Ivanhoe de Walter Scott carti literatura universala autori straini

Ivanhoe de Walter Scott 

CAPITOLUL I

"Ei astfel flecăreau in drum spre casă.

Mănîndu-şi porcii-n turmă zgomotoasă

Spre cocini. Cu de-a sila îi duceau.

Căci ghiftuiţii tot mai grohăiau."

Din Odiseea în tălmăcirea lui Alexander Pope[1]

n fermecătorul ţinut scăldat în apele rîului Don se întindea, în zilele An­gliei vesele de odinioară, o pădure uriaşă, care acoperea aproape în întregime frumoasele dealuri şi văi dintre Sheffield şi plăcutul oraş Doncaster. Rămăşi­ţele acestei păduri întinse pot fi văzute şi astăzi în împrejurimile castelelor din Wentworth şi din Warncliffe Park, precum şi în apropiere de Rotherham. Prin locurile acestea hălăduia, zice-se, în vechime, balaurul din Wantley; pe aici s-au dat multe dintre cele mai înverşunate bătălii de pe vremea Războiului civil al ce­lor două roze[2] şi tot aici au propăşit, în timpuri străvechi, acele cete de haiduci neînfricaţi ale căror isprăvi au fost slăvite în baladele populare englezeşti.

Iată scena unde se desfăşoară mai toate întîmplările despre care vom povesti şi care au avut loc către sfîrşitul domniei lui Richard I[3], cam pe vremea cînd întoarcerea sa din îndelungata-i captivitate începuse să fie mai de­grabă o dorinţă decît un eveniment aşteptat de către deznădăjduiţii săi supuşi. Aceştia fuseseră între timp împilaţi de tot felul de despoţi locali. Nobilii, a căror putere crescuse peste măsură sub domnia lui Ştefan[4] şi pe care chibzu­inţa lui Henric al II-lea[5] abia-abia îi făcuse să se supună întrucîtva coroanei, îşi recăpătaseră acum pe deplin vechile privilegii, bătîndu-şi joc de slabul amestec al Consiliului de Stat al Angliei, întărindu-şi castelele, sporind numă­rul acelora care atîrnau nemijlocit de ei, prefăcîndu-i pe toţi cei din jurul lor în vasali şi străduindu-se prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemînă să se pună fiecare în parte în fruntea unor forţe menite să le asigure un rol hotărîtor în frămîntările naţionale ce păreau să se apropie.

Starea micii nobilimi, sau a franklin-ilor, cum li se mai zicea acestor oameni care, în virtutea legilor şi a spiritului constituţiei engleze, aveau dreptul să se socoată neatîrnaţi faţă de despoţii feudali, ajunsese neobişnuit de jalnică pe vremea aceea. Dacă, aşa cum se întîmpla îndeobşte, se puneau cumva sub ocrotirea vreunuia dintre regii mărunţi din împrejurimi, dacă se învoiau să-i slujească în vreun fel palatul, sau dacă se legaju prin tratate de alianţă şi apă­rare mutuală să-l sprijine în acţiunile sale, atunci se puteau într-adevăr bucu­ra de o linişte vremelnică, jertfindu-i însă acea neatîrnare care era atît de scumpă fiecărei inimi engleze şi expunîndu-se primejdiei sigure de a fi siliţi să ia parte la orice aventură, fie ea cît de îndrăzneaţă, pe care ambiţia i-ar fi dictat-o ocrotitorului lor. Pe de altă parte, atît de puternice şi de numeroase erau mijloacele de prigoană şi asuprire aflate la îndemîna marilor baroni, încît aceştia nu duceau niciodată lipsă de pretextul şi rareori de voinţa de a hărţui şi prigoni, uneori pînă la nimicire, pe oricare din vecinii lor mai puţini puternici care ar fi încercat să se smulgă de sub oblăduirea lor, bizuindu-se, pentru a se apăra la vreme de primejdii, pe propria lor purtare paşnică şi pe le­giuirile ţării.

O împrejurare care tindea în mare măsură să sporească tirania nobilimii şi suferinţele claselor de jos îşi avea obîrşia în urmările cuceririi ţării de către ducele William de Normandia[6] . Patru generaţii nu fuseseră de ajuns pentru a amesteca sîngele învrăjbit al normanzilor şi al anglo-saxonilor şi nici pentru a uni, printr-un grai comun şi prin aceleaşi interese, două seminţii duşmane, dintre care una mai încerca şi acum mîndria triumfului, în vreme ce cealaltă gemea sub umilinţele înfrîngerii. În urma bătăliei de la Hastings puterea în­căpuse întreagă pe mîinile nobilimii normande şi precum ne încredinţează hrisoavele, mîinile acestea n-au fost cîtuşi de puţin cumpătate în folosirea ei.

