Rob Roy de Walter Scott
Cu ce-am greşit ca astă grea urgie
Apăsător asupra mea să vie?
Alţi fii eu n-am, şi-acesta acum mi-e-nstrâinat.
Blestem pe capul celui ce astfel te-a schimbat!
Călătorii? De azi în viitor
Doar calu-l voi trimite călător!
MONSIEUR THOMAS
Mi-ai cerut, dragul meu prieten, să hărăzesc scrisului o parte din răgazul cu care pronia cerească mi-a binecuvântat bătrâneţele, spre a însemna primejdiile şi greutăţile ce m-au însoţit la începuturile vieţii mele. Amintirea acelor aventuri, aşa cum îţi place să le numeşti, mi-a lăsat într-adevăr în suflet un variat şi împestriţat simţământ de plăcere şi durere, amestecat, nădăjduiesc, cu multă veneraţie şi recunoştinţă pentru acel care hotărăşte faptele omului şi care m-a călăuzit pe calea tinereţii, prin multe primejdii şi trude, astfel ca traiul lesnicios cu care mi-a fericit amurgul vieţii să-mi pară mai plăcut faţă de necazurile de odinioară. De asemenea, nu pot să mă îndoiesc de adevărul celor ce adeseori mi-ai afirmat, anume că întâmplările pe care le-am trăit în mijlocul unor oameni deosebit de primitivi, prin apucăturile şi prin felul lor de a se cârmui, au câte ceva interesant şi atrăgător pentru acei cărora le place să asculte poveştile despre trecutele vremuri trăite de un om, astăzi bătrân.
Totuşi, nu uita că povestea, spusă de un prieten şi ascultată de altul, îşi pierde pe jumătate farmecul atunci cind este aşternută pe hârtie şi că povestirile pe care le asculţi cu desfătare din gura celui care le-a trăit vor apărea mai puţin vrednice de luare-aminte atunci când le vei răsfoi în liniştea camerei de lucru. Vârsta ta mai crudă şi firea ta robustă îţi făgăduiesc o viaţă mai îndelungată decât o va avea, după toate probabilităţile omeneşti, prietenul tău. Aruncă aşadar aceste foi în vreun sertar secret al mesei tale de scris, până când ne va despărţi evenimentul ce se poate întâmpla în orişice clipă şi care în orice caz se va săvârşi în cursul a puţini – chiar foarte puţini – ani. Când ne vom despărţi în această lume, pentru a ne întâlni, sper, într-alta mai bună, tu vei îndrăgi, sunt sigur, mai mult decât se cuvine, amintirea prietenului tău plecat şi vei găsi în aceste păţanii, a căror istorie sunt pe cale a o aşterne pe hârtie, un bun prilej pentru cugetări triste, dar totuşi plăcute. Unii obişnuiesc să lase celor apropiaţi, cărora li se destăinuiesc, portretul lor fizic; eu însă îţi înmânez o transcriere fidelă a gândurilor şi simţămintelor, a virtuţilor şi cusururilor mele, cu speranţa întemeiată că nebuniile şi aprigile porniri ale tinereţii vor găsi aceeaşi tălmăcire binevoitoare şi aceeaşi înţelegere cu care adesea ai luat în seamă greşelile mele la o vârstă mai înaintată.
Unul din multele foloase, ce se pot trage din faptul că adresez memoriile mele (dacă pot da un nume atât de impunător acestor foi) unui prieten scump şi apropiat, este acela că pot trece peste unele amănunte, zadarnice în acest caz şi care, unui străin, i-ar fi oprit atenţia în pofida faptelor mai interesante.
De ce să te fac părtaşul plictiselii mele pentru că eşti în puterea mea şi pentru că am înainte cerneală, hârtie şi timp? Totodată, nu-ţi făgăduiesc că nu voi abuza de prilejul atât de ispititor ce mi se oferă, de a povesti despre mine însumi şi despre îndeletnicirile mele, deşi voi aminti împrejurări tot atât de cunoscute ţie, ca şi mie.
Ademenitoarea patimă de a povesti, atunci când noi înşine suntem eroii faptelor pe care le înfăţişăm, nesocoteşte adeseori consideraţia ce se cuvine timpului şi răbdării ascultătorilor; cei mai buni şi mai înţelepţi au căzut în mrejile acestui păcat. Nu e nevoie să-ţi amintesc decât ciudatul exemplu oferit de acea rară şi originală ediţie din memoriile lui Sully[1], la care tu (cu înduioşătoarea vanitate a colecţionarului de cărţi) ţii mai mult decât la ediţia redusă la forma obişnuită şi utilă a unor astfel de memorii; ciudat îmi pare, însă, faptul ilustrat de aceste memorii, anume cât de lesne cade pradă păcatului înfumurării, chiar şi un om atât de mare ca autorul lor.
Dacă îmi amintesc bine, acel venerabil nobil şi mare om de stat numise nu mai puţin de patru gentilomi din suita sa, ca să consemneze datele şi evenimentele vieţii sale într-o carte cu titlul Memoires des sages et royales économies dEtat, domestiques, politiques et militaires de Henry de Grand şi aşa mai departe. Întocmindu-şi compilaţiile, aceşti vajnici cronicari reduseră memoriile conţinând toate evenimentele deosebite ale vieţii stăpânului lor, la o naraţiune, adresată lui însuşi în propria persona. Astfel, în loc de a-şi povesti singur viaţa, la persoana a treia, ca Julius Caesar, sau la persoana întâia, ca cei mai mulţi care în salon sau în camere de lucru devin eroii propriei lor povestiri, Sully s-a desfătat cu plăcerea rafinată, deşi fantezistă, de a-şi auzi isprăvile povestite de către secretarii săi; el era în acelaşi timp auditorul, după cum de asemenea era şi eroul şi, probabil, autorul întregii cărţi.
[1] Sully Maximilien – duce de Bédhane, ministrul şi amicul regelui Henric al IV-lea al Franţei. A administrat finanţele ţării şl s-a străduit să îmbogăţească agricultura (1559—1641) (n.t.)
