Woodstock sau Regalistul de Walter Scott
Unii erau pentru ai evangheliei slujitori în sutană;
Alţii, pentru militarii izvodiţi de puterea mireană.
în straiele roşii gata erau oricând să facă dovada
Că ştiu să tâlcuiască Scriptura aşa cum îşi mânuie spadă.
BUTLER Hudibras
Există o frumoasă biserică parohială în oraşul Woodstock – cel puţin, aşa mi s-a spus, căci eu n-am văzut-o vreodată; ivindu-se prea arar răgazul să trec pe acolo, abia dacă avui timpul să contemplu măreţia castelului
Blenheim, cu sălile-i pictate şi încăperile-i arcuite şi tapisate, ori, mai târziu, la sorocuri cuvenite, să prânzesc cu învăţatul meu prieten, preotul de…;
era unul din acele prilejuri în care omul se poate prea bine înşela pe sine, dând curiozităţii înţelesul de punctualitate. Am pus să mi se facă o descriere exactă a bisericii spre a o avea la îndemână în lucrarea de faţă. Dar, cum aveam unele pricini să mă îndoiesc că mijlocitorul informaţiilor i-ar fi văzut vreodată interiorul, voi fi cât se poate de mulţumit să spun că e, acum, un frumos edificiu, a cărui porţiune precumpănitoare a fost reclădită în urmă cu vreo patruzeci sau cincizeci de ani, chiar dacă se mai văd acolo câteva arcade ale vechiului lăcaş cantoral, întemeiat, zice-se, de către regele Ioan.
îndeosebi, cu această parte veche a clădirii va avea legătură istorisirea mea.
într-o dimineaţă de pe la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie a anului 1652, zi hărăzită prinosului adus Proniei cereşti pentru biruinţa de la Worcester, un prea cinstit auditoriu era adunat în bătrânul edificiu cantoral, sau capelă, a regelui Ioan. Înfăţişarea bisericii şi aspectul audienţei mărturiseau în egală măsură furia războiului civil şi inconfundabilul spirit al vremii. Sfântul lăcaş dădea la iveală multe urme ale devastării. Ferestrele, cândva vitralii pictate, fuseseră făcute cioburi cu suliţele şi flintele, ca şi cum ar fi slujit sau aparţinut idolatriei. Sculptura de pe strană suferise stricăciuni, şi două frumoase balustrade dintr-un impunător stejar sculptat fuseseră distruse pentru aceeaşi vină şi aprigă pricină. Pristolul altarului lipsea de la locul lui, iar grilajul aurit care-l
înconjura altădată stătea pe jos răsturnat şi zdrobit. Efigiile sculpturale ale câtorva cripte fuseseră mutilate şi zăceau risipite prin biserică:
Smulse din străvechea lor nişă… răsplată nedemnă
Pentru faptă eroică ori deliberare solemnă…
Vântul tomnatic şuiera prin golul naosului în care rămăşiţele stâlpilor şi grinzilor cioplite, ca şi grămezile de fân şi paie călcate în picioare dădeau să se înţeleagă că lăcaşul sfânt, căzut de curând în restrişte, se prefăcuse în tabăra unui corp de cavalerie.
Asistenţa, ca şi edificiul, pierduse mult din splendoare. Niciunul dintre vechii credincioşi, obişnuiţi în vremuri paşnice, nu se arătau acum în băncile lor sculptate, cu mâna dusă la frunte, ca pentru a-şi pregăti sufletele pentru rugă acolo unde, îmbrăţişând acelaşi cult, se mai rugaseră şi părinţii lor. Ochii boiernaşului şi ai ţăranului căutau în van statura înaltă a bătrânului Sir Henry
Lee de Ditchley, înfăşurat în mantaua-i brodată, cu barba şi mustaţa pieptănate cu grijă, cel ce, altădată, trecea încet printre rândurile de bănci, urmat de câinele- i devotat, a cărui fidelitate salvase cândva viaţa stăpânului, şi care îl însoţea, de regulă, la biserică. Drept e că Bevis adeverea zicala ce glăsuieşte: „Câine bun e acela care merge la biserică”; căci, dacă se lăsa doar ocazional ispitit să-şi alăture glasul corului, el se comportă la fel de cuviincios ca oricare dintre ceilalţi enoriaşi şi pleca acasă, poate, la fel de edificat ca mulţi dintre ei. Domnişoarele din
Woodstock căutau deci în zadar mantale brodate, pintenii sunători, cizmele răsfrânte şi panaşele impunătoare ale tinerilor cavaleri din această ori altă casă de viţă aleasă, care se purtau pe străzi sau în curtea bisericii cu acea uşurătate nepăsătoare, în stare, de bună seamă, să dezvăluie o neîngrădită încredere în sine, împletită însă, nu fără graţie, cu bună dispoziţie şi curtoazia. Unde erau bunele doamne vârstnice cu bonete albe şi rochii de catifea neagră, şi fiicele lor,
„cu ochii asemenea aştrilor”, unde erau acum acelea care intrau în biserică obişnuite să-şi împartă cu Cerul gândurile bărbaţilor?! „Dar, ah! tu, Alice Lee, cea atât de dulce, de blândă, de afectuoasăân frumuseţea-ţi“, – astfelâncepânsemnările unui manuscris contemporan pe care l-am descifrat; – de ce e dat oare ca istoria mea să se îndrepte spre zodia ta nefericită? Pentru ce să nu mă întorc mai degrabă spre vremurile în care, descinzând din şaua bidiviului tău, ochii celor din jur căutau spre tine ca şi cum un înger ar fi pogorât din ceruri, şi primeai tot atâtea binecuvântări ca un sol trimis de sus, încărcat cu veşti fericite? T\i nu erai creaţia imaginaţiei zadarnice a unui romancier, nici, în chip fantasmagoric, împodobită cu desăvârşiri inconsistenţe! Dragostea ce-ţi purtam se datora virtuţilor tale, iar cât priveşte defectele… atât de bine ieşeau la iveală printre calităţi încât cred că ele îmi sporeau iubirea11.
