Nemesis de Agatha Christie
Capitolul 1. Uvertura
După-amiaza, Miss Jane Marple avea obiceiul să-şi despăturească cel de-al doilea ziar. În fiecare dimineaţă, i se livrau acasă două ziare. Pe primul, Miss Marple îl citea în timp ce-şi sorbea ceaiul de dimineaţă - asta, bineînţeles, dacă jurnalul sosea la timp. Băiatul care aducea ziarele avea un mod deosebit de ciudat de a-şi organiza timpul. Nu de puţine ori cotidienele erau livrate de un băiat nou sau de vreunul care îi ţinea temporar locul celui dintâi, şi fiecare avea propriile idei privind ruta pe care trebuia s-o ia când îşi îndeplinea slujba. Poate pentru ei acest fapt reprezenta o rupere a monotoniei. Dar clienţii obişnuiţi să-şi citească ziarul devreme, ca să se pună la curent cu diverse bârfe savuroase înainte de a pleca spre autobuz, tren sau alt mijloc de deplasare la locul de muncă, erau enervaţi dacă ziarele soseau cu întârziere, deşi doamnele de vârstă mijlocie sau cele în vârstă, care locuiau paşnic în St. Mary Mead, preferau deseori să-şi citească ziarul la micul dejun.
Astăzi, Miss Marple citise cu nesaţ prima pagină şi câteva articole din cotidianul pe care îl poreclise „Cotidianul Cu-de-toate”, aceasta fiind o aluzie uşor satirică la faptul că ziarul ei preferat, Daily Newsgiver, după ce îşi schimbase proprietarul, oferea acum - spre iritarea ei şi a altor prieteni de-ai ei - articole despre moda bărbătească, cea pentru dame, probleme de suflet de-ale femeilor, concursuri pentru copii şi scrisori cu diverse plângeri din partea unor femei, reuşind cu destul succes să scoată orice ştire cu adevărat interesantă din cuprinsul lui, cu excepţia primei pagini sau a vreunui colţ obscur, unde era practic imposibil să o vezi. Fiind de modă veche, Miss Marple prefera ca ziarele pe care le citea să fie într-adevăr ziare care să ofere ştiri.
După-amiază, după ce-şi luase gustarea şi moţăise douăzeci de minute într-un fotoliu special cumpărat, cu speteaza înaltă şi dreaptă, numai bun pentru spatele ei reumatic, Miss Marple deschisese The Times, care merita o lectură mai atentă. Nu că The Times mai era ce fusese odinioară. Deosebit de enervant la The Times era faptul că nu mai puteai găsi ceea ce căutai. În loc să-l parcurgi de la prima pagină până la ultima şi să ştii unde se află orice articol, astfel încât să poţi trece lejer la articolele mai speciale despre subiectele care te interesau, acum existau tot felul de întreruperi ciudate în acest jurnal respectabil. Brusc, două pagini erau dedicate călătoriei în Capri, informaţie însoţită de ilustraţii. Sportului i se acorda o importanţă mult mai mare decât se întâmpla în vremurile trecute. Ştirile de la tribunal şi necrologurile rămăseseră oarecum fidele tradiţiei. Naşterile, căsătoriile şi decesele, care odinioară se bucuraseră de atenţia lui Miss Marple în primul rând datorită poziţiei lor importante în cadrul ziarului, migraseră spre o secţiune diferită din The Times, deşi în ultimul timp - după cum remarcase Miss Marple -, ajunseseră să fie puse aproape întotdeauna pe ultima pagină.
Miss Marple îşi îndreptă atenţia mai întâi asupra ştirii principale de pe prima pagină, dar nu zăbovi mult asupra ei deoarece era aceeaşi cu ceea ce citise în acea dimineaţa, cu toate că era tratată într-o manieră parcă mai serioasă. Îşi aruncă ochii pe cuprins. Articole, comentarii, ştiinţă, sport; apoi îşi urmă obiceiul - întoarse ziarul şi străbătu cu privirea ştirile despre naşteri, căsătorii şi decese, după care îşi propuse să se ducă la pagina dedicată corespondenţei, unde întotdeauna găsea ceva amuzant; de acolo, trecu la registrul oficial publicat de curtea regală, pe aceeaşi pagină găsindu-se în acea zi şi noutăţi de la casele de licitaţii. Deseori, tot acolo era plasat şi câte un scurt articol pe teme ştiinţifice, dar Miss Marple nu-şi propuse să citească aşa ceva, căci rareori înţelegea vreun cuvânt.
Frunzărind, ca de obicei, ziarul până la rubrica de naşteri, căsătorii şi decese, Miss Marple îşi zise - aşa cum o făcuse nu o dată - „Este foarte trist, ce-i drept, dar în ziua de azi lumea e interesată numai de morţi!”
Copii încă se năşteau, dar era foarte puţin probabil ca numele părinţilor să îi fie cunoscute lui Miss Marple. Dacă ar fi existat o coloană în care să fie trecuţi nepoţii, poate că ar fi existat surpriza plăcută a recunoaşterii unor nume. Ar fi putut să-şi zică: „Ia te uită, Mary Pendergast are o a treia nepoată!”, deşi până şi ceva de genul acesta ar fi fost destul de improbabil.
