Blestemul Comorii

Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei.

Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus.

― Hei! le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă!

Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa:

― Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai.

― Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti.

― Dar… Unde să ne ducem? îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald

― Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul.

― Comoara?! şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste…

― Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm…

― Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune!

― Ce fel de minune?

― Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara!

― Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ.

― Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel…

Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist.

― Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva.

― Ia stai un pic! se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?!

Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat.

― Liniştiţi-vă! îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o…

Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi.

― La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapţănă pământul.

― Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el.

― Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă.

― Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul.

Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic.

― Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul.

― Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate…

― Hm, se gândesc cârtiţele. Nu am căutat bine. Să mai încercăm…

Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi.

― Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină.

E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine.

― Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul…

― Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure!

― Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur.

― A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara.

Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate.

Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă.

― Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste.

Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată.

Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi.

― Apă! strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi!

― Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă!

― Voi avea varză! ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul.

― Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul.

― Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele.

― Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini.

Şi doar Tiţ cu Tiţa continuă să sape.

― Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! Să mai săpăm un beci!

Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar.

― Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru.

― Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul.

― Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul.

― Ai auzit? întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde.

― Pe cine?

― Pe hoţ…

― Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo!

― Unde?

― În colţ… Am găsit-o când săpam.

― O ulcică? Ce o fi în ea?

― Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama?

― Trebuie să o deschidem.

― Tiţ, mi-e teamă!

― Dar să furi nu te temi?

― Tiţ…

― Adu lopata! Iute!

Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică.

― Comoara?! strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ.

― Am găsit Comoara! sare în sus de bucurie Tiţ.

În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur.

― Tiţa! strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc!

― Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara.

― De ce?

― Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o.

― Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie?

― Ce vrei să zici?

― Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică.

― Eşti nemaipomenit, Tiţ!

― Vezi? Ce înseamnă să fii deştept!

Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu ştie, nu aude nimic de ei.

― Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar?

― Nu ştiu, Tiţ.

― Eu însă cred că da! Adu comoara! Ieşim!

― Priviţi! strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele!

Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi.

― Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara.

Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare.

― Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară.

În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii.

În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile.

Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins.

― Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă…