Rinul de Victor Hugo
Scrisori către un prieten
Acum câţiva ani, un scriitor, cel care a scris aceste rânduri, călătorea fără să aibă alt ţel decât să vadă copacii şi cerul, două lucruri care la Paris aproape că nu se mai pot vedea. Era singurul lui scop, aşa cum vor observa cititorii ce vor binevoi să răsfoiască paginile cărţii. Şi tot mergând înainte, aproape la întâmplare, a ajuns pe malurile Rinului.
Întâlnirea cu acest mare fluviu a determinat ceea ce niciun alt incident din călătorie nu-i inspirase până în acea clipă, dorinţa de a vedea şi de a observa într-un scop determinat. Ea a fixat mersul rătăcitor al ideilor, a imprimat o semnificaţie precisă excursiei sale, la început capricioasă, şi a dat un miez studiilor întreprinse, într-un cuvânt, l-a făcut să treacă de la visare la gândire.
Rinul este un fluviu despre care toată lumea vorbeşte şi pe care nimeni nu-l cercetează, pe care toată lumea îl vizitează şi pe care nimeni nu-l cunoaşte, pe care-l vezi în treacăt şi pe care-l uiţi în fugă, peste care toate privirile trec uşor şi pe care nicio minte nu-l aprofundează. Şi totuşi, ruinele lui stimulează imaginaţiile elevate, destinul lui preocupă minţile serioase; şi acest minunat fluviu lasă ochiului de poet, ca şi ochiului de pictor, să întrevadă, sub transparenţa valurilor lui, trecutul şi viitorul Europei.
Scriitorul nu a putut să reziste tentaţiei de a examina Rinul sub acest dublu aspect. Contemplarea trecutului în monumentele care mor şi prevederea viitorului din rezultantele probabile ale faptelor vii, corespundeau firii lui de amator de antichităţi şi de visător. Şi-apoi, negreşit, într-o bună zi, poate curând, Rinul va reprezenta problema conflictuală a continentului. De ce să nu ne îndreptăm gândurile ceva mai devreme spre el? Chiar dacă eşti dăruit în aparenţă mai cu sârg unei alte preocupări, nu mai puţin importante, nu mai puţin fecunde, dar mai libere în timp şi spaţiu, trebuie să accepţi uneori şi anumite subiecte austere ale gândirii, atunci când ele ţi se impun. Căci dacă trăieşte cât de cât într-una din epocile hotărâtoare ale civilizaţiei, cel ce se numeşte poet se contopeşte obligatoriu cu toate, cu viaţa, cu istoria, cu filosofia, cu oamenii, cu evenimentele, şi el trebuie să fie oricând gata să înfrunte atât problemele practice cât şi pe celelalte. Trebuie să ştie la nevoie să facă un serviciu şi să pună mâna să muncească. Sunt zile în care fiecare locuitor trebuie, să fie soldat, în care orice pasager trebuie să fie marinar. În marele şi ilustrul veac în care ne aflăm, faptul că din prima zi n-ai dat înapoi în faţa grelei misiuni a scriitorului, înseamnă că ţi-ai impus legea de a nu da înapoi nicicând.
A guverna naţiuni înseamnă a-ţi asuma o responsabilitate; a vorbi minţilor înseamnă a-ţi asuma alta; şi oamenii inimoşi, cât de plăpânzi ar fi, de îndată ce-şi asumă o sarcină, o fac serios. Să culeagă fapte, să vadă lucrurile cu proprii ochi, să aprecieze greutăţile, să coopereze, dacă poate, la soluţii este însăşi condiţia misiunii scriitorului, dacă e sincer înţeleasă. Nu se cruţă, caută, încearcă să înţeleagă; şi, după ce a înţeles, se străduie să explice. El ştie că perseverenţa este o forţă. Şi această forţă poate fi întotdeauna adăugată slăbiciunii sale. Picătura de apă care cade de pe stâncă străpunge muntele; de ce oare picătura ce cade dintr-o minte n-ar străpunge marile probleme ale istoriei?
