O autobiografie de Agatha Christie
Nimrud, Irak, 2 aprilie 1950
Nimrud este denumirea modernă a vechii cetăţi Calah, capitala militară a asirienilor. Casa expediţiei noastre, construită din chirpici se întinde pe versantul de est al colinei şi are o bucătărie, o sufragerie, totodată şi cameră de zi, un mic birou, un atelier, un oficiu pentru desenator, o sală mare, depozit, unde se află şi materialul ceramic, o cămăruţă obscură (noi toţi dormim în corturi). Anul acesta a fost adăugată încă o încăpere de vreo trei metri pătraţi. Podeaua e acoperită cu rogojini şi două covoraşe în culori vii. Pe perete atârnă un tablou de un tânăr artist irakian, reprezentând doi măgari realizaţi dintr-o masă confuză de cuburi în culori strălucitoare. Fereastra dă spre est unde se conturează munţii Kurdistan cu vârfurile acoperite de zăpadă. Pe o tăbliţă fixată afară pe uşă e scris în cuneiforme Beit Agatha (Casa Agathei).
Aşa că asta e „casa” mea, unde voi putea afla liniştea perfectă ca să mă dedic scrisului. Pe măsură ce săpăturile vor progresa, probabil că nu va mai fi timp pentru aşa ceva. Multe obiecte vor avea nevoie să fie curăţate şi reparate. Vor trebui făcute fotografii, etichetări, pachete. Dar în primele zece zile va fi o oarecare linişte.
Ce e drept, există unele piedici pentru a te putea concentra. Deasupra, pe acoperiş, muncitorii arabi sar, ţipă fericiţi, schimbă poziţia nesigură a scărilor. Câinii latră, curcanii bolborosesc. Galul poliţistului îşi zornăie lanţul, iar fereastra şi uşa refuză să rămână închise. Stau la o masă de lemn, destul de rezistentă, şi am lângă mine o cutie din tinichea, din acelea folosite de arabi în călătorii. E vopsită în culori vesele, în ea îmi propun să-mi păstrez Manuscrisul, pe măsură ce înaintez în scris.
Ar trebui să scriu o carte poliţistă, dar cu dorinţa naturală a scriitorului de a aşterne pe hârtie orice altceva decât ceea ce ar trebui, în mod cu totul neaşteptat tânjesc să-mi scriu autobiografia. Mi s-a spus că impulsul de a-ţi scrie autobiografia îl cuprinde pe fiecare om, mai devreme sau mai târziu. Şi pe mine m-a apucat, aşa, dintr-o dată. Gândindu-mă mai serios, cuvântul autobiografie pare cam pompos. Sugerează un studiu cu un scop bine determinat al întregii vieţi a cuiva. Aşa ceva implică nume, date, locuri scrise într-o ordine cronologică perfectă. Ceea ce vreau eu, este să-mi afund mâna şi să scot la întâmplare un pumn plin de tot felul de amintiri.
Pentru mine, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cât sunt mai nerezonabile şi mai improbabile cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de-a făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de mică importanţă, făcându-te brusc să spui: „Îmi amintesc...” cu o plăcere deosebită şi cu totul neexplicabilă.
Asta e una din compensaţiile oferite de înaintarea în vârstă, desigur una foarte plăcută: să-ţi aduci aminte.
Din nefericire adesea doreşti nu numai să-ţi aminteşti, dar să şi vorbeşti despre cele amintite. Şi asta, trebuie să-ţi spui de nenumărate ori, este un lucru tare plictisitor pentru ceilalţi. De ce, la urma urmelor, i-ar interesa pe ei viaţa ta şi nu a lor? Uneori ar putea să-i intereseze, mai ales când sunt tineri şi când te privesc ca pe o curiozitate „istorică”.
„Bănuiesc, îmi spunea odată, plină de interes, o tânără fată instruită, că îţi aminteşti totul despre Crimeea?”
Destul de jignită, i-am răspuns, acră, că nu sunt chiar atât de bătrână. Că repudiez, de asemenea, şi participarea la răscoala indiană. Am unele amintiri şi despre Războiul cu burii (trebuie să recunosc asta, pentru că fratele meu a luptat în acest război).
