Răţuşca Maca

De cum se ridică zorii, mama Ro, o raţă durdulie, cu picioarele scurte, cu mersul legănat, îşi ia cele zece răţuşte şi porneşte în grabă mare pe cărăruşa ce duce spre lac.

― Mai iute, mai iute, îşi tot îndeamnă ea răţuştele. Să ajungem înaintea gânsacilor că dacă ajung ei primii, nu mai avem ce căuta astăzi pe lac!

În acea zi mama Ro avea de gând să le dea lecţie de înot odraslelor sale.

― O raţă nu mai e raţă dacă nu posedă arta înotului, îi place ei să zică mereu. Eu, de exemplu, sunt cea mai bună înotătoare dintre toate orătăniile ogrăzii şi sunt mândră de asta! Voi trebuie să fiţi la fel!

Mama Ro vorbeşte fără să privească îndărăt. Cele zece răţuşte aleargă gâfâind pe urmele ei. De pe o pajişte verde, presărată cu flori de tot felul, cineva o salută pe mama Ro:

― Bună dimineaţă, doamnă! Încotro aşa grăbită?

― Ah! se opreşte bătrâna raţă. Dumneata erai, doamnă Clo? Bună, bună dimineaţa! Îmi duc răţuştele la baltă. Să le învăţ arta înotului. Astăzi, mititelele, vor încerca apa pentru întâia oară.

― Ptiu, face cu dispreţ doamna Clo. Noi, găinile, când ne murează ploaia suntem atât de nenorocite, darmite să ne aruncăm în apă de bună voie?! Ferească sfântul!

― Aşa e, doamnă, aşa e. Fiecare cu feleşagul său…

― În schimb ne place grozav să ne bălăcim în colbul din mijlocul drumului, continuă să pălăvrăgească găina, dar mama Ro nu prea are timp şi… schimbă tacticos tema discuţiei:

― Dar unde-ţi sunt puişorii, doamnă?

― O! Puişorii mei! Sunt pe aici, prin iarbă. Ei! strigă cloşca, veniţi iute la mama!

Cinci pufuleţe gălbui îşi ridică căpşoarele din troscotul înalt şi aleargă sub aripa întinsă a mamei.

― Să nu le fie de deochi, exclamă încântată raţa. Sunt atât de drăgălaşi… să-ţi trăiască, doamnă! Îmi pare rău că nu dispun de timp, altfel aş mai zăbovi pe aici, acum însă mă grăbesc. Îmi cer iertare. Trebuie să plec. La revedere, doamnă, la revedere, puişori!

Alaiul de raţe îşi continuă drumul.

― La revedere, la revedere, strecoară printre dinţi mama cloşcă, apoi bolmojeşte ca să n-o audă nimeni: „Auzi tu? Cică se grăbeşte? Şi le merge unora, nu şagă. Priviţi ce de-a pocitanii aleargă din urma ei… de-ar da vulpea peste ele că nu ar fi mare scofală… Eu, care am clocit mulţime de ouă, m-am ales doar cu câţiva puişori, iar ea? Cu un cârd întreg. Uf…”

Mama Ro e abia la jumătate de cale.

― Am obosit, am obosit, scânceşte cea mai mică răţuşcă pe nume Maca. Să ne oprim un pic! Doar un pic…

Mama Ro îşi întoarce capul:

― Cine a mai obosit?

― Eu.

― Şi eu.

― Toate am obosit…

Mama Ro priveşte spre cer.

― Bine, cedează ea. Să ne odihnim! Soarele e încă jos. Aşa ori altfel – tot vom ajunge înaintea gânsacilor…

Ce mai bucurie pe capul răţuştelor. Imediat se contopesc cu iarba înaltă, închid ochişorii şi gata – au aţipit.

Mama Ro le priveşte cu drăgălăşenie.

― Sunt încă atât de firave, mititelele. Dar nu mă îndoiesc că vor deveni nişte raţe puternice. Înotul le va întări…

Deodată raţa observă că cineva aleargă în direcţia lor.

― Ia te uită, face mirată mama Ro, zboară, nu alta…

Răţuştele o aud.

― Cine zboară? sar ele din iarbă. Unde? Păi ăla e Azorică! Azorică! Azorică! strigă răţuştele în cor. Suntem aici! Vino!

Şi iată-l pe Azor, un căţeluş năstruşnic cu o ureche albă lăsată în jos, cu cealaltă neagră – ridicată în sus, gâfâind din greu, dar fericit că e în mijlocul cârdului de răţuşte.

― Ham! Ham! Ham! Ham! se bucură căţeluşul fluturând vesel din codiţă. Am ajuns! În ogradă fără de voi îmi era atât de urât… Tata Grivei doarme, cu doamna Clo nu mă înţeleg, curcanul ăla îngâmfat mereu mă ciupeşte aşa că am hotărât să vă însoţesc până la baltă. Ce ziceţi? Mă luaţi?

