Doi ochi albastri de Thomas Hardy
PREFAŢA
ACESTE CAPITOLE AU FOST scrise într-o vreme când mania restaurărilor bisericeşti, făcute la întimplare, se răspândise până în cele mai îndepărtate colţuri ale vestului Angliei, unde înfăţişarea sălbatică şi tragică a coastei era de mult în desăvârşită armonie cu aspra artă gotică a clădirilor ecleziastice, presărate de-a lungul ei, făcând ca orice încercare de inovaţie arhitectonică să creeze un mare dezacord. Să înlături învelişul medievalismului din care pierise orice duh părea un aci nu mai puţin absurd decât să te apuci de renovarea piscurilor înconjurătoare.
Astfel s-a întâmplat ca închipuita poveste a’ trei inimi omeneşti, ale căror simţăminte nu erau lipsite de legătură cu aceste împrejurări materiale, să-şi găsească în întâm-plările inerente unor asemenea renovări ecleziastice un cadru potrivit de desfăşurare.
Ţărmul şi regiunea de Ungă Castle Boterel încep să trezească interes şi vor fi curând recunoscute. Se cade să adaug că locurile acelea sunt printre cele mai înaintate spre apus dintre toate ungherele pe care le-am ales drept potrivite înălţării scenei unor drame imperfecte ale vieţii şi pasiunilor de provincie; şi se află aproape sau nu prea departe de nelămuritul hotar al regatului Wessex, ce se întinde mai încolo şi care, asemeni extremităţilor de apus ale aşezărilor americane, nu era statornic, înmntând necontenit.
Aceste lucruri nu au, totuşi, prea mare însemnătate? Locul acela este, înainte de orice (pentru un om, cel puţin), un tărâm de vis şi de taină. Păsările spectrale, marea ca un linţoliu, viatul ce ridică spume, veşnicul monolog al apelor, florile de o nuanţa adine purpurie, ce par să se înalţe ca un abur din văgăunile dinspre ţărm, împrumută, prin ele însele, scenei o atmosferă de redenie de noapte ivită în asfinţit.
O uriaşă stâncă de pe malul mării ocupă un loc aparte În povestire, şi pentru un unul sau altul, acuma dat uitării, această stâncă a fost descrisa în istorisirea noastră ca neavând nume. Simţul exactităţii ne cere sa precizăm că o stâncă masivă, care seamănă în multe privinţe cu stâncă din descriere, poartă un nume care nu s-a făcut celebru prin nimic.
Martie 1895.
P.S. Prima ediţie a acestei povestiri în trei volume a. Văzut lumina tiparului la începutul verii anului /. V Acţiunea ei reprezintă faza romantică a unei idei dezvoltate în altă carte, scrisă mai. Târziu. Un critic cu matura judecată al acelei ediţii putea remarca, cu siguranţa. O imaturitate a concepţiilor despre viaţă şi a măiestriei artistice. Dar corectarea acestor lucruri cu experienţa anilor de mai târziu, chiar dacă ar fi fost posibilă, ar fi avut drept urmare, cum se întâmplă îndeobşte cu asemenea încercări, spulberarea, oricărei prospeţimi şi spontaneităţi din filele ei, aşa cum ne apar.
Voi adăuga un cuvânt despre topografia acestei poveşti de dragoste, drept răspuns unor întrebări, deşi chestiunea poate părea lipsită de însemnătate. Conacul care poartă numele de „Endelstoiv House” există în mare măsură, în realitate, deşi poate fi găsit într-un loc cu câteva mile mai la sud de zona presupusă. La fel şi biserica din povestea noastră, care a fost plasată mai înspre ocean decât originalul.
Iunie 1912
T.H.
O viorea în vârsta crudă a mindrei firi Timpurie, fără vlagă, gingaşă, iute pieritoare, parfum şi mlădiere de o clipă. Atâta doar.
„Vestală niândră-nscăunată pe un tron din Soare-Apune”
ELFRIDE SWANCOURT ERA O fată care-şi da uşor în vileag emoţiile. Esenţa lor aparte, însă, şi chipul în care se schimbau, pe măsura scurgerii orelor, nu se dezvăluiau decât celor ce erau martorii împrejurărilor în care ea îşi ducea viaţa.
Făptura ei era o îmbinare de amănunte deosebit de interesante, ce-ţi părea neobişnuită, mai mult din pricina îmbinării în sine decât a elementelor îmbinate, luate în parte. De altfel, când stăteai de vorbă cu ea, forma şi substanţa trăsăturilor ei îţi rămâneau ascunse; şi această încântătoare putere de a împiedica o cercetare mai amănunţită a fiinţei sale de către un interlocutor nu era o urmare a acelei disimulări pe care o observi în purtarea unui om bine format (căci purtarea ei era copilăroasă şi abia şlefuită), ci a naivităţii pline de farmec a gândurilor cărora ea le dădea glas. Trăise, de când se ştia, o viaţă retrasă; acel monstrari digito 1 al oamenilor care se pierd în nimicuri nu-i măgulise orgoliul şi, la vârsta de nouăsprezece, douăzeci de ani, nu ştia mai multe despre viaţa de societate decât o orăşeancă de*eincisprezece ani.