Dar mărturisesc că prima amintire care îmi vine în minte este o imagine clară a mea, mergând împreună cu mama pe străzile Dinardului, într-o zi de târg, când un băiat cu un coş mare dă peste mine cu brutalitate, mă zgârie la braţ, şi mă face grămadă, aproape, la pământ. Mă doare, încep să plâng. Cred ea aveam pe atunci vreo şapte ani.
Mama, care a fost întotdeauna o partizană a comportării stoice în public, mă dojeneşte:
— Gândeşte-te la bravii noştri soldaţi care luptă în Africa de Sud, îmi spune ea.
Şi, de dragul adevărului, trebuie să recunosc că răspunsul meu a fost:
— Eu nu vreau să fiu un brav soldat! Vreau să fiu o laşă!
Ce mecanism conduce în noi alegerea amintirilor? Viaţa e ca şi cum ai asista la un film. Apăs pe un buton: iată-mă copil, mâncând ecleruri de ziua mea. O altă apăsare pe buton. Au trecut doi ani şi mă văd stând pe genunchii bunicii pregătită în mod solemn ca un pui de pus la cuptor, adus chiar atunci de la prăvălia domnului Whitley, aproape nebună de fericire de hazul acestui joc.
Ici şi colo câte o clipă – şi între ele lungi spaţii pustii de luni şi ani. Unde erai în acel timp? Îţi vine în minte întrebarea lui Peer Gynt: „Unde am fost eu, omul întreg, cel adevărat?”
Omul întreg nu-l ştim niciodată, deşi uneori, în scăpărări rapide, cunoaştem omul adevărat Eu cred că amintirile reprezintă acele momente care, oricât de nesemnificative ar fi ele, constituie totuşi eul nostru interior, însăşi persoana noastră, cea mai adevărată.
Sunt şi azi acea fetiţă cu chip solemn şi zulufi cânepii. Acolo unde sălăşluieşte spiritul, se dezvoltă şi instinctele, gusturile, emoţiile, capacităţile intelectuale, dar eu însumi, Agatha, rămân aceeaşi. Pe Agatha, în întregime, nu o cunosc.
Pe Agatha, ca tot, cred că o cunoaşte numai Dumnezeu.
Aşa că iată-ne, pe micuţa Agatha Miller şi pe Agatha Miller cea mare, pe Agatha Christie şi pe Agatha Mallowan mergând pe aceeaşi cale cu noi – unde? Nu ştim. Asta, de fapt, face viaţa palpitantă, întotdeauna am considerat că viaţa e palpitantă şi aşa o consider şi acum.
Şi asta pentru că ştii extrem de puţin din viaţa ta, ştii numai o frântură din micul tău rol; eşti un actor care trebuie să rostească câteva replici în primul act. Are scenariul doar cu replicile lui şi asta e tot ce poate şti. Nu a citit piesa. De ce ar citi-o? El trebuie doar să spună: „Telefonul e deranjat, doamnă” şi apoi se retrage în obscuritate.
Dar când, în ziua spectacolului, cortina se va ridica, va auzi piesa de la un capăt la altul şi va trebui să se alinieze cu ceilalţi când vor fi chemaţi de aplauze la rampă.
A fi o parte dintr-un ceva pe care nu-l înţelegi câtuşi de puţin, este, cred, unul dintre lucrurile cele mai ciudate din viaţă. Îmi place să trăiesc. Am fost uneori în culmea disperării, sfâşiată de durere, foarte nenorocită, dar datorită tuturor acestor lucruri ştiu cu certitudine că a trăi este ceva grandios.
Aşa că ceea ce plănuiesc să fac este să mă bucur de plăcerea amintirilor, fără să mă grăbesc, scriind când şi când câteva pagini. E o sarcină care va dura probabil ani şi ani. Dar de ce îi spun sarcină? Este un privilegiu. Am văzut cândva un vechi pergament chinezesc care mi-a plăcut: reprezenta un bătrân stând sub un copac şi făcând dintr-o sfoară figuri. Era intitulat „Bătrânul gustând plăcerea răgazului”. Nu-l voi uita niciodată.
Deci, stabilind că vreau să mă distrez, poate e mai bine să şi încep. Cu toate că nu mă aştept să fiu în stare să păstrez o continuitate cronologică, pot cel puţin să încep chiar de la început.