― Bineînţeles, Azorică! Bineînţeles… Dar mai întâi de toate, arată-ne cum poţi tu să zbori?

― Eu? face mirat Azorică. Eu? Pot să zbor? Ah, da! Se dumereşte în sfârşit căţeluşul. Bineînţeles că pot să zbor. E foarte simplu. Acuşica vă arăt. Priviţi, zice el plin de importanţă, deci aşa… Te sprijini pe picioarele de dinapoi, ridici picioruşele din faţă şi…

― Terminaţi hârjoneala, intervine mama Ro. E vremea să mergem. Răţuştele nu o contrazic.

Mama Ro în frunte, răţuştele după ea, Azorică după ele – tot alaiul vesel e pornit la drum.

― Ce zi minunată, şopteşte Maca la urechea cea neagră a lui Azor.

― Minunată, încuviinţează căţeluşul fluturând un pic urechea cea albă.

― Soarele e atât de vesel, cerul e atât de albastru, florile atât de mirositoare, hai să rămânem aici!

Azorică se opreşte din mers.

― Cum, să ne oprim aici? întreabă el mirat. Fără permisiunea doamnei Ro?

― Păi da. O să te convingi, nimeni nici n-o să observe. Crezi că-i pasă cuiva de noi?

― Ţstt, te aud surioarele. Mai încet…

― Adică refuzi? întreabă bosumflată Maca. Aşa să înţeleg? Bine, cum vrei. Eu una nu merg mai departe…

― Ştiu eu, începe să ezite Azor, dar dacă dăm de vreo belea?

― Ce fel de belea, Azorică? Eşti neserios, zău… din contra, ne vom distra de minune. La ce-mi trebuie mie apa aia bâhlită? Zi şi tu? Pe când aici, pe toloacă, e pur şi simplu minunat.

― M-ai convins, se dă bătut căţeluşul. Rămân. Dar cu o condiţie…

― Ce fel de condiţie, Azorică?

― Eu voi fi bosul, înţelegi? Adică va trebui să asculţi întru totul de mine. Nici o mişcare aparte…

― Eh, Azorică! sare Maca în sus de bucurie. Eşti pur şi simplu un căţeluş nemaipomenit! Te voi asculta ca pe un frate mai mare…

Pe neobservate cei doi încetinesc pasul, rămân tot mai în urmă, tot mai în urmă, apoi, când mama Ro şi cele nouă răţuşte dispar după cotitură, Azorică şi răţuşca Maca aleargă fericiţi pe câmpia plină de flori.

― Vreau să zbor, Azorică! Strigă Maca. Vreau să zbor! Arată-mi, învaţă-mă!

― Şmechero, îi răspunde căţeluşul. Iată de ce ai dorit să rămâi pe câmpie…

― Ei şi? Ce e rău în asta? Toate raţele, odată şi odată, învaţă să zboare.

― Da, dar orişice lucru e bun la timpul său.

― Ştii ceva? se bosumflă iarăşi Maca. Nu-mi ţine tu mie morală! Mai bine zi-mi, mă înveţi sau nu mă înveţi să zbor?

― Te învăţ, te învăţ, mormăie Azor.

― Atunci arată-mi ce trebuie să fac!?

Rolul de învăţător şi de frate mai mare lui Azor îi place enorm.

― Aşa, zice el flatat, ridici picioruşele de dinainte, te sprijini pe cele de dinapoi şi îţi iei avânt, uite-aşa… Eu zbor, Maca, strigă Azorică sărind fericit peste tufişurile întâlnite în cale. Maca-a-a! Rămâi acolo! Mă întorc imediat!

Astfel, tot zburând, Azorică nici nu observă când se pomeneşte în mijlocul celorlalte răţuşte.

― Unde e Maca? îl iau imediat la trei parale răţuştele. Unde ai lăsat-o pe surioara noastră? Mama Ro e atât de supărată încât de te vede – îţi rupe imediat urechiuşele…

― Liniştiţi-vă, se bâlbâie speriat Azor. Maca e pe câmpie, acuş o aduc…

― Vine mama Ro! strigă o răţuşcă.

― E cu nenea Grivei, zice alta.

― Acum chiar că am dat de belea, se gândeşte amărât Azorică…

Rămasă singură, Maca încearcă să-şi ia avânt. După cum o învăţase Azor. Dar răţuşca are doar două picioruşe şi de îndată ce se smulge de la pământ, cade zgomotos în iarbă. Ce bine e că iarba e moale.