1 A fi arătat cu degetul (lat).
2
Ceva observai, totuşi, la ea, şi acel ceva erau ochii, în ei vedeai esenţa întregii sale fiinţe; n-aveai de se să priveşti mai în adânc – toată viaţa ei era acolo.
Ochii aceştia erau albaştri; albaştri ca depărtările toamnei, albaştri ca albastrul ce se întrezăreşte printre coamele pierdute ale dealurilor şi povârnişurilor împădurite într-o dimineaţă însorită de septembrie. Un albastru ceţos, străbătut de umbre, fără începui, fără întindere, şi pe care-l priveai în adâncuri, nu doar la suprafaţă*
Iar dacă e să vorbim de prezentă, trebuie*să spunem că prezenţa ei nu era impunătoare, ci firavă. Există Temei a căror personalitate e în stare să domine întreaga atmosferă a unei săli de petrecere; personalitatea Elfridei nu era mai dominantă decât a unei pisicuţe.
Elfride avea expresia gânditoare de pe chipul Madonei della Sedia, lipsindu-i, însă, extazul acesteia; căldura şi vioiciunea tipului feminin, atât de comun frumuseţilor lui Rubens, muritoare şi nemuritoare, fără senzualitatea lor obsedantă. Expresia caracteristică chipurilor de femei de pe pânzele lui Corregio, aceea a gândurilor omeneşti încărcate de doruri prea adinei pentru lacrimi, se ivea, ’ uneori, şi pe faţa ei, rar, însă, în împrejurări obişnuite.
Momentul din viaţa Elfridei Swancourt, în care putem spune că se observă statornicirea unui curent emoţional mai profund, apăru într-o după-amiază de iarnă când – îndeplinindu-şi oficiile de gazdă – fata se trezi faţă în faţă cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată şi pe care-l privea cu curiozitatea şi interesul Mirandei, cum nu mai privise nicicând un muritor.
Tocmai în ziua aceea, tatăl ei, pastor văduv al unei parohii din extremitatea scăldată de valurile mării a regiunii Lower Wessex, era chinuit de un atac de gută. Isprăvind supravegherea treburilor casnice, Elfride se simţi cuprinsă de nerăbdare, ieşi de mai multe ori din camera ei, urcă scara şi bătu la uşa odăii tatălui ei.
„Intră” se auzea, de fiecare dată, dinăuntru, o voce puternică de om trăit în aer liber.
— Tată, spuse Elfride într-un rând bărbatului de cincizeci de ani, bine făcut şi plăcut la înfăţişare, care zăcea pe pat înfofolit într-un halat, bolborosind şi spumegând ca o sticlă gata să pocnească şi lăsând, când şi când, să-i scape printre dinţi frânturi de cuvinte care aduceau a înjurături: Tată, astă-seară nu vii jos?
3
Elfride vorbise cu voce ridicată, pastorul fiind cam tare de ureche.
— Nu prea cred… of, of, of!… Nu, nici pomeneală, Elfride. Uf, uf, uf! N-aş suferi nicio batistă pe afurisitul ăsta de deget, darămite un ciorap sau un papuc… Uf, uf, uf! Uite, iar m-apucă! Nu, până mâine nu mă dau jos din pat!
— Atunci sper că omul ăla de la Londra n-o sa vină, că altfel nu ştiu ce-o să mă fac, tată.
— Ei, da, o să fie cam neplăcut. ’<— N-aş crede să vină astăzi, r- De ce?
— Fiindcă bate tare vântul.
— Vântul? Ai şi tu nişte idei, Elfride! Unde s-a mai pomenit vânt care să ţină omu’ de la treburile lui? Uf, 1 şi degetul ăsta care m-a apucat aşa, pe nepusă masă!… Dacă vine, cred c-ar fi bine să-l trimiţi la mine, pe urmă dă-i ceva de mâncare şi rostuieşte-i un loc de dormit. Doamne, ce de belele pe capul nostru!
— S-ar cădea să-i servesc cina?
— Nu, ar fi o masă prea grea pentru un om care soseşte ostenit de la drum lung.
— Atunci, un ceai?
— Nu, nu-i destul de săţios.
— O ceaşcă de ceai cu o gustare lângă ea. Ce zici? Avem friptură rece de pasăre, plăcintă de iepure, nişte prăjituri… de-alde-astea.
— Bine, ceai şi o gustare.
— Ce zici, să-i torn eu ceaiul, tală?
— Bineînţeles! Doar eşti stăpâna casei!
— Cum? Să stau cu un străin, până sfârşeşte masa, ’ cum aş sta cu o cunoştinţă, fără să mi-l fi prezentat nimeni înainte?
