Buturugă

Poţi să nu-i dai de băut, să nu-i dai de mâncare, dar motanului Buturugă nicidecum nu poţi să-i interzici să cânte.

― Miorlaaau! Miorlaaau! cântă Buturugă de dimineaţă până seara târziu. Cântă când vânează, când munceşte prin gospodărie, ba uneori vecinilor li se pare că motanul cântă chiar şi atunci când doarme.

― Măi Buturugă, măi, îi zice bătrânul gânsac Gagu. Mai taci, bre, din gură că m-ai asurzit cu miorlăitul ăsta al tău. Barem dacă ai cânta şi tu un cântec din alea, care să te ungă la suflet, dar aşa?! Nici tu melodie, nici tu glas… Buturugă, într-o bună zi vom fi nevoiţi să ne luăm lumea-n cap de răul tău.

― Ce pricepi mata, moş Gagu? râde Buturugă. Acum nu se mai cântă ca pe vremea voastră. Dacă vrei să ştii miorlăitul meu azi e la modă. Când o să ajung vestit – te vei mândri că l-ai cunoscut pe Marele Buturugă!

Şi iarăşi cântă. Atât doar că un pic mai încet. Până uită că îşi deranjează vecinii…

― Buturugă, îi zice altădată gânsacul, de vrei să auzi o cântare adevărată, scoală-te dimincioară şi ascultă cum cântă priveghetoarea. După asta te vei lăsa de-ale tale.

― Hi, hi, hi, hohoteşte motanul, priveghetoarea? Cine crezi că o mai ascultă în zilele noastre pe leşinătura aia? Nimeni! Poate doar moşnegi de-alde dumneata. Eu sunt adevăratul cântăreţ! Eu! se bate cu lăbuţa în piept Buturugă, apoi continuă să miorlăie cu o şi mai mare râvnă.

Toată uliţa e sătulă de o asemenea cântare, totuşi nimeni nu se supără în serios pe Buturugă. Treaba e că el nu e chiar un motan oarecare, cu toate apucăturile sale motăneşti. E drept, uneori e al naibii de şmecher, mai e şi hoţoman. Nu lasă din ce găseşte alături, dar spre deosebire de confraţii săi, Buturugă e nemaipomenit de harnic şi de muncitor. Unde mai pui că e şi săritor la nevoie. Dacă îi trebuie lui Gagu să-i fie umplute căzile cu apă ca să aibă cu ce-şi uda grădina – bineînţeles că Buturugă e cel de le umple.

Găinuşa Pic, vecina din dreapta, e îndeajuns să strige: „Buturugă!” că Buturugă e deja cu sacul în spate hăt în vârful dealului, acolo unde-şi învârte morişca zi şi noapte moara de vânt. Se întoarce repede cu făină caldă şi până ce găinuşa trebăluieşte pe lângă plită – câteva ouşoare dispar fără urmă din cuibar.

― Nu sunt vinovat! Nu sunt vinovat! strigă motanul fără să fie întrebat în timp ce gălbenuşul rămas pe mustăţi încă nu e bine uscat.

― Măi Buturugă, măi… oftează găinuşa. Te-aş fi servit oricum… Şi nu se supără. Căci pe Buturugă nu te poţi supăra. Să nu fi trăit Buturugă pe uliţa lor ar fi murit demult cu toţii de foame. Ar umbla şoarecii prin hambare ca la ei acasă. Dar Buturugă are grijă de şoricei şi aceştia nu îndrăznesc să-şi ia nasul la purtare. Doar dulăul Rex mereu e nemulţumit de motan.

― O să vezi, o avertizează el pe găinuşă. Ai prea multă încredere. Acum îţi papă doar ouăle, degrabă însă va da de gustul cărniţei de pui. Să nu-mi zici că nu te-am avertizat…

Găinuşa nu-l ia în serios pe Rex. Încrederea ei faţă de motan rămâne neschimbată. De aceea ori de câte ori pleacă undeva îşi lasă odraslele în grija cui credeţi? În grija lui Buturugă.