Ashfield
O! Ma chère Maison; mon nid, mon gîte
Le Passé l’habite. O! Ma chère Maison...[1]
I
Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă este cred să ai o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte fericită.
Am avut un cămin şi o grădină care mi-au fost dragi, o doică înţeleaptă şi răbdătoare, părinţi care se iubeau foarte mult, căsnicia şi familia lor au fost foarte reuşite.
Privind înapoi, îmi dau seama că, într-adevăr, casa noastră a fost fericită. Aceasta s-a datorat în mare parte tatei, căci tata era un om foarte plăcut. Azi nu prea se face mare caz de o asemenea calitate. Oamenii au tendinţa să pretindă unui bărbat să fie deştept, muncitor, să contribuie la bunăstarea obştii, să fie un om de vază. Charles Dickens prezintă această calitate de o manieră încântătoare în „David Copperfield”:
„— Fratele tău este un om plăcut, Peggotty? am întrebat cu prudenţă.
— O, de-ai şti cât este de plăcut! exclamă Peggotty.”
Puneţi-vă această întrebare cu privire la cei mai mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii dumneavoastră şi veţi fi surprinşi cât de rar răspunsul pe care-l daţi va fi la fel cu al lui Peggotty.
Dar despre tata se putea spune cu adevărat: „O, cât este de plăcut!” Şi adevărul e că toţi cei care veneau în contact cu el se simţeau foarte bine.
Considerat după standardele moderne, tata nu ar fi putut fi găsit pe plac. Era un comod. Pe atunci existau oameni de bani gata şi, dacă te numărai printre aceştia, nu munceai şi nici nu se aştepta cineva să te vadă muncind. Şi mă tem că tata nici nu ar fi fost în stare să lucreze. Locuiam la Torquay şi, în fiecare dimineaţă, tata pleca la club. Se întorcea la vremea prânzului cu trăsura, iar după-masa se ducea din nou la club, unde juca cărţi şi venea acasă puţin înainte de masa de seară. În timpul sezonului de crichet îşi petrecea zilele la clubul de crichet al cărui preşedinte era. Uneori se ocupa de spectacole de teatru de amatori. Avea imens de mulţi prieteni şi îi plăcea să-i invite la el. În fiecare săptămână se dădea la noi acasă o masă mare, iar tata şi mama erau la rândul lor invitaţi de două-trei ori pe săptămână.
Abia târziu mi-am dat seama cât de iubit fusese tata. După moartea lui au sosit scrisori din toate colţurile lumii. Iar localnicii, negustorii, birjarii, cei care fuseseră în serviciul nostru, vreun bătrânel, veneau din nou şi din nou la noi şi ne spuneau: „Mi-l amintesc foarte bine pe domnul Miller. N-o să-l uit niciodată. Nu mai sunt mulţi oameni ca el în lumea de azi.”
Nu ştiu ce calităţi avea, totuşi nu pot spune că ar fi posedat vreo trăsătură caracteristică specială. Nu era deosebit de inteligent. Cred că avea însă o inimă simplă, bună, şi îşi iubea foarte mult semenii. Era plin de umor, şi făcea uşor pe cei din jur să râdă. Nu avea nici o micime sufletească, nu nutrea nici o gelozie şi era nemaipomenit de generos. Poseda o seninătate şi o fericire naturală.
Mama era total diferită. Era o persoană enigmatică, impresionantă, mult mai eficientă decât tata, cu idei surprinzător de originale, timidă şi foarte neîncrezătoare în sine. În fond cred că avea o melancolie naturală.
Personalul de serviciu şi copiii îi erau total devotaţi şi cel mai mic cuvânt al ei era imediat ascultat. Ar fi putut fi o foarte bună educatoare. Orice ţi-ar fi spus devenea pe dată stimulator şi semnificativ. Monotonia o plictisea şi trecea de la un subiect la altul, într-un fel care uneori făcea ca spusele ei să te zăpăcească. Aşa cum îi spunea tata, nu poseda nici urmă de umor. La această acuzaţie protesta întotdeauna cu o voce jignită: „Pur şi simplu pentru că nu găsesc că unele din poveştile tale sunt hazlii, Fred...” şi atunci tata râdea în hohote.
