Caleasca de Nikolai Gogol
Odată cu venirea în garnizoană a regimentului de cavalerie orăşelul B. se înveseli foarte mult. Până atunci fusese aici o groaznică plictiseală. Când ţi se întâmplă să treci prin orăşel şi să te uiţi la căsuţele scunde de lut, care privesc uliţa cu o mutră nemaipomenit de acră, atunci… dar nici nu poţi spune ce ţi se întâmplă atunci în suflet… Simţi că te cuprinde o jale, ca şi cum ai fi pierdut la cărţi sau ai fi spus netam-nesam cine ştie ce neghiobie. Într-un cuvânt, nu te simţeai bine deloc. Lutul cu care au fost lipite cândva căsuţele a căzut din pricina ploilor, iar pereţii, din albi cum au fost cândva, au ajuns bălţaţi. Cum se întâmplă de obicei în orăşelele noastre din sud, cele mai multe acoperişuri sunt de trestie. În urma unei porunci de mai de demult a poliţaiului, au fost tăiate toate grădiniţele, pentru ca orăşelul să pară mai frumos. Pe uliţe nu întâlneşti ţipenie de om şi rar se întâmplă să treacă câte un cocoş doar, peste caldarâmul moale ca o pernă, din pricina colbului gros de un sfert de arşin; la cea mai mică ploaie, caldarâmul se preface în glod. Uliţele orăşelului B. se umplu atunci de acele animale grase cărora poliţaiul le spune „franţuji”. Când animalele acestea îşi scot râturile pline de seriozitate din băltoacele unde se tăvălesc, guiţă aşa de ascuţit, încât celui ce trece tocmai atunci pe acolo, cu căruţa, nu-i rămâne decât să dea bice cailor. Dar, dealtfel, e destul de greu să întâlneşti vreo căruţă prin orăşelul B. Rar, rar de tot se-ntâmplă să treacă hodorogind pe caldarâm câte un vehicul, nici brişcă, nici teleagă, în care şade, uitându-se, printre sacii de făină înghesuiţi în jurul lui, un moşier oarecare, stăpân peste unsprezece suflete de iobagi, îmbrăcat cu un surtuc de nankin şi biciuind o iapă murgă, cu mânzul după ea. Până şi piaţa are o înfăţişare cam demnă de plâns; casa croitorului iese din rând cum nu se poate mai caraghios, nu cu toată faţada, ci numai cu un colţ; peste drum, drept în faţa ei, se tot clădeşte de vreo cincisprezece ani o casă de piatră cu două ferestre; iar mai încolo se află o curte împrejmuită cu un gard de modă nouă, de scânduri vopsite în culoarea cenuşie a noroiului, dat de poliţai drept model pentru asemenea construcţii încă de pe vremea când el era tânăr şi nu-şi luase încă obiceiul să se culce îndată după prânz şi să ia noaptea, înainte de culcare, un decoct de agrişe uscate. La celelalte case, gardurile sunt mai toate de nuiele împletite. În mijlocul pieţii se află nişte dugheniţe, mici de tot, unde puteai vedea oricând câte un şirag de covrigi, o muiere cu basma roşie în cap, un pud de săpun, câteva funturi de migdale amare, alice de vânătoare, puţină stambă şi doi băieţi de prăvălie, care, oricând îi apucai, jucau svaika[1] în faţa uşii. Însă cum a venit în garnizoană, în acest orăşel, capitală de judeţ, regimentul de cavalerie, toate s-au schimbat, uliţele s-au împestriţat, şi s-au înviorat – într-un cuvânt, au căpătat o înfăţişare nouă cu desăvârşire. Căsuţele scunde vedeau adesea cum trece pe lângă ele câte un ofiţer sprinten şi chipeş, cu penaj la chipiu, în drum spre vreun camarad al lui, să discute împreună despre înaintări, despre cel mai bun tutun, iar câteodată să pună la bătaie, la cărţi, o droşcă, care cu drept cuvânt se putea numi a regimentului, căci trecea din mână în mână – dar tot la regiment rămânea; azi se plimba cu ea maiorul, mâine era în grajdul unui locotenent, iar când te uitai, peste o săptămână, iar îi ungea bucşele cu seu ordonanţa maiorului. Gardurile de nuiele împletite, dintre case, erau pline de şepci soldăţeşti, puse la soare şi nu era poartă unde să nu fie atârnată câte o manta sură. Prin toate ulicioarele dădeai de soldaţi cu mustăţi ţepoase, ca nişte perii de ghete. Astfel de mustăţi puteau fi văzute prin toate locurile. Numai ce se adunau în piaţă câteva precupeţe cu căuşele, că îndată se şi ivea în spatele lor câte o pereche de mustăţi, în piaţa din mijlocul orăşelului, nelipsitul soldat cu mustăţi îl săpunea pe vreun ţărănoi, căruia nu-i rămânea decât să geamă şi să-şi boldească ochii în sus. Ofiţerii înviorară societatea orăşelului, alcătuită până atunci numai din judecător, care trăia într-o casă cu o oarecare diaconeasă, şi din poliţai, om aşezat, dar care dormea pe săturatele, cât era ziulica de mare, de după prânz şi până seara, şi de seara până a doua zi la prânz.