― Buturugă, glumeşte ea, până mă întorc fă aşa ca puişorii mei, în loc de piu-piu, să nu strige cumva – miorlaaau, miorlaaau! Ne-am înţeles, Buturugă?

― Nici o grijă, răspunde motanul. Mai degrabă vor fura ouă, dar miorlaaau – niciodată! Şi Pic ştie – când va reveni, puişorii vor fi sătui, odihniţi, adăpaţi, bine îngrijiţi. Şi atunci? Ce pretenţii poţi să ai?

Într-o dimineaţă de primăvară, moş Gagu, se trezi cu o mare dispoziţie. Soarele strălucea, era cald, iarba încolţise, caisul de lângă prispă se acoperi de floare. Trecuse o iarnă grea şi pentru prima dată în viaţă, lui Gagu îi veni cheful să cânte.

― Ga! Ga! Ga! cântă gânsacul din toată inima şi brusc se dumeri. Măi, măi, măi, se miră Gagu. Iată de ce motanul o ţine tot într-un cântec. Buturugă are mereu dispoziţie. Altfel l-ai auzi doar mieunând.

― Moş Gagu! îl strigă găinuşa care tocmai trecea pe alături. Abia de am scăpat de miorlăitul lui Buturugă, că ai pornit mata cu gâgâitul. Ce se petrece, moş Gagu? Pe uliţa noastră – doar cântăreţi. Mai rămâne să înceapă Rex cu „ham, ham”! Şi… orchestra e gata!

― Cum?! sări speriat moş Gagu. Buturugă nu mai cântă? Asta-nseamnă că nu are dispoziţie! O fi păţit ceva?!

Buturugă! strigă el. Unde eşti, Buturugă?!

― Sunt aici, apăru imediat lângă gard Buturugă. Să te ajut cu ceva, moş Gagu?

― Vai de mine, se bucură gânsacul. Ce-ai păţit dragul meu, că nu te aud?

― Nu am păţit nimic, răspunse un pic întristat Buturugă. Atâta doar, că nu-mi arde de cântat… Am altele de făcut. Adineauri am început să-mi sap grădina.

― Buturugă, pe mine nu mă minţi. Recunoaşte, de ce nu ai dispoziţie?

― Nu am şi basta… Pe scurt, moş Gagu, nici un cântec nu sună cum trebuie dacă nu e acompaniat de un instrument muzical. Nu mă mai auzi până nu-mi cumpăr un acordeon.

― Un acordeon? râse cu poftă gânsacul. D-apoi un acordeon în zilele noastre costă o avere. De unde o să scoţi tu acordeonul, Buturugă?

― Din pământ, moş Gagu. Din pământ… Şi Buturugă îşi căută de treabă. Îşi săpă toată grădina, până şi ograda o săpă, lăsând doar o cărăruşă îngustă.

Apoi pe pământul proaspăt afânat presără multe, multe semincioare. Spre sfârşitul primăverii ograda şi grădina lui Buturugă erau toate în floare. Cei de pe uliţă rămaseră stâlpi de mirare. Nu mai văzuseră atâta frumuseţe.

― De unde ai găsit, Buturugă, asemenea flori? Ce ai de gând să faci cu ele? nu mai conteneau cu întrebările.

Buturugă ştia ce are de făcut. Pentru început dărui fiecărui vecin câte o floare. Lui Rex îi dărui o floare albă, semn de pace şi bună înţelegere. Rex, supărat, bosumflat ca de obicei, refuză, dar floarea era atât de minunată că până la urmă o luă. Totuşi nu se abţinu să nu mârâie: „Nu te cred eu, Buturugă. Nu eşti tu cel care pari a fi… Odată şi odată îţi vei arăta adevărata faţă.”

