în haine de tablă şi cu chivără străbunului pe cap. legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeş! Lumea avea ce privi şi, incin- tat de sine, se plimba cu paşi rari, mîndru şi împodobit ca un păun din cei arătoşi. La toate se gindise eroul nostru. Dar uitase totuşi ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniţă in faţa căreia să-şi plece genunchiul, o domniţă pentru care să lupte şi să învingă, o domniţă care să-i dea binecuvintarea ori de cite ori va trebui să meargă la război şi care mai ales să se roage pentru viaţa Iui, cind s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpinâ a inimii şi a gin- durilor? Or. Don Quijote ştia că in satul vecin se găseşte o lată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de ţărancă, cam din topor ca. dar rumenă in obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo şi cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dînsa de mult timp.
Se hotărî dar s-o aleagă pe ca. să-i fie în veci stăpînă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe şi ei numele de săteancă intr-unui vrednic de o domniţă din neam ales. Se hotărî deci
după numele cătunului din care i se trăgea spiţa.
Şi cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai răminea lui Don Quijote decît să plece la drum. Aşa cum se va arăta in capitolul ce urmează.
CAPITOLUL II
AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ
DE ACASĂ PENTRU A SĂVÎRŞI FAPTE MARI
Astfel stînd lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cinta- tul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mîntuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mină scutul şi in cealaltă suliţa, încălecâ pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtîndu-şi calul la pas, fără a se vesti cu trim- biţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă.
Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătînd cimpia Montinel. se tot gîndca in sinea Iui ce vor spune oamenii despre dinsul. într-o zi, peste sute şi sute de ani. şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părindu-li-se de necrezut.
îi venea în minte chipul frumoasei ţârănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi cînd ar fi vorbit cu dînsa, murmura neauzit de nimeni: «<0, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sini ca un rob, şi mai credincioasă decît un ciine bate inima cavalerului tău pentru tine. îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sînt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări».
