Talismanul de Walter Scott

CAPITOLUL I

— Spre deşertul sălbatic,ei s-au retras, dar cu arme.

Paradisul regăsit

Soarele arzător al Siriei nu atinsese încă zenitul; un cavaler din ordinul Crucii Roşii, care îşi părăsise îndepărtata ţară de la miazănoapte ca să intre în oştile cruciaţilor rătăcitori din Palestina, străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare închisă, în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăşi neavând nici o scurgere. Războinicul pelerin străbătuse anevoie, în cele dintâi ceasuri ale zilei, cărările râpoase care şerpuiau printre stânci; ieşind în cele din urmă din îngustimile primejdioase, ajunse în largul câmpiei, unde cetăţile blestemate chemaseră asupră-le cândva crunta răzbunare a Celui Atotputernic. Oboseala, setea, primejdia care pândea la fiece pas, toate fură uitate în clipa când călătorul îşi aminti de cumplita întâmplare care prefăcuse într-un jalnic pustiu mănoasa vale a Sodomei, odinioară udată de ape zburdalnice, ca şi grădina Domnului – acum un deşert uscat şi pârjolit, sortit să rămână sterp pe vecie.

Văzând mohorâta întindere de apă, atât de deosebită în privinţa limpezimii şi a nestatorniciei, de toate celelalte, călătorul se cutremură şi se închină creştineşte; îşi aminti că sub undele domoale zăceau leşurile şi ruinele măreţelor cetăţi de odinioară, care stăpâniseră largul câmpiilor; trăsnetele cerului sau neastâmpărul măruntaielor pământului le săpaseră mormântul, şi dărâmăturile lor se scufundaseră în adâncul acestei mări care nu răbda la sânu-i nici o vieţuitoare, nu îngăduia ca vreo luntre să-i tulbure suprafaţa, şi, ca şi cum propriile-i străfunduri ar fi însemnat cel mai nimerit lăcaş pentru apele-i posomorâte, nu-şi trimitea, ca oricare altă mare, tributul în nemărginirea oceanului. Întreg ţinutul înconjurător, ca şi pe vremea lui Moise, era numai pucioasă şi sare; ierburile n-aveau cum să răsară şi floarea nu lega rod; nici urmă de lăstar nicăieri. Pământul, ca şi apele lacului, avea de ce să se numească „Tărâmul Morţii”, deoarece nu se înveşmânta în verdeaţă ca oricare altă câmpie; până şi văzduhul era văduvit de locuitorii lui înaripaţi; aceştia o luau razna, pesemne ca să scape de duhoarea catranului şi a pucioasei, pe care văpaia soarelui o împrăştia de pe suprafaţa apei, învolburarea de aburi preschimbându-se uneori în vârtejuri pustiitoare. Lespezi de spumă vâscoasă, care se cheamă naft, pluteau deasupra apelor domoale şi întunecate, sporind volburile de aburi, ca şi cum ar fi vrut să adeverească pe deplin înfricoşătoarea poveste a lui Moise.