Dar ce-i păsa lui Buturugă de ceea ce crede Rex? Fără să piardă din timp, încărcă două panere cu flori şi – fuga la târg. Mare minune. Cine a văzut vreodată un motan, un motan adevărat care vinde flori? Imediat se făcu coadă la florile lui Buturugă şi în câteva minute, în loc de flori, motanul se pomeni cu un şumuiag de bani. Bucuros, luă banii şi alergă la un magazin cu instrumente muzicale. Acasă se întoarse cântând la acordeon: Drâmba, drâmba, drâmba, drâmba, miorlaaau, miorlaaau!

Din acea zi vecinii lui Buturugă trăiau într-o veselie. Începură să le placă acordeonul. În zilele de sărbătoare se adunau în ograda lui Buturugă, dănţuiau, cântau şi viaţa le părea frumoasă.

Într-o altă dimineaţă de primăvară, moş Gagu iar se trezi cu o dispoziţie bună şi cu un chef nebun de cântec.

― Ga! Ga! Ga! cântă Gagu şi brusc îşi aminti că de câteva zile nu-l mai aude pe Buturugă. Aoleu! se îngrijoră el. O fi păţit ceva?

Alergă la casa motanului. Găsi uşile larg deschise, iar de Buturugă – nici pomină.

― Pic, o întrebă gânsacul pe găinuşă, nu ştii pe unde umblă Buturugă?

― A plecat, răspunse cu tristeţe găinuşa. Gata… Nu-l mai auzim cântând.

― Cum să plece, Pic? Ce ne facem? Cine ne scapă de şoareci?

― A venit, continuă găinuşa, mi-a adus acordeonul şi m-a rugat să i-l păstrez. A zis că se va întoarce… Doar că nu ştie când… În ceea ce priveşte şoarecii, s-a înţeles cu un confrate de-al său. Ăla, la fiecare sfârşit de săptămână, va da o raită prin hambarele noastre. Aşa că nu-ţi fă griji…

― Pic, cum să nu-mi fac griji? Fără Buturugă ne vom topi de tristeţe. Ce ne facem, Pic? Ce l-o fi apucat? Eh… Nici măcar nu şi-a luat rămas bun. Un motan tot motan rămâne…

― A spus că alături de noi îl roade plictiseala… Şi că dacă mai rămâne niciodată nu va ajunge mare.

― Mare ce?

― Mare artist, bineînţeles. Căci asta vroia. Să-l cunoască şi să-l asculte o lume.

― Artist? se alătură discuţiei flocosul câine Rex. Nu mă faceţi să râd. V-aş spune eu ce o să ajungă motanul. Mai bine însă tac. Chiar nu aveţi altceva de făcut decât să bociţi după Buturugă? Căutaţi-vă de treabă, dragii mei!

Dar oricât nu şi-ar fi căutat de treabă, după plecarea lui Buturugă, pe uliţă se instală un soi de tristeţe care se întindea şi se întindea ca un mucegai. Fiecare se închidea în căsuţa sa, rămânând faţă-n faţă doar cu propriile nevoi. Apoi ca să fugă de atâta tristeţe – mulţi îşi lăsară casele şi se duseră în lume. Puii găinuşei Pic plecară primii.

Găinuşa rămase singurică, cu inima frântă, cu sacii plini cu grăunţe pe care nu mai avea cine să-i încarce în spate şi să-i ducă la moară. În fiecare seară ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului.

― Degeaba aştepţi, Pic, o zădăra răutăciosul Rex. Nu se vor întoarce. Eşti singură, Pic. De altfel ca şi mine, ca şi Gagu… Atâta doar că noi nu am avut niciodată pui.

― Se vor întoarce, Rex, răspundea găinuşa, însă în adâncul sufletului nici ea nu credea în ceea ce zice.

Căsuţele păreau că plâng de atâta pustietate.

― Nu e adevărat că o casă e piatră şi atât… O casă e vie şi are suflet, zicea uneori găinuşa. O casă părăsită e ca un bătrân singuratic căruia nu-i rămâne decât să stea pe gânduri şi în mintea căruia se perindă, rând pe rând, firul amintirilor, a unei vieţi trecute pe care nimeni nu o poate readuce înapoi.