împreună cu casa Lee dispăruseră din capela regelui Ioan şi alte familii de viţă şi descendenţă nobilă: Freemantles-i, Winklecombes-ii, Drycotts-ii etc.
căci aerul turnurilor Oxford-ului era neprielnic extinderii Puritanismului care, îndeobşte, era mai răspândit în comitatele vecine. Se mai găseau totuşi printre credincioşii adunaţi unul sau doi care, prin straie şi ţinută, păreau gentilomi de ţară demni de consideraţie; şi nu lipsea de asemenea un număr de notabilităţi ale oraşului, mai cu seamă negustori de cuţite şi mănuşi, a căror dibăcie în a modela oţelul sau pielea îi ridicase la o stare îndestulătoare. Aceşti demnitari purtau lungi mantii negre, gulere încreţite, strânse pe gât, iar, ca nişte cetăţeni paşnici ce erau, în loc de pumnal sau spadă, îşi aţineau la cingătoare Bibliile şi caietele cu însemnări. Această respectabilă, însă mai puţin numeroasă, parte a asistenţei era alcătuită din oameni de treabă care adoptaseră formele cultului presbiterian, renunţând la liturghie şi la ierarhia bisericii anglicane, spre a primi învăţăturile reverendului Nehemiah Holdenough, faimos prin lungimea şi foiţa capacităţii sale de a predică. Alături de aceşti gravi seniori stăteau bunele lor soţii cu gulere în pliseuri şi coliere, asemenea portretelor denumite în cataloagele de picturi: „soţie de burgmaistru“ şi frumoasele lor fete, a căror preocupare, aidoma doctorului lui Chaucer, nu se îndrepta doar spre
Biblie, ba dimpotrivă, atunci când puteau sustrage vreo ocheadă vigilenţei cinstitelor lor mame, neatente ele înseşi şi pricina neatenţiei altora.
Dar, în afara acestor preacinstite persoane, se găseau în biserică destui inşi din clasele inferioare, unii veniţi din curiozitate, însă mulţi dintre ei, meşteşugari neciopliţi, rătăciţi în dezbaterile teologice al timpului, precum şi în tot atâtea secte câte culori are curcubeul. Înfumurarea acestor învăţaţi „tebani“ fiind pe potriva ignoranţei lor, aceasta din urmă ajunsese în preajma neţărmuriţii.
Comportamentul lor în biserică nu era unul demn de respect, nici moral. Cei mai mulţi dintre ei afectau un dispreţ cinic pentru tot ceea ce trecea drept sacru doar prin sancţiunea oamenilor. Biserica, pentru aceşti oameni, însemna o casă
dominată de o clopotniţă, preotul, o persoană ca oricare alta, preceptele sale nişte tărâţe seci şi o hrană sleită, nedemnă de palatele spirituale ale sfinţilor, iar rugăciunea, o invocaţie închinată Cerului, căreia fiecare i se asociază sau nu, în măsura în care aprecierea sa critică o socoteşte convenabilă.
Cei mai vârstnici, în picioare sau aşezaţi în bănci, cu înaltele pălării ca nişte clopotniţe trase pe severele şi încruntatele lor frunţi, îşi aşteptau preotul presbiterian, aşa cum zăvozii stau în mută adăstare ca taurul să fie adus la ţăruş. Cei mai tineri – parte dintre ei – amestecau ereziile cu libertatea îndrăzneaţă a manierelor; îşi întorceau privirile după femei, căscau, tuşeau, vorbeau în şoaptă, ba chiar mâncau mere şi spărgeau nuci, ca şi cum s-ar fi găsit în hall-ul unui teatru înainte de începerea reprezentaţiei.
în afara acestora, nu lipseau din congregaţie o seamă de soldaţi, unii în corsete şi căşti de oţel, alţii în tunici din piele de bivol, câţiva în uniforme roşii. Aceşti oameni ai armelor îşi purtau la vedere bandulierele, muniţiile atârnate împrejurul lor, se rezemau de suliţe sau muschete. Ei veneau, aşijderea, cu doctrinele lor particulare asupra punctelor celor mai dificile ale religiei şi amestecau extravaganţele entuzismelor cu curajul şi hotărârea de neclintit pe câmpurile de bătaie. Burghezii din Woodstock îi priveau pe aceşti militari curioşi cu un fel de teamă respectuoasă: căci, deşi nu se mânjiseră prea des cu acte de jaf şi cruzime, ei aveau pe de-a-ntregul puterea de a şi le îngădui pe amândouă, iar cetăţenilor paşnici nu li se arăta altă alternativă decât să îndure orice punea la cale închipuirea certată cu ordinea şi entuziastă a acestor sfătuitori marţiali.
