Kenilworth de Walter Scott
CAPITOLUL I
Sunt un hangiu şi-mi cunosc meseria,
Cu toate c-o învăţ şi acum, zău aşa!
Vreau oameni veseli plugul să-mi tină
Şi să-mi aducă recolta cântând.
Altfel mi-e silă s-aud îmblăciul.
Ben Johnson „Hanul cel nou”
Este privilegiul povestitorilor să-şi înceapă istorisirile într-un han, locul de întâlnire al tuturor drumeţilor, unde oricare dintre ei îşi poate da frâu liber simţămintelor, fără nicio constrângere sau ceremonie.
Un asemenea început este cu osebire potrivit unei povestiri ce se petrece în zilele Angliei vesele de odinioară, când oaspeţii unui han nu erau nişte simpli muşterii, ci întrucâtva comeseni şi tovarăşi vremelnici ai hangiului – personaj îndeobşte plăcut la vedere, bine dispus şi foarte slobod în purtările sale. Sub oblăduirea lui, cele-lalte personaje nu întârziau să se pună în legă-tură şi pierdeau rareori prilejul, în timp ce goleau câte o cofă de şase ocale, să intre fără sfiiciune în vorbă unii cu alţii, şi toţi, cu gazda lor, cia cum ar fi fost vechi cunoştinţe.
Satul Cumnor, aşezat la trei-patru mile de-părtare de Oxford, se mândrea, în cel de-al
18-lea leat al domniei reginei Elisabeta, cu un straşnic han în stil vechi, ţinut de un anume
Giles Gosling, un bărbat trecut de cincizeci de ani, chipeş la înfăţişare şi cam pântecos, care nu încărca peste măsură socoteala, fiind el însuşi bun platnic; avea o pivniţă burduşită cu băuturi tari, o minte isteaţă şi o fată nurlie. De pe vre-mea bătrânului Harry Baillie, stăpânul rateşului
„La cămaşa de zale” din Southwark, nu se po-menise hangiu mai priceput ca Giles Gosling în meşteşugul de a face pe plac tuturor muşteriilor;
iar faima lui era atât de mare, încât un drumeţ care ar fi trecut prin Cumnor fără să golească o ulcică la „Ursul negru” s-ar fi dovedit cu totul nepăsător faţă de propria lui faimă. Un flăcău de la ţară, care s-ar fi întors din capitala regatului fără a o fi văzut pe regină, nu ar fi fost mai vrednic de plâns.
Locuitorii satului Cumnor erau mândri de han-giul lor, după cum acesta era mândru de hanul său, de vinurile sale, de fiică-sa şi de sine însuşi.
în bătătura hanului acestui om de ispravă poposi într-o seară un călăreţ şi, după ce-şi lăsă în grija unui rândaş calul, ce părea ostenit de drum lung, puse o întrebare care stârni urmă-torul dialog între slugile veselului han „La ursul negru”:
— Mă, ăla, John „Dă-Cep”!
— Iată-mă-s, Wi’ll „Rândaşu”! răspunse omul de la cep, arătându-şi în gârliciul pivniţei trupul îmbrăcat într-o jiletcă largă şi nişte nădragi de pânza, peste care purta un şorţ verde.
— E aici un domn care întreabă dacă ai bere bună – zise rândaşul.
— Cum să nu fie bună, când între noi şi Ox-ford sunt doar vreo patru mile? Păi dacă berea mea n-ar fi destul de tare ca să li se urce la cap domnilor studenţi, mi-ar ciocăni ei mie căpăţână cu cănile lor de cositor!
— Vorbeşti de logica domnilor de la Oxford?
întrebă străinul, care lăsase din mină căpăstrul calului şi se îndrepta tocmai spre uşa hanului, când se pomeni nas în nas cu însuşi Giles Gos-ling.
— Despre logică vorbeai, cinstite oaspete? i se adresă hangiul. Dacă-i aşa, ascultă o jude
cată adevărată:
„Calul du-l în grajd să stea,
Dă-i drumeţului să bea",
— Amin, jupâne hangiu, ţi-o spun din toată inima – grăi străinul. Mi-aş dori o ocă de vin din ăl mai bun, de Canare, şi ajutorul dumitale ca s-o dau de duşcă.
— Păi, domnule drumeţ, se cheamă că eşti încă la az-buche dacă-i ceri hangiului să te-ajute să dai de duşcă o ocă de vin. De-ar fi un galon \
aş mai zice.
— Fii pe pace, omule, îmi voi face datoria, cum se cuvine unui drumeţ aflat la numai patru mile depărtare de Oxford. Căci n-am descins de pe câmpul lui Marte spre a mă face de râs printre slujitorii Minervei.
în timp ce vorbeau astfel, hangiul îl petrecu pe oaspete într-o încăpere largă şi joasă, ticsită de muşterii strânşi în jurul meselor; unii dintre ei beau, alţii jucau cărţi, alţii stăteau la taifas, iar vreo câţiva îşi sfârşeau tocmai cina şi se pre-găteau să meargă la culcare – semn că trebu-rile îi sileau să se scoale devreme a doua zi de dimineaţă.