Uneori, tristeţea şi singurătatea, dacă sunt de scurtă durată, te fac pur şi simplu să iei viaţa mai în serios, îşi zicea găinuşa Pic. Dar dacă aceste două stări persistă atunci ele devin distrugătoare. Şi fiindcă nici una, nici cealaltă nu dispărea de pe fosta uliţă a motanului Buturugă, aveai senzaţia că uliţa a murit. Şi doar fumul subţire ieşit din unele hogeaguri în nopţile friguroase de iarnă îţi dădea senzaţia că vieţuieşte cineva pe acolo.

Pic trăia cu speranţa că într-o bună zi puişorii ei se vor întoarce acasă. De aceea casa îi era mereu primenită, iar pe masă în fiecare seară aburea un clit de plăcinte. Plăcintele se răceau, găinuşa le împărţea lui Gagu, lui Rex, în timp ce puişorii continuau să rămână prăpădiţi prin lume.

Într-o noapte cu furtună un fulger hoinar nimeri direct în acoperişul casei găinuşei. Biata de ea reuşi să alerge afară doar cu acordeonul lui Buturugă în braţe. A doua zi un cer limpede, albastru, un soare cald şi strălucitor priveau nepăsători la o biată găinuşă împietrită lângă un morman de cenuşă.

― Pic, îi zise bătrânul gânsac Gagu. Vino să trăieşti în casa mea. E loc îndeajuns. Însă dacă nu doreşti, atunci treci în casa lui Buturugă. Sunt convins că nu ar avea nimic împotrivă.

― Nu, Gagu, îi răspunse cu tristeţe găinuşa. Voi rămâne aici. Când mi se vor întoarce puii vor deschide anume această portiţă. Fiecare fiinţă vie, Gagu, trebuie să aibă trei lucruri ale sale: viaţa, puii şi cuibul său. Altfel pentru ce să trăieşti? Îmi voi construi un alt cuib. Aici, alături de mormanul de cenuşă… Această cenuşă nu e altceva decât nişte amintiri arse. Pe care trebuie să le învii.

Şi Pic se puse pe treabă. Pentru început îşi ridică un şopron pe care îl acoperi cu frunze de brusture. Şi fiindcă nu mai avea bani pentru mai mult – porni să adune sub şopron saci cu grăunţe, pe care le strângea cu mare migală de pe mirişte.

― Voi vinde grâul, îşi zicea Pic, iar pe banii adunaţi îmi voi cumpăra cele necesare pentru casă. Până-n iarnă casa va fi gata.

Într-o zi, intrând cu sacul în spate pe portiţă, văzu pe cineva în ogradă.

― Nu mă recunoşti, Pic? întrebă domnul din faţa sa.

― Buturugă? Chiar tu să fii, Buturugă?

― Eu, eu. Hai, lasă sacul. Spune-mi cum o duci? Ce s-a întâmplat că nu mai ai casă?

― E o istorie… A fost să fie… Asta e… În schimb acordeonul nu a păţit nimic.

― Îţi mulţumesc pentru acordeon. Trec altădată să-l iau. Ai nevoie de ajutor, Pic?

― Nu, mă descurc… Spune-mi, Buturugă, întrebă găinuşa, ai ajuns mare artist?

― Mare artist? Ha! Ha! Ha! râse cu poftă motanul. Am ajuns mare, Pic. Doar că nu artist. Sunt un mare bogătan. Sunt foarte bogat. Acum, la banii pe care îi am, doar să vreau, nu mă costă nimic să mă fac artist. Însă nu am timp pentru asemenea fleacuri. Poate… la bătrâneţe. Cine ştie… Rămâi cu bine, Pic.

Buturugă plecă şi uliţa învie. Cel puţin aveau ce discuta.

