Han din Islanda de Victor Hugo
I
Nu mă pot dumiri, spunea regele Cornu,
Cine naiba o fi; să aşteptam;
Căci nimic bun nu ne-a venit vreodată de-acolo.
GENERALUL H. Revolta iadului
L-ai văzut? Cine l-a văzut? — Eu nu.
— Cine atunci? — Habar n-am.
STERNE, Tristram Shandy
— Vezi unde duce dragostea, vecine Niels? Biata Guth Stersen nu ar zăcea acum aci, pe lespedea neagră, ca o stea de mare uitată de valuri, dacă i-ar fi stat gândul numai la reparatul bărcii sau la cârpitul plaselor tatălui ei, bătrânul nostru prieten. Sfântul Uzuf, pescarul, să-i aline durerea!
— Şi nici logodnicul ei, îngână o voce ascuţită şi tremurată, Gill Stadt, băiatul ăsta frumos pe care-l vedeţi întins alături de ea, nu s-ar afla acum aci dacă, în loc să-i caute-n coarne lui Guth şi să umble după câştig în blestematele alea de mine din Roeraas, şi-ar fi petrecut tinereţea legănându-l pe frăţine-su cel mic, în copaia agăţată de grinzile afumate ale colibei sale.
— S-a zis cu ţinerea dumitale de minte, mătuşă Olly, răspunse vecinul Niels, cel căruia i se vorbise; Gill n-a avut niciun frate, şi durerea bietei văduve Stadt trebuie să fie cu atât mai amară, căci coliba îi e acum pustie de-a binelea; iar de va ridica ochii către cer ca să-şi mai aline jalea, va da doar de tavanul bătrânesc, de unde mai atârnă leagănul gol al pruncului ei, ajuns flăcău şi dus acum din astă lume.
— Vai de biata mamă! reluă bătrâna Olly, căci în ce-l priveşte pe tânăr, e numai vina lui; ce-a cătat să se facă miner la Roeraas?
— Aşa-i, spuse Niels, blestematele alea de mine ne mănâncă un om de fiecare ascalin de aramă pe care ni-l dau. Ce zici, cumetre Braal?
— Minerii sunt toţi nişte smintiţi, îi răspunse pescarul. Dacă vrea să trăiască, peştele nu trebuie să iasă din apă şi nici omul să se vâre sub pământ.
— Şi totuşi, se împotrivi un tânăr din mulţime, Gill Stadt nu avea încotro: a fost nevoit să lucreze în mină ca să-şi poată duce acasă logodnica.
— Nu trebuie să-ţi pui niciodată viaţa în joc, îl întrerupse Olly, pentru o dragoste care nici nu face cât ea şi nici nu o umple. Halal aşternut de nuntă i-a pregătit Gill iubitei lui!
— Vrei să spui că fata s-a înecat de durere aflând de moartea tânărului? întrebă un gură-cască.
— Aiurea! exclamă cu glas răsunător un militar ce-şi croise drum prin mulţime, o ştiu eu pe fată; era într-adevăr logodită cu un tânăr miner care de curând a fost zdrobit de o stâncă în galeriile subterane de la Storwaadsgrube, lângă Roeraas; dar mai era şi ibovnica unui camarad de-al meu; alaltăieri a vrut să se strecoare la Munckholm ca să serbeze cu iubitul ei moartea logodnicului; barca s-a lovit de o stâncă, s-a răsturnat, şi fata s-a înecat.
Se ridicară atunci mai multe glasuri deodată:
— Cu neputinţă, jupâne soldat! ţipau bătrânele.
Tinerele amuţiseră, iar vecinul Niels îi aminti răutăcios pescarului Braal vorbele lui de adineauri: vezi unde duce dragostea!
Văzând împotrivirea muierilor, militarului îi cam sărise muştarul şi le ocărâse, numindu-le cotoroanţe din peştera de la Quiragoth, ocară pe care ele nu erau dispuse s-o îndure în tăcere, când, deodată, se auzi o voce ascuţită şi poruncitoare care striga: Gura, gura, palavragioaicelor curmând astfel gâlceavă. Toţi amuţiră, aşa cum îşi încetează găinile larma când ţipă cocoşul.
