Oamenii marii de Victor Hugo carti literatura universala autori straini

Oamenii marii de Victor Hugo

ARHIPELAGUL MÂNECII

Cataclismele de demult

Atlanticul macină coastele Franței. Presiunea curentului polar ne schilodește țărmul dinspre apus. Meterezele noastre împotriva mării sunt mânate de la Saint Valéry-sur-Somme la Ingouville, blocuri uriașe de stâncă se prăvălesc, valurile rostogolesc nori albi de bolovăniș, porturile ni se înnămolesc de atâta nisip și pietriș, la gurile fluviilor ni se închide calea. Zilnic se desprinde câte un crâmpei din pământul Normandiei și dispare sub valuri. Această uluitoare acțiune de măcinare, azi încetinită, a fost cândva înfiorătoare. Numai pintenul uriaș al peninsulei Finistère a fost în stare s-o frâneze. De puterea curentului polar și de violența acțiunii lui de surpare îți poți da seama după scobitura pe care a produs-o între Cherbourg și Brest. Formarea în acest chip a Golfului Mânecii în dauna pământului francez s-a petrecut înaintea erei istorice. Se cunoaște totuși data ultimei violențe hotărâtoare a oceanului asupra coastei franceze. În anul 700, șaizeci de ani înaintea urcării pe tron a lui Carol cel Mare, o furtună violentă a desprins Jersey-ul de Franța.

Asemenea Jersey-ului, se pot vedea azi și creștetele altor crâmpeie de uscat înghițite mai demult de apele oceanului. Aceste creștete care se înalță din apă sunt azi insule. Este ceea ce se cheamă arhipelagul normand.

Viețuiește acolo un harnic furnicar omenesc.

Acțiunii mării, care a pricinuit prăpădul, i-a urmat acțiunea omului, care a făurit un popor.

Guernesey

Granit la miazăzi, nisip la miazănoapte; ici stânci abrupte, colo dune. Un povârniș de pajiști, cu unduiri de coline și reliefuri stâncoase; drept ciucuri acestui covor verde, învrâstat de cute, spuma oceanului; de-a lungul coastei, baterii la nivelul solului; din loc în loc, turnuri cu deschizături pentru ochit; cât e plaja de lungă se vede jos un parapet masiv, întretăiat de creneluri și de scări, pe care-l năpădește nisipul și pe care-l atacă valul, unicul asediator de temut; niște mori cu aripile smulse de furtună; câteva, la Valle, la Ville-au-Roi, la Saint-Pierre-Port și la Torteval se mai învârt încă; pe coastă, mici golfuri de ancorat; pe dune, turme, și lângă ele, fugind de colo-colo și adulmecând, câinele ciobanului și câinele văcarului; căruțele ușoare ale negustorilor de la oraș gonesc pe drumurile desfundate; multe case negre, unse cu smoală pe partea dinspre apus, spre a fi ferite de ploaie; cocoși, găini, bălegar; pretutindeni ziduri ciclopice; minunate erau cele din vechiul port – din păcate azi distruse – cu blocurile lor informe, cu stâlpii lor puternici și lanțurile lor grele; ferme împrejmuite de arbori uriași; țarini cu garduri de zid gros de piatră, înalte până la brâu, ce desenează pe câmpii o ciudată tablă de șah; ici și colo câte un meterez în jurul unui teren năpădit de scaieți, colibe de granit, bordeie întărite ca niște cazemate, cabane ce pot sfida ghiuleaua; uneori, în locul cel mai sălbatic, dai de o clădire nouă, nu prea mare, cu clopot deasupra; e o școală; două-trei pâraie prin fundul livezilor; ulmi și stejari; un crin făcut anume parcă pentru Guernesey – Guernesey lily – pe care nu-l întâlnești decât aici; când vine vremea muncilor de vară, vezi pluguri cu câte opt cai; în fața caselor, clăi mari de fân, înălțate pe blocuri de piatră așezate-n cerc; tufișuri de măcieși plini de ghimpi; pe alocuri, printre livezi și grădini de zarzavat – grădini lucrate în vechiul stil francez, cu tise tăiate geometric, cu garduri vii de merișor tuns, cu vase baroce; flori rare cresc prin curțile țăranilor, rododendroni printre cartofi; pretutindeni, pe iarbă, covoare de varec[1], de culoarea urechiușei; în zare, zece clopotnițe gotice; aproape tot atâtea flori iarna ca și vara. Acesta-i Guernesey-ul.