Societatea se făcu însă mai numeroasă şi mai interesantă când îşi mută acolo cartierul generalul de brigadă. Moşierii din împrejurimi, a căror existenţă nici măcar n-o bănuise cineva până atunci, începură să vină tot mai des în acest orăşel, totodată şi capitală de ţinut, ca să se întâlnească cu domnii ofiţeri şi să mai joace din când în când câte un bănculeţ, la care visau cum nu se poate mai nelămurit capetele lor din cale-afară de pline de grijile semănatului, de comisioanele nevestelor şi de vânătoarea de iepuri.
Tare îmi pare rău că nu-mi pot aduce aminte cu ce prilej anume s-a întâmplat să dea generalul de brigadă o masă mare. Se făcuseră pentru această masă pregătiri uriaşe. Până aproape de barieră se auzeau tocând la bucătăria generalului cuţitele bucătarilor. Toată piaţa fusese cu desăvârşire pustiită; aşa că judecătorul şi cu diaconeasa lui au trebuit să mănânce numai lipii de făină de hrişcă şi chisăliţă de crohmală. Curtea nu tocmai mare a casei generalului era plină toată de droşte şi de caleşti. Societatea, alcătuită numai din bărbaţi, cuprindea, în afară de ofiţeri, şi câţiva moşieri din împrejurimi. Mai acătării dintre toţi, era Pifagor Pifagorovici Certokuţki, unul din cei mai de seamă aristocraţi ai judeţului B., care venea la alegerile nobilimii într-un echipaj elegant şi făcea zarvă mai multă decât toţi. Certokuţki slujise cândva într-un regiment de cavalerie, unde fusese unul dintre ofiţerii cei mai de seamă şi mai cu vază. Cel puţin, prin locurile pe unde pribegise regimentul lui, fusese văzut pe la multe baluri şi sindrofii despre care lucru pot fi întrebate domnişoarele din guberniile Tambovului şi Simbirskului. Şi poate că vestea i s-ar fi dus şi prin alte gubernii, spre şi mai marea lui glorie şi folosinţă, dacă nu s-ar fi întâmplat să iasă din armată dintr-o pricină numită de obicei afacere neplăcută. Nu prea ştiu bine dacă dăduse o palmă cuiva, pe vremuri, sau că o primise – e sigur însă că fusese rugat să-şi dea demisia. Dealtfel nu pierduse cu asta nimic din prestigiu; purta un frac cu talia sus, în felul mundirelor de uniformă, pinteni la cizmă şi mustăţi sub nas, fiindcă fără ele nobilii ar fi putut crede că slujise în infanterie, armă pe care Certokuţki o numea în batjocură, câteodată pihotă, câteodată pifanterie. Certokuţki venea pe la toate iarmaroacele unde se îmbulzeau toate măruntaiele Rusiei, alcătuită din doici, copii, fete, şi moşieri grăsani, veniţi să se distreze în tot felul de brişte, taradoice, tarantase şi în nişte carete pe care nici măcar în vis nu ţi le-ai fi putut închipui. Mirosea numaidecât că în cutare loc s-a stabilit în garnizoană un regiment de cavalerie, şi venea totdeauna să se vadă cu domnii ofiţeri. Cum dădea cu ochii de ei, sărea foarte sprinten din caleaşca lui mică şi uşoară, sau din droşcă şi făcea cunoştinţă cu dânşii nemaipomenit de repede. La alegerile trecute, dăduse nobilimii o masă straşnică, la care declarase că de-l vor alege mareşal, avea să pună nobilimea pe picioare, cum niciodată nu a fost pusă… îndeobşte, cum se spune prin gubernii şi prin judeţe, avea apucături boiereşti, se însurase cu o fată destul de frumuşică şi luase odată cu dânsa o zestre de două sute de suflete şi câteva mii, bani gata. Capitalul îşi găsi întrebuinţare numaidecât: cumpără şase cai cu adevărat minunaţi, o maimuţă domesticită, din acele ce umblă prin casă, îşi procură clanţe aurite la uşi şi tocmi un majordom franţuz. Cele două sute de suflete ale nevestei, împreună cu celelalte două sute ale lui, fură puse la credit pentru nişte manipulaţii comerciale. Într-un cuvânt, Certokuţki era un moşier în toată regula… Un moşier din cei mari!
[1] Joc de copii. (N. trad.)