Fetiţa cu fundiţe desprinse

din cer

O picătură de cer căzu pe pământ şi pe locul unde căzu răsări o floricică albastră, albastră – ca cerul. Soarele o încălzea, o mângâia, floricica era fericită, îi plăcea totul în jur doar că de la un timp i se făcu sete. Aştepta cu nerăbdare să vină ploaia, dar cerul rămânea limpede şi biata floricică se sufoca de arşiţă, petalele începură să i se ofilească.

― Unde e ploaia? întrebă ea de vecinele sale, însă nimeni nu putu să-i răspundă. Un trandafir puternic, cu rădăcinile lungi, ce sorbea apă de mai în adânc, îi spuse că ploaia este adusă de norii tuciurii. Norii tuciurii nici gând nu aveau să apară, doar un nouraş alb, răşchirat, se zbenguia de ici colo pe boltă, ba destrămându-şi aţele, ba ţesându-le iară.

― Mi-e sete, şoptea floricica albastră. O auzi soarele şi fiindcă nu-şi putea stăpâni razele să nu înfierbânte pământul, îl rugă pe nouraşul alb să meargă până la floricică, să o stropească cu câteva picături de ploaie.

― Nu pot, îi răspunse nouraşul, nu sunt un nor de ploaie, misiunea mea e să aduc un pic de umbră, atât. Frăţiorii cenuşii sunt stăpânii ploii, însă ei au plecat în vacanţă la mare.

― Ce mai aştepţi? îi ordonă soarele. Porneşte spre mare! Adu-ţi fraţii de îndată, altfel acolo jos vor arde, se vor prăpădi toate florile!

― Eh, oftă nouraşul, luând cursul spre miază-zi, dacă nimeni nu le ajută până ne întoarcem, bietele flori numaidecât se vor ofili…

Spre seară, pe trotuar, nu departe de floricica albastră, câţiva copilaşi se zbenguiau, împroşcându-se cu apă. Ce mai ţipete, ce veselie. Doar floricelele din grădiniţă rămâneau triste. Uneori câte un strop ajungea până la ele, dar după o asemenea arşiţă cu ce te poate ajuta o singură picătură?

Biata floricică nu avu noroc nici de atât. Unui hulubaş ce tocmai îşi răcorea picioruşele într-o băltoacă i se făcu milă, îşi încărcă ciocul şi merse spre ea, însă… neîndemânatic fiind, picăturile căzură alături. Mai încercă o dată, încă o dată, fără succes şi se lăsă păgubaş.

― Mi-e sete, şoptea la nesfârşit floricica.

Brusc o fetiţă se opri din joacă.

― Linişte! strigă ea. Aţi auzit?

― Ce să auzim? Nu am auzit nimic, râseră copiii.

― Cineva ne cere ajutor, ascultaţi, fiţi atenţi, cineva plânge, zice că îi este sete, chiar nu auziţi?

― Lasă poveştile! o sfătui un băieţel. Să ne continuăm jocul!

― Priviţi! alergă fetiţa spre flori. Iată cine are nevoie de ajutor! În timp ce noi irosim apa – ele se usucă de sete. Cum doriţi, eu plec după stropitoare!

Fetiţa reveni şi udă toate floricelele. Văzând-o atât de vrednică, de bună la inimă, cerul îi dărui o pereche de fundiţe albastre iar soarele îi auri părul. De atunci toată lumea o alintă zicându-i – fetiţa cu părul de aur şi fundiţe desprinse din cer. Iar floricelele îi zâmbesc ori de câte ori trece pe alături.