― Cu pălăria aia oribilă, în cizmele alea roşii, motanul vostru arată ca o paiaţă, zicea cu răutate bătrânul Rex. Doar pălăria costă o avere şi la câte ouă ţi-a păpat, Pic, putea să-ţi aducă măcar un căpeţel de aţă.

― Îmi închipui că bogăţia l-a făcut să fie zgârcit, zicea cu mai puţină răutate moş Gagu.

― Orice-aţi zice – a muncit pentru toate pe care le are, sărea în apărarea lui Buturugă găinuşa. A ajuns bogat datorită minţii şi mucii sale. Şi nu doar…

― Of, of, of, ironiza Rex. De parcă eu şi cu tine nu muncim. Sau suntem nişte proşti. Dar cu ce ne-am ales? Cu nimic. Şi ştii de ce?

― De ce?

― Fiindcă nu avem noroc. Şi nu suntem atât de şmecheri ca Buturugă. Plus că Buturugă, îl ştim cu toţii ce poamă e.

― Lasă, moş Rex… Pentru a fi bogat nu te ajută nici mintea, nici munca, nici norocul, dacă nu ai îndrăzneală, dorinţă şi putere să rişti. Aşa cred eu…

― Doamne, cu ce te-o fi cucerit Buturugă ăsta că-l aperi atât?

― Cu nimic… Doar că… nu-mi place să judec.

Ca şi mai înainte, Găinuşa Pic, toată ziulica aduna boabe de grâu, iar seara ieşea la portiţă şi privea în lungul drumului.

― Vin? întreba Rex.

― Nu, răspundea ea cu tristeţe.

Într-o zi, întorcându-se de la muncă, văzu că în şopron nu mai e nici un săculeţ. Cineva îi fură munca de o vară. Dispăruse şi acordeonul.

Acum nu-i mai rămânea decât să le lase pe toate în urmă şi să pornească pe drumuri.

― Voi pleca, îi zicea ea lui Gagu. Voi pleca să-mi caut puii. Poate umblând aşa hoinară, într-o bună zi voi da de bieţii mei puişori.

― Eşti nebună? se sperie Gagu. Unde să te duci? Nu vezi? Degrabă e toamnă. Până la iarnă a rămas te miri ce. Nu pleca, te rog! Te vei prăpădi, ştii bine.

Şi totuşi, într-o dimineaţă Pic privi cu tristeţe la grămăjoara de cenuşă de sub şopron apoi, cu o bocceluţă în spate, merse încet spre capătul uliţei. Privirile ei erau îndreptate doar înainte. Nu avea curajul să privească în urmă. Când ajunse la ultima casă se opri. Din ogradă se auzea un acordeon. Îl zări pe Buturugă.

― Intră, Pic, îi vorbi Buturugă. Nu-ţi fie teamă. Nu trebuie să pleci de pe uliţa ta. Priveşte! Toţi săculeţii cu boabe sunt aici, la adăpost. Sub acest şopron, în care niciodată nu va pătrunde picătură de ploaie, te-am aşteptat să vii şi te rog să mă ierţi că le-am făcut pe toate fără permisiunea ta. Dar, Pic, ştii bine că nu ai fi reuşit să-ţi ridici o căsuţă de una singură. Ar fi venit ploile şi din şopronul tău şubred s-ar fi ales praful. Aceasta e casa mea. Ştiu, nu vei fi de acord să rămâi pentru totdeauna. Dar până îţi construiesc o nouă căsuţă în ograda în care nu doar tu ţi-ai petrecut o bună parte din viaţă, ci şi eu – te rog nu refuza… La câte ouă dulci şi gustoase ţi-am păpat – ceea ce vreau să-ţi ofer acum nu e un dar. Îţi întorc o veche datorie. Atât… Şi îţi mai promit ceva. Pe uliţa noastră va răsuna din nou muzica. Şi într-o bună zi puişorii tăi se vor întoarce acasă. Crede-mă. Nu sunt vorbe aruncate în vânt… O să mă ţin de cuvânt. Ce zici, Pic?