Întreaga seminţie a principilor şi a nobililor saxoni — fără excepţii, sau cu prea puţine — a fost stîrpită sau dezmoştenită, iar numărul celor cărora li s-a mai îngăduit să aibă pămînt în ţara strămoşilor lor, fie chiar ca proprietari de rangul al doilea sau de un rang şi mai mic, era de asemenea foarte neînsem­nat. Politica regilor a urmărit vreme îndelungată să slăbească, prin toate mij­loacele, legale sau ilegale, puterea acelei părţi a populaţiei care era socotită, pe bună dreptate, purtătoarea celor mai înverşunate simţăminte de ură împotriva învingătorului. Toţi monarhii de viţă normandă arătau cea mai făţişă păr­tinire supuşilor normanzi; legile asupra vînatului şi multe altele, deopotrivă de străine de spiritul mult mai blînd şi mai liber al legiuirilor saxone, fuseseră atîrnate de grumajii locuitorilor înrobiţi, anume parcă pentru a spori greutatea lanţurilor feudale ce-i împovărau. Singura limbă folosită la curte, ca şi în cas­telele marilor seniori, unde erau maimuţărite pompa şi ceremonialul curţii, era franco-normanda. La judecăţi, dezbaterile şi hotărîrile erau rostite în aceeaşi limbă. Pe scurt, franceza era graiul onoarei, al cavalerismului şi chiar al jus­tiţiei, în vreme ce anglo-saxona, mult mai bărbătească şi mai grăitoare, era lăsată pe seama ţăranilor şi a slugilor, care nu cunoşteau altă limbă. Cu toate acestea, relaţiile pe care cei ce stăpîneau pămîntul erau nevoiţi să le aibă cu fiinţele de rînd şi asuprite care-l lucrau au dus, treptat, la formarea unui dia­lect, amestec de franceză şi anglo-saxonă, în care se puteau înţelege unii pe alţii. Din această nevoie s-a născut cu încetul limba engleză de astăzi, în ţesă­tura căreia graiul învingătorilor şi cel al învinşilor s-au împletit atît de armo­nios şi care, de atunci încoace, s-a îmbogăţit atît de mult prin împrumuturile făcute din limbile clasice şi din cele vorbite de popoarele din sudul Europei. Am socotit de cuviinţă să aduc această stare de lucruri la cunoştinţa citito­rului, care ar putea să uite că, deşi existenţa anglo-saxonilor ca un popor aparte după domnia lui William al II-lea[7] nu a fost vădită de nici un mare eveniment istoric — fie el război sau răscoală — adîncile deosebiri naţionale dintre ei şi învingătorii lor s-au menţinut şi laolaltă cu amintirea măreţiei lor de odinioară şi a umilinţei lor prezente, au făcut ca pînă în vremea domniei lui Eduard al III-lea[8] rănile pricinuite de cucerirea normandă să rămînă des­chise şi ca între coborîtorii normanzilor victorioşi şi cei ai saxonilor înfrînţi să dăinuie un hotar despărţitor.

Soarele scăpata deasupra unuia din luminişurile înverzite ale pădurii des­pre care am pomenit la începutul acestui capitol. Sute de stejari rămuroşi, cu coroane mari şi trunchiuri îndesate, care fuseseră, poate, martori ai marşului triumfal al legiunilor romane, îşi întindeau braţele noduroase deasupra covo­rului gros al unei încîntătoare pajişti; ici-colo ei îşi împleteau atît de strîns ramurile cu cele ale fagilor şi ale altor copaci, încît nu lăsau să treacă prin ele razele piezişe ale asfinţitului; în alte părţi creşteau răzleţiţi, alcătuind acele cărări lungi în păienjenişul cărora ochiului îi place să rătăcească, în vreme ce închipuirea vede în ele un drum către privelişti şi mai sălbatice de singurătate silhuie. Ici-colo, razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrenţuită şi pa­lidă, ce se agăţa de

crengile ciuntite şi de trunchiurile năpădite de muşchi ale copacilor, sau smulgeau fîşii strălucitoare pajiştilor către care-şi croiau drum.