Aruncă o privire peste secţiunea Căsătorii, fără însă să acorde o atenţie prea mare, căci majoritatea fiicelor şi fiilor vechilor ei prieteni se căsătoriseră deja de mulţi ani. Ajunse la coloana Decese, asupra căreia se concentra ceva mai mult. De fapt, se concentra destul de mult încât să fie sigură că nu trece cu vederea vreun nume. Alloway, Angopastro, Arden, Barton, Bedshaw, Burgoweisser - (oh, Doamne, ce nume nemţesc, dar se pare că a decedat în Leeds). Carpenter, Camperdown, Clegg. Clegg? Oare era unul din familia Clegg pe care o cunoştea? Nu, se părea că nu. Janet Clegg. Undeva în Yorkshire. McDonald, McKenzie, Nicholson. Nicholson? Nu. Din nou, nu era un Nicholson pe care să-l cunoască. Ogg, Ormerod - „asta trebuie să fie una dintre mătuşi”, îşi zise. Da, probabil că da. Linda Ormerod. Nu, nu o cunoscuse. Quantril? O, Doamne, asta trebuie să fie Elizabeth Quantril! Optzeci şi cinci de ani. Ei bine, zău aşa! Îşi închipuise că Elizabeth Quantril murise cu câţiva ani în urmă. Ce chestie să trăiască atât de mult! Şi întotdeauna avusese o sănătate atât de delicată! Nimeni nu se aşteptase ca ea să apuce bătrâneţile! Race, Radley, Rafiel. Rafiel? Ceva o opri. Numele acela îi era familiar. Rafiel. Belford Park, Maidstone. Belford Park, Maidstone... Nu, nu îşi amintea de adresa aceea. Nici o coroană trimisă. Jason Rafiel. Ei bine, era un nume neobişnuit. Miss Marple bănuia că-l auzise pe undeva. Ross-Perkins. Acesta chiar că putea să fie... nu, nu era. Ryland? Emily Ryland. Nu. Nu cunoscuse vreodată o Emily Ryland. „Cu profundă dragoste din partea soţului şi a copiilor.” Da, foarte frumos, sau foarte trist - depinde din ce unghi priveai.
Miss Marple lăsă ziarul deoparte, aruncându-şi leneşă privirea pe careul de cuvinte încrucişate, în timp ce se chinuia să-şi dea seama de ce numele Rafiel îi era atât de familiar.
– O să-mi vină mie în minte, zise Miss Marple, ştiind din proprie experienţă cum funcţionează mintea bătrânilor. O să-mi amintesc, n-am nici o îndoială.
Se uită pe fereastră în grădină, îşi întoarse apoi privirea şi încercă să-şi scoată gândul acela din minte. Grădina reprezentase un motiv de mare bucurie şi, de asemenea, al unei activităţi susţinute pentru Miss Marple timp de foarte mulţi ani. Iar acum, din cauza agitaţiei doctorilor, lucrul în grădină îi fusese interzis.
Odată încercase să se opună acestei interdicţii, dar ajunsese la concluzia că era mai bine totuşi să facă aşa cum i se recomandase. Îşi aranjă scaunul astfel încât să-i fie incomod să privească grădina dacă nu dorea neapărat să vadă ceva anume. Oftă, îşi luă săculeţul cu lucrul de mână şi scoase din el o mică jachetă de lână pentru un copilaş, pe care aproape o terminase. Spatele şi faţa hăinuţei erau deja gata. Acum trebuia să se apuce să împletească mânecile, lucru care o plictisea întotdeauna. Două mâneci, ambele identice. Da, foarte plictisitor. Totuşi, era o culoare roz drăguţă, lână roz. Stai puţin, asta îi aducea aminte de ceva. Da, da, de numele pe care tocmai îl citise în ziar. Lână roz. Mare albastră. Marea din Caraibe. O plajă cu nisip. Soare. Ea împletind şi - da, desigur, domnul Rafiel. Excursia aceea pe care o făcuse în Caraibe. Insula St Honore. Cadoul făcut de nepotul ei Raymond. Şi-o aminti pe Joan, nevasta lui Raymond, spunându-i: „Vezi să nu te amesteci în vreo crimă, mătuşă Jane. Asta nu-ţi face bine”.
Ei bine, nu dorise să se amestece în vreo crimă, dar aşa se întâmplase. Pur şi simplu. Doar pentru că un maior bătrâior, cu un ochi de sticlă, insistase să-i spună tot felul de poveşti lungi şi plictisitoare. Bietul maior - oare cum îl chema? Domnul Rafiel şi secretara lui, domnişoara... domnişoara Walters, da, Esther Walters şi valetul-maseur, Jackson. Îşi reamintea bine acum. Ia te uită! Bietul domn Rafiel! Aşadar, murise. De multă vreme era conştient că urma să moară. Chiar îi spusese asta. Se părea că rezistase mai mult decât anticipaseră medicii. Fusese un om rezistent, un om încăpăţânat - un om foarte bogat.