Scriitorul care vorbeşte aici s-a dăruit, deci, cu toată conştiinţa şi cu tot devotamentul operei grave care i-a stat în faţă; şi, după trei luni de cercetări, într-adevăr foarte diferite, i s-a părut că din această călătorie de arheolog şi de curios, din recolta lui de poezie şi de amintiri, poate aduce idei imediat utile ţării sale.
Cercetări foarte diferite, cuvântul este exact; dar el nu-i folosit aici într-un sens peiorativ. Tot căutând să sondeze problema viitorului pe care o oferă Rinul, autorul nu se ascunde, şi de fapt se va observa că cercetarea trecutului l-a preocupat, nu mai profund, ci mai stăruitor. Este de altfel de înţeles. Trecutul se află acolo, în ruine; viitorul, numai în germene. N-ai decât să deschizi fereastra spre Rin şi vezi trecutul; ca să vezi viitorul, trebuie să deschizi o fereastră în tine însuţi.
Cât priveşte prezentul, călătorul a putut încă de pe atunci să constate două lucruri: primul, că Rinul este mult mai francez decât o cred germanii; al doilea, că germanii sunt mult mai puţin ostili decât o cred francezii.
Această dublă convingere, definitiv căpătată şi de neclintit fixată, a devenit pentru scriitor unul dintre punctele de plecare ale cercetării problemei.
Totuşi, feluritele lucruri pe care, în timpul acestei excursii, scriitorul le-a simţit sau le-a observat, le-a învăţat sau le-a ghicit, le-a căutat sau le-a găsit, le-a văzut sau le-a întrevăzut, el le-a aşternut pe drum în scrisori al căror aspect, foarte natural şi foarte naiv, trebuie explicat cititorilor. E un vechi obicei la el, datând de vreo doisprezece ani. De fiecare dată când pleacă din Paris, el lasă acolo un prieten adevărat şi drag, ţintuit în marele oraş de îndatoriri de fiece clipă, ce de-abia îi îngăduie să ajungă la casa lui de la ţară, la patru leghe de barieră. Acest prieten, care din tinereţea lor comună vroia din toată inima să fie alături de scriitor în tot ce face şi visează, pretinde de la prietenul său absent scrisori lungi, iar prietenul absent i le scrie. Ce conţin, se va vedea imediat: spovedania zilnică, cum a fost timpul, cum a apus soarele ieri, ce seară frumoasă sau ce dimineaţă ploioasă a fost; caleaşca în care s-a urcat, diligenţa sau căruţa; firma de la han, înfăţişarea oraşelor, forma pe care o avea un copac pe drum, convorbirile din diligenţă sau de pe imperiala ei; vizitarea unui mormânt celebru, întâlnirea cu o mare amintire, explorarea unui mare edificiu, catedrală sau bisericuţă de sat, căci bisericuţele de sat nu sunt mai puţin mari decât catedralele, Dumnezeu aflându-se şi într-una şi în cealaltă; toate zgomotele care se aud, culese de ureche şi tălmăcite de visare, dangătul clopotelor, bătaia nicovalei, pocnetul de bici al vizitiului, strigătul auzit în pragul unei închisori, cântecul fetei, înjurătura soldatului; imaginea tuturor ţinuturilor întretăiate în fiece clipă de frânturi din acea blândă ţară a fanteziei despre care vorbeşte Montaigne, în care visătorii zăbovesc bucuroşi; mulţimea de aventuri ce i se întâmplă, nu călătorului, ci minţii sale. Cu un cuvânt, totul şi nimic, scrisorile fiind mai degrabă jurnalul unei gândiri decât cel al unei călătorii.