― Ah, oftează răţuşca. Niciodată nu voi zbura ca Azor. Niciodată…

De pe o floare o urmăreşte atent un fluturaş roşu cu picăţele negre pe spate.

― Ha, ha, ha, ha, râde fluturaşul. Nu cunosc vreo pasăre sau vreun fluturaş, care ar fi zburat cu picioruşele! Tu ai aripi, Maca! Ia-ţi avânt cu aripile! Priveşte cum o fac eu! Hai, ce mai stai?! Ridică-ţi aripioarele! Urmează-mă!

― Am aripi? e nedumerită Maca. Adevărat? Adevărat! strigă ea. Sunt o pasăre! Voi zbura cu aripile mele! Şi Maca îşi întinde aripioarele, apoi luându-se după fluturaş, străbate câmpia în fuga cea mare crezând ca şi Azor că zboară. Nu-şi dă seama cât durează zborul. Se dumereşte abia după ce în jur se face întuneric. Speriată, Maca priveşte prin părţi. Nici pomină de câmpie sau de fluturaş. De jur împrejur doar arbori înalţi ce acoperă cerul. Crengile arborilor se clatină şi vin spre ea ca nişte limbi de balaur. Exact ca în poveştile mamei Ro. Maca e îngrozită. Deodată, din hăţişuri apare o doamnă. Doamna are ochii mari, verzi, botul ascuţit şi e îmbrăcată într-o blană roşcată.

― Azorică! Strigă Maca. Unde eşti, Azorică?! Salvaţi-mă! Mamă Ro! Nene Grivei! Unde sunteţi?! Apoi răţuşca închide ochii şi fără să mai stea pe gânduri, la nimereală, aleargă spre o mică luminiţă care abia-abia se mai întrezăreşte prin desişul pădurii. Când deschide ochii, vede că se află într-o arătură cu bolovani mari cât casa lui nenea Grivei.

― M-am rătăcit, scânceşte Maca. Ce mă fac? Cum să găsesc drumul spre casă? Azorică! strigă iarăşi răţuşca. Vino de mă ia! Mi-e frică!

― De ce ţipi, micuţo? aude un glas. Ai cumva nevoie de ajutor? E aceeaşi doamnă cu blana roşcată. Are la piept o floare roşie cu mijlocul negru şi floarea seamănă foarte mult cu fluturaşul de pe câmpie. Chiar dacă glasul ei e dulceag, Maca o priveşte cu neîncredere.

― Azorică! continuă să strice răţuşca, Azorică, vino!

― Ce tot ţipi? se încruntă deodată doamna. Nu mai fă atâta zarvă. Prin părţile noastre cei care tulbură liniştea sunt pedepsiţi.

Maca amuţeşte.

― Ai înţeles deci? Bravo. Acum povesteşte-mi, cum ai nimerit pe-aici?

― Cine eşti? Nu te cunosc, abia deschide pliscul răţuşca.

― Nu mă cunoşti? zâmbeşte larg blana roşcată. Atunci e vremea să facem cunoştinţă. Eu sunt doamna Portocală. Poate ai auzit de acest nume.

― Nu, nu am auzit.

― E bine, zâmbeşte mătuşa. Tu cum te numeşti, micuţo?

― Maca, răţuşca Maca.

― Oooo, ce nume frumos! Te cheamă aproape la fel ca pe această floare, priveşte, ea e floarea de mac.

― Seamănă leit cu fluturaşul care m-a învăţat să zbor.

― Se prea poate, se prea poate… Cum ai ajuns tu în această arătură?

― Am vrut să zbor… începe să povestească răţuşca Maca. M-am luat după un fluturaş, fluturaşul a zburat până-n pădure şi… şi… m-am rătăcit. Maca plânge:

― Vreau acasă. La mămica mea, la nenea Grivei, la Azorică…

― Vai micuţo, ţi-am spus doar, fără lacrimi, nu pot să suport lacrimile, se încruntă mătuşa. Mai bine zi-mi, cine-i acest Azorică?

― Azorică e prietenul meu. E un căţeluş ce are o urechiuşă albă, ridicată în sus şi altă urechiuşă neagră – lăsată în jos. Azorică mă va căuta şi mă va găsi, ştiu bine…

― Ei, nu mai zi… chiar te va găsi?

― Bineînţeles, nu mă îndoiesc nici o clipă.

― Ştii ceva? Până te găseşte Azor, hai să te duc eu acasă! O cunosc bine pe mămica ta.

― Da?! Se bucură Maca. De unde o cunoşti?

― Păi, păi… eu sunt protectoarea tuturor păsărilor din împrejurimi. E de datoria mea să le cunosc pe toate. Iată acum te-am cunoscut şi pe tine…

― Atunci, sare Maca în sus de bucurie, ce mai stăm? Să mergem!