Apariţia străinului atrase asupră-i acel soi de atenţie indiferentă, care-i întâmpina de obicei pe noii veniţi şi iată care fură concluziile acestui examen: străinul era unul dintre acei oameni care, deşi bine făcuţi şi înzestraţi cu o înfăţişare plăcută, sunt totuşi departe de a fi simpatici, ba
1 Măsură de capacitate, egală cu 4,54 litri (n.t.)., chiar – din pricina trăsăturilor, a tonului vocii sau a ţinutei şi purtărilor lor – stârnesc antipatia celor din jur. Străinul părea îndrăzneţ, dar lipsit de. Sinceritate, şi dădea celorlalţi impresia că e dornic să se impună, cât mai grabnic, atenţiei lor respectuoase, ca şi cum s-ar fi temut că ei i-o vor refuza, dacă nu le-o va cere din prima clipă ca pe un drept al său. Era îmbrăcat într-o man-ţie de călăreţ, sub care purta o haină frumoasă, împodobită cu fireturi, şi strânsă la mijloc cu o cingătoare de piele, de care atârnau o sabie şi o pereche de pistoale.
— Umbli bine dichisit, domnule – zise han-giul privindu-i armele, în timp ce aşeza pe masă vinul aromat pe care i-l ceruse drumeţul.
— Aşa-i, jupâne. Aceste arme s-au dovedit a fi de folos în clipele de primejdie, iar eu nu-s ca boierii de astăzi, să-mi las pe drumuri slugile când nu le mai pot folosi.
— Aşa, vasăzică?! se minună Giles Gos-ling. Te pomeneşti că vii din Ţările de Jos, pa-tria archebuzei şi a suliţei?
— Am fost şi-n Ţările de Jos, şi-n cele de Sus, am cutreierat lumea toată, în lung şi-n lat, dar vreau să beau, jupâne, o cană cu vin în cinstea dumitale; bea şi dumneata una în sănătatea mea, chiar de n-o fi vinul prea grozav.
— Prea grozav, spui? făcu Giles Gosling, dând pe gât cană şi lingându-şi buzele cu negrăită plă-cere. N-o să găseşti vin mai grozav nici măcar la crama „Trei cocori”. Iar dacă dumneata vei găsi vin mai bun ca acesta la Xeres, sau în Ca-nare, mă învoiesc să nu mă mai ating în viaţa mea nici de cană, nici de bani. Ridică, rogu-te, cana în lumină, şi vei vedea cum dănţuie stropii în licoarea aurie, aidoma firelor de praf într-o rază de soare. Dar mai bine-aş scoate vin pentru zece mocârţani, decât pentru un drumeţ. Nă-dăjduiesc că-ţi place vinul, cinstite oaspe?
— Da, e curat şi plăcut la gust, jupâne, dar ca să ştii ce-nseamnă un vin bun, trebuie să-l bei la obârşia lui. Spaniolul dumitale este, cre-de-mă, un om prea deştept ca să-ţi trimită mă-duva strugurelui. Vinul ăsta, pe care-l socoţi atât de ales, trecea drept poşircă la Coruna sau în portul Santa Maria. Trebuie să călătoreşti, jupâne, dacă vrei să pătrunzi tainele polobocului şi ale cofăielului.
— La drept vorbind, cinstite oaspe, aş fi un neghiob dacă aş călători numai şi numai pentru a mă scârbi de ceea ce pot vedea şi acasă.
Şi-apoi, te încredinţez că sunt pe la noi destui nerozi care strâmba din nas la o băutură bună, deşi nu l-au scos niciodată din negurile bătrânei
Anglii. Astfel încât, eu, unul, mă mulţumesc cu căldura căminului meu.
— Nu-i frumos din partea dumitale, jupâne, să gândeşti astfel – spuse străinul. Sunt sigur că nu toţi concetăţenii dumitale îţi împărtăşesc părerea. Pun rămăşag că şi printre voi se află niscaiva viteji care s-au încumetat până-n Vir-ginia sau măcar până-n Ţările de Jos. Hai, adu-ţi aminte! N-ai niciun prieten în străinătate, despre care ai fi bucuros să afli vreo veste?
— Nu, domnule, n-am pe nimeni, de când zur-bagiul ăla de Robin din Drysandford a fost omo-rit la asediul Brill-ului. Înghiţi-l-ar iadul pe ar-chebuzierul care-a tras asupră-i, fiindcă nu s-a pomenit flăcău mai voios la beţie ca dânsul! Dar a murit, sireacul, iar pentru mine, niciun oştean, sau drumeţ, căci drumeţul e perechea oşteanului, nu face nici cât o ceapă degerată.
— Curios lucru, pe sfânta liturghie! Când atî-tia dintre vitejii noştri compatrioţi se află peste hotare, dumneata, care pari să fii un om ales, să n-ai printre ei niciun prieten, niciun neam?!
— Ba, dacă-i vorba de neamuri —* răspunse
Gosling – am un fel de nepot afurisit, care ne-a părăsit în anul morţii reginei Mary. Dar bine că ne-a părăsit!
— Nu se cade să vorbeşti aşa, prietene; decât doar dacă ai auzit lucruri urâte despre dânsul în ultima vreme. Mulţi mânji răi ajung armăsari straşnici. Dar cum îl cheamă, rogu-te?
— Îl cheamă Michael Lambourne şi-i feciorul surorii mele, dar nu-mi face de loc plăcere să-mi amintesc de numele său şi de rudenia noastră.
