Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi

― Priviţi ce ghetuţe nou-nouţe am! se laudă Mihăiţă colegilor săi. De firmă! Costă o grămadă de bani! Apoi… ca să-şi convingă prietenii că ghetuţele într-adevăr sunt de firmă – izbeşte cu piciorul mai întâi în peretele şcolii, apoi în gardul vecin. Ghetele icnesc, dar nu se împotrivesc. La drept vorbind e voia stăpânului să facă ce vrea cu ele. Abia în timpul lecţiilor ghetele lui Mihăiţă îşi trag un pic răsuflarea.

― În sfârşit… ne odihnim, şopteşte ghetuţa stângă. Stăpânul e prea vioi. Am putea avea probleme.

― Ce să-i faci… Acum de el ne depinde viaţa, răspunde indispusă ghetuţa dreaptă. Sper să fie un băiat bun… Nu aş vrea prea curând să ajungem în halul în care au ajuns ghetuţele de alături.

― Eu aş zice că vecinele arată destul de bine.

― Fu! îşi întoarce năsucul ghetuţa dreaptă. Despre astea vorbeşti?

― Da, da. Despre ghetele colegului de bancă al stăpânului nostru.

― Sunt atât de urâte… Ce culoare… Nu pot suporta ghetele negre! Şi au un miros… E oribil! A ce miroase?

― A cremă de ghete. Probabil că sunt vechi, dacă apelează la cremă. Dar par a fi îngrijite.

― Nu ştiu, eu una nu vreau să stau prea aproape de ele. Fereşte-te. Vecinele astea ieftine mă enervează. Se vede că mama băiatului e o sărăntoacă dacă nu a fost în stare să-i cumpere copilului nişte ghetuţe acătării.

― Ai dreptate… Totuşi n-ar trebui să o judecăm. Însă dacă doreşti hai să stăm un pic mai departe. Şi ghetuţa stângă, ca o adevărată prietenă, îi face loc ghetuţei drepte chiar deasupra ei.

― Te-am murdărit cumva? o întreabă dreapta pe stânga.

― Fii fără grijă. Stăpânul mă va curăţa.

― Sărmanele ghetuţe albe, se şuşotesc între ele ghetuţele negre. Nimeni nu le va curăţa… Sunt atât de frumoase, nişte mâini foarte iscusite le-a creat, dar cu părere de rău vor avea o soartă jalnică. Ce noroc pe noi că avem un stăpân responsabil. În fiecare seară ne curăţă, ne usucă şi dacă plouă numaidecât ne unge cu cremă ca să nu ne crape pielea.

― Aşa e… În curând vom avea un nou stăpân şi acest lucru mă îngrijorează.

― De ce? se sperie una din ghetuţele negre. Am greşit cu ceva?

― Nu. Însă băieţelul care ne poartă a crescut şi îi strângem deja picioruşul. Acum adună bani, vrea să-şi cumpere alte ghetuţe. Ne va da unui alt copil. Suntem încă destul de frumoase ca să ne poarte cineva, nu crezi?

― Ha! Ha! Ha! râd pe înfundate ghetuţele albe. Astea se cred frumoase? Ce lipsă de modestie, ce impertinenţă…

Ar mai fi stat la taclale, dar sună clopoţelul. Mihăiţă sare din bancă, ziua de şcoală a luat sfârşit. Afară plouă, peste tot băltoace şi Mihăiţă aleargă cu ghetuţele sale albe prin bălţile cele mai adânci. Ajunge acasă, îşi aruncă ghetele cât colea, iar a doua zi le încalţă fără să le spele, a treia, a patra zi – la fel.

Peste câteva săptămâni se apropie de maică-sa:

― Mămico, se roagă Mihăiţă, cumpără-mi alte ghetuţe! Nu mai vreau ghetuţe albe. Îmi plac cele negre, de firmă.

― Bine, răspunde mama. Mergem imediat. Pe astea du-le la coş! Ba nu, lasă-le! Îi voi zice menajerei să le arunce. Încalţă ceva şi hai la magazin.

― Cum să le arunc? se minunează menajera. Sunt nou-nouţe. Nu trebuie decât să le spăl.

― Fă ce vrei, se enervează mama. Oricum, Mihăiţă nu le va purta…

― Ce mâini iscusite au muncit ca să vă coase atât de frumoase, oftează menajera după ce spălă ghetele. Ar fi păcat să vă arunc. Atâţia copii sărmani nu au ce purta în picioare… Le voi da băieţelului vecinei mele. Se va bucura nespus.

Ghetuţele albe în sfârşit sunt mulţumite. Au ferma convingere că datorită noului stăpân le aşteaptă o viaţă lungă şi lipsită de griji.