Şi în timp ce trupul se mută din loc, mulţumită drumului de fier, diligenţei sau vaporului, imaginaţia se deplasează şi ea. Capriciul gândirii trece fără nave peste mări, fără pod peste fluvii şi fără poteci peste munţi. Mintea oricărui visător se încalţă cu cizme de şapte leghe. Aceste două călătorii, contopite una într-alta, iată ce conţin aceste scrisori.
Călătorul a mers pe jos toată ziua, adunând, primind sau recoltând idei, himere, incidente, senzaţii, viziuni, istorisiri, judecăţi, realităţi, amintiri. Pe înserat, intră într-un han şi, în timp ce i se pregăteşte cina, cere o pană, cerneală şi hârtie, se aşază cu coatele pe colţul unei mese şi scrie. Fiecare dintre scrisorile lui este sacul în care-şi goleşte ceea ce mintea lui a strâns peste zi, şi în acest sac, fără nicio tăgadă, se află adeseori mai mulţi bănuţi decât monede.
Când se întoarce la Paris îşi revede prietenul şi nici că se mai gândeşte la jurnalul lui.
Aşa a scris de doisprezece ani o groază de scrisori despre Franţa, Belgia, Elveţia, Ocean şi Mediterana şi le-a uitat. Aşa le-a uitat chiar şi pe cele scrise de pe Rin, când, anul trecut, prin forţa împrejurărilor, şi-a adus aminte de ele din cauza unei înlănţuiri de fapte ce trebuie prezentată aici.
Ne amintim că acum şase sau opt luni s-a agitat dintr-o dată problema Rinului. Minţi, excelente şi nobile de altfel, au provocat în Franţa o controversă, destul de vie la acea epocă, şi, imediat, cum se întâmplă aproape totdeauna, s-au format două partide opuse, două partide extreme. Unii au considerat tratatele din 1815 ca un fapt împlinit şi, ca urmare, au lăsat malul stâng al Rinului Germaniei, nemaicerându-i decât prietenia; ceilalţi mai protestatari ca niciodată împotriva tratatelor din 1815, şi pe bună dreptate, după părerea noastră, au cerut cu violenţă malul stâng al Rinului şi au respins prietenia Germaniei. Primii sacrificau Rinul pentru pace; ceilalţi sacrificau pacea pentru Rin. Dacă ne gândim bine şi unii şi ceilalţi aveau şi n-aveau dreptate. Între aceste două păreri exclusive şi diametral opuse, ni s-a părut că este loc şi pentru o părere împăciuitoare. Să se menţină drepturile Franţei fără a răni naţionalitatea germană. Aceasta era frumoasa problemă căreia, cel care scrie aceste rânduri a crezut că i-a întrevăzut soluţia în drumul lui pe Rin. O dată ce a apărut ideea, ea i s-a impus nu numai ca o părere, ci ca o îndatorire. Şi, orice îndatorire trebuie împlinită. Atunci când o problemă care interesează Europa, adică întreaga omenire, este obscură, oricât de puţină lumină ai avea, trebuie să, comunici această lumină. Judecata omenească, ca şi legea spartană, te obligă, în anumite cazuri, să-ţi exprimi părerea. Şi atunci scriitorul s-a apucat să scrie întrucâtva fără preocupare literară, ci numai cu sentimentul simplu şi sever al datoriei de împlinit, cele o sută de pagini ce încheie această carte hotărându-se să le dea la lumină.
Tratatele din 1815 sunt cele încheiate în urma căderii lui Napoleon I: al doilea tratat de la Paris din 20 noiembrie 1815, ratificat de Tratatul de la Viena. Prin ele Franţa pierdea un mare teritoriu situat în stânga Rinului, ce fusese cucerit în timpul revoluţiei franceze, în anii 1791–1801 şi care revenise Franţei prin tratatul de la Lunéville din 1801. În urma tratatelor din 1815 Franţa a revenit în NE şi E la graniţa dinainte de 1801 şi pe care o are aproximativ şi astăzi.