— Ei, mai lasă prostiile astea cu prezentatul, fetiţo • ce, n-ai minte? Un specialist, un om ocupat, trudit şi flămând, aflat pe drumuri din zori, n-o să aibă niciun chef să stea o seară întreagă la taclale şi să umble cu politeţuri. Lui nu-i trebuie decât ceva de mâncare şi găzduire, şi cine vrei să i le dea dacă nu tu, de vreme ce eu zac în pat ca un nevolnic? Eu n-aş zice că-i un lucru chiar aşa de cumplit. Ţi-au intrat tot soiul de bazaconii în cap din romanele alea cu care te tot îndopi.
— Nu, nu-i chiar aşa cumplit când e limpede că e necesar, ca în cazul ăsta. Dar vezi, tată, dumneata eşti întotdeauna de faţă când avem oaspeţi la cină, chiar când e vorba de oameni cunoscuţi. Şi, de data asta, ne vine un oaspete din Londra, şi poate că şi lui o să i se pară cam ciudat.
— Foarte bine. Să i se pară.
— E partenerul lui Hewby?
— Nu prea cred, dar s-ar putea să fie.
— Ce vârstă o fi având oare?
— N-aş putea să-ţi spun. Copia scrisorii mele către domnul Hewby şi răspunsul lui sunt în odaia mea de lucru, pe birou. Citeşte-le, şi ai să ştii şi tu despre musafirul nostru atât cât ştiu şi eu.
— Le-am citit.
— Ei, atunci ce rost mai au întrebările astea? Acoâo-x scris tot, mai mult n-am ce să-ţi spun. Uf, uf, uf!… Belea nenorocită! Fată netrebnică! Nu-mi pune nimic pe picior! Şi-o muscă mi se pare prea grea!
— Ah, îmi pare rău, tată! Uitasem. Mă gândeam să nu-ţi fie, cumva, frig, spuse Elfride, trăgând repede pătura pe care-o aruncase pe picioarele bolnavului; şi aşteptând până ce expresia pricinuită de greşeala ei se şterse de pe faţa tatălui, ieşi din odaia lui şi se retrase iar în încăperile de jos.
II
„Era-ntr-o zi de iarnă, către seară”
ClND, ODATĂ CU SCURGEREA ceasurilor „după-amiaza se contopi cu seara, nişte contururi în mişcare se iviră pe fundalul cerului, în vârful unui deal sălbatic şi pustiu al acelui district. Contururile delimitau doi oameni care, deocamdată, apăreau ca simple siluete într-un docar ce înainta împotriva vântului. Pe tot drumul acesta mohorât, de-a lungul ţinutului fără îngrădituri pe care-l străbăteau, cei doi abia dacă zăriseră o casă singuratică sau vreun drumeţ stingher; dar acum, la lăsarea serii, amurgul stins, la lumina căruia cu greu
P
izbuteau să desluşească o urmă de peisaj, se însufleţi la’ ivirea ddmoălă a planetei Jupiter, ce scinteia cu străluciri crescânde, şi a lui Sirius, care nu se da nici el bătut, revărsând de la locul lui raze peste umerii drumeţilor. Singurele lumini de pe pământ erau nişte pete de un roşu închis, sclipind ici-colo pe povârnişurile îndepărtate; potrivit lămuririlor pe care vizitiul ţinu să le dea călătorului, acolo ardeau focurile mocnite de turbă şi rădăcini de drobiţă aprinse în locurile unde islazul fusese desţelenit pentru cultivare. Vântul continua să bată, dar îşi mai potolise furia din timpul zilei, câţiva nori mărunţi, uşori şi alburii plutind jos, pe cer, spre sud, către Canal.
Parcurseseră treisprezece din cele cincisprezece mile, distanta dintre capătul liniei de tren şi locul unde se sfâr-şea călătoria, când drumul lor o luă pe coasta unei văi lungi de câteva mile, unde scheletele iernatice ale unei vegetaţii mai bogate ca cea întâlnită până atunci vădeau un pământ mai gras, purtând urme de ocoluri şi lucrări mai gospodăreşti decât cele de pe colinele rămase în Lirmă. Ceva mai încolo, un luminiş printre ulmii ce urcau din acea vale roditoare dezvălui privirilor celor doi călători un conac.
— Ăsta-i Endelstow House, proprietatea lordului Luxellian. Spuse vizitiul.
— Endelstow House, proprietatea lordului Luxellian, repetă mecanic celălalt. Apoi întoarse capul şi privi clădirea ce abia se zărea, cu un interes pe care imaginea ei ştearsă nu părea nicidecum în stare să-l stârnească. Da, proprietatea lordului Luxellian, repetă el, după un timp, fără să-şi dezlipească ochii de pe clădire.
— Ce, acolo mergem?
— Nu, la casa parohială din Endelstow, aşa cum a fost vorba.
— Ziceam că v-oţi fi răzgândit, domnule, că parcă prea v-aţi uitat lung într-acolo. La nimic nu v-aţi uitat aşa pân-acu’…
— Nu, nu. Mă interesează casa asta, atâta tot.
— Ei, mai e şi alţii pă care, vorba aia, îi interesează.
— Da, dar nu din aceleaşi motive.
— Păi, dacă vreţi să ştiţi, aflaţi că familia asta nu-i deloc mai brează ca a mea.
— Cum aşa?