Mama era cu vreo zece ani mai tânără decât tata şi-l iubea cu neclintit devotament de la vârsta de zece ani. Când tata, un tânăr expansiv şi jovial, circula neobosit de la New York în sudul Franţei, mama, o fetiţă timidă, liniştită, stătea cuminte acasă, gândindu-se la el, scriind câteodată vreo poezie în albumul ei sau brodându-i o învelitoare de carte pe care tata o păstra apoi toată viaţa.
O poveste de dragoste tipic victoriană, dar cu o bogăţie de sentimente fără seamăn.
Părinţii mei mă preocupă nu numai pentru că îmi sunt părinţi, dar şi pentru că au reuşit să ajungă la acea împlinire – o căsătorie fericită. Până acum am văzut doar patru căsătorii total fericite. Să existe oare vreo formulă pentru un asemenea succes? Nu prea cred.
Din cele patru exemple ale mele, unul era al unei fete de 17 ani căsătorită cu un bărbat cu peste 15 ani mai mare decât ea.
El protestase, spunând că fata nu ştia ce vrea. Ea i-a răspuns că ştia perfect de bine şi că luase hotărârea să se căsătorească cu el, cu trei ani în urmă. Căsătoria lor s-a complicat prin faptul că au stat împreună mai întâi cu o soacră, apoi cu alta, fapt suficient pentru a distruge cele mai multe căsătorii. Ea este o persoană foarte calmă, înzestrată cu o adâncă emotivitate. Îmi aminteşte puţin de mama, fără a avea însă strălucirea şi preocupările intelectuale ale mamei. Au trei copii, toţi pe la casele lor; sunt împreună de mai bine de 30 de ani şi nutresc devoţiune unul faţă de celălalt ca la început.
Alt exemplu este cel al unui tânăr, căsătorit cu o văduvă, cu 15 ani mai în vârstă decât el. L-a refuzat de mai multe ori, dar în cele din urmă l-a acceptat şi au trăit fericiţi până la moartea ei, 35 de ani mai târziu.
Mama, Clara Boehmer, a avut o copilărie nefericită.
Tatăl ei era ofiţer şi a căzut de pe cal, rănit mortal. Bunica a rămas văduvă la vârsta de 27 de ani, tânără, frumoasă, cu patru copii, cu o pensie de urmaş doar. Atunci sora ei mai mare, căsătorită de curând cu un american bogat (fiind a doua lui soţie) i-a scris, propunându-i să înfieze pe unul din copii şi să-l crească ca şi cum ar fi fost al ei.
Tânăra văduvă, copleşită de griji, lucrând cu acul ca să-şi ţină şi educe copiii, a acceptat propunerea. Dintre cei trei băieţi şi o fată, a ales fata, căci i se părea că băieţii pot să-şi taie mai bine cale în viaţă, în timp ce o fată avea nevoie de o existenţă mai uşoară, sau poate pentru că, aşa cum a crezut întotdeauna mama, bunica ţinea mai mult la băieţi decât la fete.
Mama a plecat din Jersey şi s-a dus în nordul Angliei într-o casă străină. Cred că resentimentul pe care l-a încercat şi rana adâncă de a nu fi dorită, i-au imprimat o anumită atitudine faţă de viaţă. A devenit neîncrezătoare în sine şi suspicioasă în privinţa afecţiunii oamenilor. Mătuşa ei era o femeie bună, generoasă, dar destul de puţin receptivă faţă de sentimentele unui copil. Mama dispunea de toate avantajele unei case confortabile şi ale unei educaţii alese, dar ceea ce pierduse şi nu putea fi înlocuit cu nimic era tocmai viaţa fără griji în tovărăşia fraţilor ei, în propriul ei cămin. Am văzut adesea în corespondenţa adresată ziarelor, cum părinţii, îngrijoraţi, se întreabă dacă ar trebui să lase un copil să se ducă la alţii, datorită avantajelor pe care ei nu i le-ar putea asigura.. Întotdeauna aş vrea să le spun: „Nu daţi copilul. Căminul său, dragostea şi securitatea de care are parte acasă fac mult mai mult decât chiar cea mai bună educaţie de pe lume.”