Dar, înainte de a merge mai departe, s-ar cuveni poate să descriem locul în care se petrecea scena; era – cititorul a şi ghicit, fără îndoială – una din acele clădiri lugubre pe care mila publică şi prevederea socială o hărăzesc cadavrelor necunoscute, ultimul adăpost al morţilor care, cei mai mulţi, au trăit o viaţă amară; unde se adună trecătorul nepăsător, observatorul morocănos sau binevoitor, adesea prieteni sau rude înlăcrimate, cărora o lungă îngrijorare nu le-a mai lăsat decât o jalnică speranţă. În vremurile acelea, depărtate de zilele noastre, şi prin meleagurile puţin civilizate în care mi-am dus cititorul, nu-i venise nimănui în gând, ca în oraşele noastre de noroi şi aur, să transforme aceste depozite în monumente totodată sinistre şi elegante. Lumina zilei nu pătrundea prin vreo deschizătură meşteşugită, de-a lungul unei bolţi artistic sculptate, până la acele paturi unde oamenii par a fi voit să lase morţilor câteva din comodităţile vieţii şi unde perna pare pusă pentru somn. Dacă se întredeschidea uşa paznicului, ochiul, obosit de cadavre goale şi hidoase, nu avea, ca azi, plăcerea de a se odihni pe mobile elegante şi copii veseli. Moartea domnea acolo în toată urâţenia şi scârboşenia ei, şi nimeni nu se încumetase încă să-i împodobească cu ciucurei şi panglicuţe scheletul descărnat.
Sala în care se aflau interlocutorii noştri era spaţioasă şi întunecată, ceea ce o făcea să pară şi mai mare; lumina zilei se furişa doar prin uşa pătrată şi joasă care dădea spre portul Drontheim şi printr-un luminator grosolan tăiat în tavan, prin care, după anotimp, odată cu luciri albe şi stinse, cădeau ploaia, grindina sau zăpada peste cadavrele culcate chiar dedesubt. Sala era împărţită de-a curmezişul de o balustradă de fier nu prea înaltă. Publicul avea acces în jumătatea din faţă prin uşa pătrată; într-a doua jumătate se vedeau şase lespezi lunguieţe de granit negru, aşezate una lângă alta. Paznicul şi ajutorul său, care locuiau în încăperile din spate ale edificiului învecinat cu marea, puteau intra în ambele secţii prin câte o uşă laterală, mai mică. Minerul şi logodnica sa ocupau două din paturile de granit; trupul fetei părea intrat în descompunere, căci începuseră să apară pete vineţii pe membre de-a lungul vinelor. Trăsăturile lui Gill păreau aspre, întunecate, dar cadavrul era atât de mutilat, încât nu-ţi puteai da seama dacă fusese chiar aşa de frumos cum spunea bătrâna Olly.
Discuţia pe care ne-am străduit s-o redăm cu fidelitate se pornise în faţa acestor resturi desfigurate, în mijlocul unei mulţimi mute.
Un bărbat înalt, uscăţiv şi înaintat în vârstă, aşezat cu braţele încrucişate şi capul plecat pe rămăşiţele unui scaun, în colţul cel mai întunecat al sălii, păruse a nu se sinchisi de vorbele schimbate până ce se sculă deodată strigând:
— Gura, gura, palavragioaicelor! şi-l apucă pe soldat de braţ.
Lumea tăcu; soldatul se întoarse şi izbucni într-un hohot de râs când îşi văzu ciudatul interlocutor, faţa albă, părul rar şi murdar, degetele prelungi şi îmbrăcămintea de piele de ren a acestuia, îi justificau pe deplin ilaritatea. Un murmur se ridică atunci printre femeile amuţite o clipă:
— Este paznicul Spladgestului[1].
— Portarul blestemat al morţilor!
— Diabolicul Spiagudry!
— Vrăjitorul blestemat…
— Gura, palavragioaicelor, gura! Dacă azi e zi de sabat, căraţi-vă înapoi la măturile voastre; altminteri au să plece singure prin văzduh. Daţi-i pace acestui respectabil moştenitor al războinicului zeu Thor.
Şi Spiagudry, străduindu-se să zâmbească îmbietor, i se adresă soldatului.
— Spuneai, viteazule, că această netrebnică muiere…
— Ticălosul! şopti Oliv; suntem pentru el doar nişte netrebnice muieri, pentru că nu capătă pe un trup de-al nostru, dacă-i încape în gheare, decât treizeci de ascalini, dar patruzeci pentru un pârlit de leş bărbătesc.
— Gura, babelor, repetă Spiagudry; zău aşa, aceste fiice ale diavolului sunt ca ceaunele lor; când se încălzesc trebuie să cânte. Ia spune-mi, viteazule prinţ al spadei, crezi că iubitul acestei Guth, camaradul tău, se va omorî de durere că a pierdut-o?…
[1] Morga din Drontheim (N.A.).