De departe se aude un lătrat de câine.

― E Azor! strigă Maca. E Azor! Azorică, vino, sunt aici! Dar glasul lui Azor se pierde şi iar e linişte-n jur.

― Nu e Azor, scânceşte Maca. Mi s-a părut…

― Şi eu zic că ţi s-a părut, confirmă mătuşa Portocală. Nu-ţi mai face atâtea griji. Ţi-am spus că te duc eu acasă şi o să mă ţin de cuvânt. Ori poate nu mă crezi?

― Te cred…

― Atunci e bine, zice mătuşa mângâind-o pe răţuşcă pe cap. Fii şi tu un pic mai veselă! Hai, povesteşte-mi, atât de mititică cum eşti, când încă nici penele nu ţi-au crescut, cum de-ai reuşit să zbori?! Arată-mi, vreau să văd cum zboară o răţuşcă ca tine.

― Uite-aşa, zice Maca şi aleargă în jurul mătuşii cu aripioarele întinse.

― Prostuţo, râde doamna Portocală. Păi ăsta numeşti tu zbor? Parcă aşa trebuie să zboare o răţuşcă adevărată?

― Dar cum? e nedumerită Maca.

― E simplu, zice roşcovana. Ca să zbori în primul rând trebuie să prinzi la puteri. Dar ca să prinzi la puteri trebuie să ciuguleşti, uite, câteva semincioare din astea. Le vezi?

― Le văd. Ce e cu ele?

― Sunt seminţe de mac şi au însuşiri miraculoase. Vrei să le guşti?

― Ştiu eu, e nedumerită Maca. Dar nu sunt otrăvitoare?

― Ei, hai… Ai spus-o. Parcă aş putea să-i fac rău unei răţuşte atât de simpatice?

― Dă-mi una, se hotărăşte Maca. Ce se întâmplă după ce o mănânc?

― O! rânjeşte mătuşa Portocală, imediat aripioarele ţi se vor întări şi vei zbura până la cer, hăt până la soare! Ei, cum? E nerăbdătoare să afle mătuşa, ţi-a plăcut?

― Da, zice Maca, e foarte dulce, pot să mai iau?

― Bineînţeles, Maca, bineînţeles. Eh, rânjeşte pe sub mustăţi Portocala, ce m-aş face fără de proastele astea de raţe? Dacă ar avea măcar un pic de creier, probabil că de mult aş fi fost nevoită să rod ca şi ele imaşul… Te simţi bine, mititico? întreabă doamna Portocală văzând-o pe Maca ameţită. Ha, ha, ha, râde ea cu poftă, acum mai strigă dacă poţi! Strigă-l pe dulăul ăla de Grivei! Sau pe ţâncul lui Azorică! Strigă-i, ce stai?!

La început răţuştei i se păru că se urcă sus, sus, pe un nouraş albastru şi că totul în jur e atât de luminos încât i se închid ochii de atâta lumină. Maca vrea să strige, dar limba n-o mai ascultă. Seminţele doamnei Portocală îşi fac efectul – îi paralizează vorbirea. Nouraşul albastru se destramă şi Maca se afundă în întuneric. Răţuşca simte că tot ce o înconjoară se prăbuşeşte odată cu ea. De undeva, de departe totuşi aude parcă un lătrat de câine. Îl visează pe nenea Grivei…

Când îşi revine se vede înconjurată de mama Ro, de Azor, de nenea Grivei, de doamna Clo şi de simpaticii ei puişori.

― Doamne, Doamne, îşi fărâmă aripile doamna Clo dându-se pe lângă nea Grivei, cum crezi, întreabă ea în şoaptă, va supravieţui mititica? Îmi pare atât de rău, scumpă doamnă Ro…

― Va fi bine, îi linişteşte pe toţi nenea Grivei. S-a născut în cămaşă. Dacă mai întârziam un pic… nici nu vreau să-mi închipui ce ar fi putut să se întâmple…

― Unde e mătuşa Portocală? abia şopteşte Maca. Am visat? Am dormit şi am visat?

― Ba nu, există o astfel de mătuşă, zice Azorică. Însă nicidecum nu se numeşte Portocală…

― Îmi pare rău, adaugă nenea Grivei, că nici de data asta nu am reuşit să pun laba pe ea. Mare păcat… Mi-a scăpat. Dar tot o prind eu… Până atunci însă, voi, cei mici, nu vă lăsaţi păcăliţi atât de uşor. Principalul e să-i ascultaţi pe cei mari. Sper că ei au mai multă minte ca voi… Azorică şi-a primit deja pedeapsa. Pentru tine, Maca, cele întâmplate cred că îţi vor sluji pe viitor drept lecţie bună. Să nu uiţi să le spui şi altora!