Guernesey (urmare)

Pământul, amestecat până la saturație cu pulbere de stâncă. E viguros; nămolul și algele marine, care servesc de îngrășământ, adaugă sare granitului, de unde rezultă o fertilitate nemaiîntâlnită; seva face minuni; magnolii, mirt, dafini, oleandri, hortensii albastre; fucsiile sunt peste măsură de mari; găsești bolți de verbină cu floarea bătută; ziduri întregi de mușcate; portocali și lămâi crescând sub cerul liber; de struguri nici pomeneală, căci ei nu se coc decât în sere; aceștia, însă, sunt minunați; cameliile au înălțimea arborilor; prin grădini întâlnești flori de aloes mai înalte decât casa.

Atrăgător pe această parte a țărmului, Guernesey este înfricoșător pe cealaltă. Coasta apuseană, devastată, e veșnic bântuită de vânturile dinspre larg. Numai brizanți[2], vijelii, mici golfuri de adăpost, bărci peticite, pârloage, lande, cocioabe, uneori câte un cătun sărăcăcios, și, tremurând parcă, cirezi de vite slabe, iarbă pipernicită. Și sărată, și sărăcie lucie, sub aspectul ei cel mai crunt.

Dacă sapi nisipul depus de apele mării în micul golf Vason, găsești acolo arbori. Există în locul acela, sub un misterios strat de nisip, o pădure întreagă.

Pescarii, tratați cu asprime de această coastă apuseană bântuită de vânturi, au devenit piloți îndemânatici. Marea ce scaldă insulele Mânecii nu se aseamănă cu nicio altă mare. În golful Cancale, din apropierea acestora, e locul unde nivelul fluxului atinge cea mai mare înălțime de pe întregul glob.

Primejdiile mării

… Coasta apuseană a Guernesey-ului e plină de locuri primejdioase. Valurile au crestat-o cu multă măiestrie. Uneori, oceanul te pune aici în fața unor situații neașteptate, de care trebuie să te ferești. Iată, de pildă, unul din capriciile cele mai obișnuite ale rozei vânturilor din insulele Mânecii: furtuna se dezlănțuie de la sud-est; apoi se așterne liniștea, o liniște deplină; răsufli ușurat; asta ține uneori o oră; și deodată, uraganul, care dispăruse spre sud-est, se ivește dinspre nord-vest; îl aveai la început în spate, acum îl ai în față; e vijelia răsturnată. Dacă nu ești un pilot încercat și un vechi lup de mare. Și dacă, profitând de răstimpul de liniște, n-ai fost destul de prevăzător să faci o manevră în sens contrar în timp ce vântul își schimbă direcția, totul s-a sfârșit, nava se sfărâmă în bucăți și se scufundă.

Aproape niciodată nu-i liniște în partea aceasta a oceanului.

Stâncile

În arhipelagul Mânecii coasta e în cea mai mare parte sălbatică. Interiorul acestor insule e plin de farmec, țărmurile sunt însă aride și mohorâte. Marea Mânecii fiind o Mediterană în miniatura, valurile ei sunt scurte și violente, iar undele – un plescăit. Din această cauză, falezele par ciocănite în chip ciudat, iar coasta prezintă săpături adânci.

Cine trece de-a lungul acestor țărmuri vede perindându-i-se în fața ochilor un șir întreg de imagini amăgitoare. În fiecare clipă stânca încearcă să te înșele. Nimic mai straniu decât aceste miraje. Iată gigantice broaște de piatră, ieșite fără îndoială din apă ca să respire; călugărițe uriașe zoresc grăbite, cu capul aplecat spre orizont; iar prin cutele împietrite ale vălului lor vezi trecând parcă suflul vântului: regi cu coroane din lavă vulcanică stau gânditori pe tronuri masive de pe care se prelinge spuma mării: fel de fel de ființe pitite în stâncă își scot brațele în afară; li se văd degetele răsfirate ale mâinilor. Toate acestea nu sunt însă decât stânci lipsite de formă. Apropie-te, și nu mai rămâne nimic. Sunt fenomene caracteristice stâncilor. Iată aici o fortăreață, acolo un templu străvechi: dincolo o grămadă de ruine și de ziduri surpate, imaginea jalnică a unui oraș pustiu. Dar nu există nici templu, nici oraș, nici fortăreață: e numai faleza. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi, te abați din drum sau faci vreun ocol, țărmul ia forme mereu noi; nu există caleidoscop care să se descompună mai repede; imaginile se destramă și renasc iarăși; perspectiva se va ține de năzbâtii. Blocul acesta e un trepied, apoi se preface în leu, și mai târziu într-an înger, care-și întinde aripile; pe urmă, ia forma unui om care șade și citește o carte. Nimic nu-și schimbă forma mai iute decât norii, cu excepția stâncilor.