Mizerabilii IDILA DIN STRADA PLUMET ŞI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENIS de Victor Hugo volumul 4 carti literatura universala autori straini

Mizerabilii IDILA DIN STRADA PLUMET ŞI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENIS de Victor Hugo volumul 4

I – Croială bună

Anii 1831 şi 1832, strâns legaţi de revoluţia din iulie, sunt unii dintre cei mai surprinzători şi mai ciudaţi din istorie. Aceşti doi ani se înalţă ca două culmi între anii dinaintea lor şi cei care i-au urmat. Au o măreţie revoluţionară şi cuprind în ei adâncimi de prăpastie. Masele sociale, temeliile civilizaţiei, grupul solid de interese suprapuse şi aderente, umbrele de veacuri ale străvechilor întocmiri franceze, toate apar şi dispar în fiecare clipă printre norii grei de furtună ai sistemelor, patimilor şi teoriilor. Aceste apariţii şi dispariţii pot fi numite şi mişcare şi împotrivire. Printre ele se vede strălucind adevărul, adică lumina sufletului omenesc.

Epoca aceasta remarcabilă e azi destul de bine hotărnicită şi destul de departe de noi, ca să-i putem desprinde de pe acum trăsăturile principale.

Vom încerca s-o facem.

Restauraţia a fost una dintre acele faze intermediare, greu de definit, pline de osteneli, de vuiet, de murmure, de adormire, de frământări, care nu sunt altceva decât o etapă în mergerea înainte a unei mari naţiuni. Epocile acestea sunt ciudate şi înşală pe oamenii politici care vor să se folosească de ele. La început, naţiunea nu cere decât odihnă; oamenilor le e sete de pace; au o singură ambiţie; să se restrângă. Cu alte cuvinte, să aibă linişte. S-au perindat, slavă Domnului, destule evenimente mari, destul neprevăzut, destule aventuri îndrăzneţe şi destui oameni de seamă. Lumea e sătulă. L-ar da bucuros pe Cezar în schimbul lui Prusias[1] şi pe Napoleon în schimbul regelui din Yvetot[2]. „Ce rege mic şi cumsecade a fost!” Au pornit la drum în zori; ziua cea lungă şi grea e pe sfârşite; au făcut un drum întâi cu Mirabeau, apoi cu Robespierre, al treilea cu Bonaparte; sunt istoviţi. Fiecare ar vrea să se culce în patul lui.

Devotamentele au ostenit, vitejiile au îmbătrânit, ambiţiile sunt sătule, averile rotunjite, toate caută, cer, se roagă, cerşesc un adăpost. Îl au. Au pace, linişte, huzur. Sunt mulţumite. Între timp, anumite fapte ies la lumină, se arată şi bat la uşă. Faptele acestea sunt zămislite de revoluţie şi de războaie; există, trăiesc, au dreptul de a se aşeza în mijlocul societăţii, şi se aşază. Faptele acestea sunt, de obicei, sergenţii şi furierii care pregătesc încartiruirea principiilor.

Şi iată ce apare în faţa filosofilor politici: în vreme ce oamenii obosiţi cer odihnă, faptele săvârşite cer garanţii. Garanţiile sunt pentru fapte ceea ce e odihna pentru oameni. Atâta cerea Stuarţilor Anglia după moartea Protectorului[3], atâta cerea Burbonilor Franţa, după căderea imperiului.

Garanţiile sunt o necesitate a vremurilor. Trebuie date. Prinţii le „acordă”, dar, de fapt, sunt impuse de însăşi puterea lucrurilor. Adevăr adânc şi bine de ştiut, pe care Stuarţii nu l-au bănuit în 1662 şi pe care Burbonii nu l-au întrezărit nici măcar în 1814.

Familia predestinată, care s-a întors în Franţa după prăbuşirea lui Napoleon, a avut primejdioasa naivitate de a crede că într-adevăr dădea ceva, şi putea lua înapoi ceea ce dăduse; că dinastia Burbonilor avea de partea ei „dreptul divin”, iar Franţa n-avea nimic, că dreptul politic acordat în Chartă de Ludovic al XVIII-lea era o ramură din acel „drept divin”, ruptă de casa de Burbon şi dăruită cu bunăvoinţă poporului, până în ziua când i-o veni regelui chef s-o ia înapoi. Şi totuşi, casa de Burbon ar fi putut simţi, judecând după neplăcerea cu care îl dăduse, că darul nu purcede de la ea.

În secolul al XIX-lea s-a făcut arţăgoasă: se întuneca la faţă de câte ori se bucura naţiunea. Ca să ne servim de un cuvânt grosolan, adică popular şi adevărat, strâmba din nas.

Poporul a priceput.

Casa de Burbon se crezu puternică pentru că imperiul dispăruse din faţa ei ca un decor de teatru. Nu-şi dădu seama că şi ea fusese adusă în acelaşi chip. Nu-şi dădu seama că se afla în aceeaşi mână care-l înlăturase şi pe Napoleon.

Crezu că are rădăcini, pentru că înfăţişa trecutul, dar trecutul era Franţa. Rădăcinile societăţii franceze nu se aflau în Burboni, ci în naţiune. Rădăcinile acestea nevăzute şi vii nu constituiau dreptul unei familii, ci istoria unui popor. Ele se aflau pretutindeni, numai sub tron nu.

Casa de Burbon era pentru Franţa veriga strălucită şi sângerată a istoriei sale; nu mai era însă elementul principal al destinului ei şi temelia necesară politicii ei. Franţa se putea lipsi de Burboni. Se lipsise de ei vreme de douăzeci şi doi de ani. Intervenise o întrerupere. Ei nu se gândeau la asta. Şi cum ar fi făcut-o, când ei îşi închipuiau că Ludovic al XVII-lea domnea la 9 thermidor, că Ludovic al XVIII-lea era regele Franţei în ziua bătăliei de la Marengo? Niciodată, de la începuturile istoriei, prinţii nu mai fuseseră atât de orbi în faţa faptelor şi a câtimei de autoritate divină pe care faptele o cuprind şi o pecetluiesc. Niciodată această pretenţie afişată pe pământ, care se numeşte dreptul regilor, nu tăgăduise în asemenea măsură dreptul care porneşte mai de sus.

E greşeala cea mare, care a făcut ca această familie să pună mâna din nou pe garanţiile „acordate” în 1814, pe care le numea concesii. Ce lucru întristător! Ei numeau concesii cuceririle noastre; drepturile noastre le numeau încălcări.

Restauraţia, când i se păru că-i venise ceasul, se socoti biruitoare asupra lui Napoleon şi înrădăcinată în ţară. Se crezu, adică, tare şi adâncă, şi, hotărându-se să intre în acţiune, dădu lovitura. Se ridică într-o zi în faţa Franţei şi ascuţindu-şi glasul, tăgădui dreptul colectiv şi dreptul individual, suveranitatea naţiunii, libertatea cetăţeanului. Cu alte cuvinte, tăgădui naţiunii ceea ce o făcea naţiune şi cetăţeanului ceea ce îl făcea cetăţean.