Tess d'Urberville de Thomas Hardy volumul 1 si 2 carti literatura universala autori straini

Tess d'Urberville de Thomas Hardy volumul 1

FAZA ÎNTÎI

TÎNĂRA FATĂ

                                              I

Într-o seară de pe la sfîrşitul lunii mai, un om între două vîrste se întorcea de la Shaston acasă în satul Marlott, din valea vecină Blakemore sau Blackmoor. Avea picioarele slăbănoage şi un mers puţin aplecat spre stînga. Din cînd în cînd clătina din cap cu înţeles, ca şi cum şi-ar fi dat singur drep­tate, deşi nu se gîndea la nimic deosebit. Ţinea în mînă un coş gol — coşul în care ducea de obicei ouăle la piaţă. Pălăria pe care o purta avea borul boţit şi marginea soioasă, uzată mai ales în locul de unde o apuca, atunci cînd şi-o scotea din cap. Cum mergea aşa, îi ieşi în cale un pastor mai în vîrstă, călare pe o iapă sură; pastorul îngîna o melodie.

— Bună seara, părinte, spuse omul cu coşul.

— Bună seara, sir John, îi răspunse pastorul.

Drumeţul mai făcu vreo cîţiva paşi, apoi se opri şi se întoarse.

— Să nu-ţi fie cu supărare, părinte, dar ultima oară cînd am fost la tîrg ne-am întîlnit tot pe dru­mul ăsta şi cam tot la vremea asta, tot „Bună seara, părinte” ţi-am spus, şi dumneata tot „Bună seara, sir John” mi-ai răspuns,

— Chiar aşa, zise pastorul.

— Şi acum o lună... la fel.

— Se prea poate.

— Ei, şi de ce mi-oi fi zicînd mereu sir John, cînd eu de fapt sînt Jack Durbeyfield, precupeţul, şi nimic mai mult.

Pastorul se apropie puţin de el şi-i răspunse:

— Iaca aşa mi-a venit... Şi după o clipă de şovă­ială adăugă: De fapt ţi-am spus sir John din pri­cina unor descoperiri pe care le-am făcut de curînd, pe cînd cercetam genealogiile familiilor de pe me­leagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sînt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichităţi. Dar ia spune-mi, Dur­beyfield, nu ştiai că eşti urmaş direct din vechea familie a cavalerilor d’Urberville, ce se trag din Sir Pagan d’Urberville, renumitul cavaler care, aşa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul[1]?

— Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte.

— Şi totuşi aşa e... Ia ridică puţin bărbia să-ţi văd mai bine profilul... Da, da... nasul... şi bărbia familiei d’Urberville... puţin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, sir John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul nor­mand d’Estremaviila la cucerirea comitatului Gla- morganshire. Ramuri ale familiei dumitale au avut castele răspîndite prin mai toată regiunea. Numele lor sînt consemnate în codicele tezaurului de pe vremea regelui Ştefan[2]. Unul dintre strămoşii du­mitale din timpul regelui Ioan[3], de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospitalieri[4] un întreg domeniu, ca să nu-ţi mai spun că în timpul domniei lui Eduard al Il-lea[5] strămoşul dumitale Briand a fost chemat la Westminster să ia parte la marele con­siliu. Aţi decăzut puţin în timpul lui Oliver Cromwell[6], dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui Carol al II-lea[7] aţi fost făcuţi cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal” ca răsplată că l-aţi slujit cu cre­dinţă pe rege... Da, da, au existat generaţii întregi de sir John în familia dumitale şi dacă titlul de cavaler s-ar moşteni, aşa cum se moşteneşte cel de baronet, şi aşa cum se obişnuia în vremurile de demult, cînd bărbaţii erau cavaleri din tată în fiu, dumneata ai fi acum sir John.

— Nu mai spune!

— Ba, da! Cu alte cuvinte, încheie plin de con­vingere pastorul, bătîndu-se cu cravaşa peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.