Turnul nebunilor de Irving Stone (Freud) volumul 1
Se mişcau vioi în sus, pe potecă, siluetele lor tinere şi zvelte înaintând în pas cadenţat. În poiana din apropiere licăreau floricele galbene care contrastau plăcut cu verdele ierbii. Deşi florile multicolore, cu petale de mătase muriseră după Paşti, erau o mulţime de buruieni, primule şi măceşi, care aşterneau un covor vesel pe sub mesteceni.
Bărbatul nu era foarte înalt, abia dacă măsura un metru şaptezeci când stătea drept. Însă simţea că are exact statura potrivită pentru fata care păşea cu graţie alături de el. Aruncă pe furiş o privire spre profilul Marthei Bernays, cu bărbia ei puternică, cu nasul şi fruntea bine conturate. Îi venea greu să creadă ceea ce se întâmplase. Avea numai douăzeci şi şase de ani, era pasionat de munca de cercetare de la Institutul profesorului Brücke şi numai după cinci ani îşi putea permite să iubească, iar de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Fusese un student mediocru la chimie, dar învăţase că dragostea şi timpul calendarelor nu se pot amesteca.
— Imposibil. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat tocmai mie lucrul ăsta! spuse bărbatul.
Fata se întoarse mirată spre el. Lumina din crâng părea blândă pentru că mestecenii cenuşii ca nişte elefanţi îşi pierduseră crengile de jos şi umbrele mari de frunze îi apărau de razele soarelui. Poate că tocmai umbra molatică a arborilor din crângul de la Mödling dădea un farmec aparte chipului Marthei. Fata nu se considera frumoasă, dar lui i se părea extrem de atrăgătoare cu ochii ei mari verzui-cenuşii. Avea o fire blândă, sensibilă, priviri pătrunzătoare şi spirit de independenţă. Părul ei castaniu, des, era despărţit printr-o cărare pe mijlocul capului şi pieptănat apoi după urechi. Avea un nas frumos, puţin cârn şi o gură încântătoare, sau cel puţin aşa considera el, cu buze roşii, pline. Bărbia părea neobişnuit de voluntară pentru un chip atât de blând.
— Ce ţi se pare imposibil?
Ajunseseră la o cotitură a potecii unde razele soarelui străpungeau acoperişul verde.
— Am vorbit cu glas tare? Probabil că e din cauza liniştii din pădure. Trebuie să fiu mai atent.
Se aşezaseră pe o stâncă ce domina un mic platou aflat la mijlocul drumului, de unde puteau să admire priveliştea asupra aşezării Mödling care se întindea la picioarele lor. De la orchestra care cânta în Kurpark se auzeau frânturi de melodie. Mödling era un orăşel încântător, aflat la distanţă de o oră cu trenul de Viena. Devenise o staţiune la modă pentru vienezi: acoperişurile de ţiglă străluceau în soarele de iunie. Mai departe, viile se căţărau pe pante, purtând ciorchinii grei şi umflaţi al căror vin nou avea să facă deliciul vienezilor primăvara următoare în vestitele Heurigen Stüberln din Grinzing.
Martha Bernays venise în vizită la nişte prieteni de-ai familiei care aveau o casă pe Grillparzergasse din Mödling. Sigmund luase în dimineaţa aceasta Südbahn-ul, trenul de sud de la Viena. Se plimbaseră prin Piaţa Împăratul Franz Joseph, cu statuia frumos ornamentată şi aurită, ridicată în memoria victimelor ciumei – Pestsäule, trecuseră apoi pe Hauptstrasse pe lângă vechea primărie cu ceasul ei şi spirala în formă de bulbi de ceapă suprapuşi. O luaseră apoi pe Pfarrgasse, pe lângă biserica Sf. Othmar care se înălţa mult deasupra oraşului. În faţa bisericii se afla un turn rotund de piatră.
— Seamănă cu un baptisteriu italian, remarcă Martha, dar cei din Mödling susţin că este un osuar foarte vechi. În calitate de doctor în medicină, poţi să-mi spui cum aruncau acolo oasele fără carnea de pe ele?
— Ca doctor începător, lipsit de orice experienţă, îţi mărturisesc că n-am nici cea mai vagă idee. Dar ce-ar fi să scrii tu o lucrare ştiinţifică pe tema asta? Aş putea s-o prezint Facultăţii de Medicină şi să cer să ţi se acorde diploma. Ţi-ar plăcea să fii doctoriţă?
— Nu, vreau să fiu gospodină la casa mea şi mamă cu o jumătate de duzină de copii.
— Nu ai ambiţii ieşite din comun. În mod normal n-ar trebui să întâmpini prea mari greutăţi în realizarea lor.
Ochii aveau un fel anume de a deveni verzi ca smaraldul când priveau spre adâncul pădurii.
— De fapt, n-aş vrea să am probleme după realizarea lor. Nu-mi doresc decât să-mi iubesc soţul şi să trăiesc în linişte cu el o jumătate de veac.
— Eşti o ambiţioasă, Martha.
O cunoştea de prea puţin timp ca să poată enumera toate calităţile care o făceau să-i fie dragă, dar acum se simţea fermecat de vocea ei. Martha avea douăzeci şi unu de ani. Era din Hamburg, cel mai mândru din toate oraşele hanseatice. Vorbea germana literară, curată, precisă, atât de diferită de graiul lejer, grăbit al vienezilor, un Schlamperei propriu lor. Martha îi explicase de ce îşi păstrase dicţia aceasta atât de pură, deşi colegele ei de şcoală o învinuiau că este arogantă, îngâmfată şi mândră, acuzaţii pe care le formulează în mod curent vienezii împotriva burghezilor puternici, prosperi, mândri şi liberi de la Hamburg. Tatăl Marthei, Berman Bernays, lucrase timp de zece ani ca asistent deosebit de apreciat al vestitului economist Lorenz von Stein de la Universitatea din Viena, până când murise pe neaşteptate, cu doi ani şi jumătate în urmă, în 1879.
— Când m-am dus pentru prima oară la şcoală, la Viena, aveam opt ani, îi spuse Martha lui Sigmund. Bineînţeles că am copiat imediat pronunţia colegelor mele de clasă. În loc de Stadt spuneam Sch-tadt, în loc de Stein – Sche-tein. Tatăl meu m-a luat la el în birou şi mi-a spus: „Micuţo, tu nu vorbeşti limba germană. Nu se spune Sscch-tadt sau Sscch-tein, ci S-tadt şi S-tein. Asta este germana adevărată.” În ziua următoare le-am spus părinţilor mei că ni se servise o prăjitură nouă, numită Schtrudel. Tata a spus: „Nu ştiu ce este asta, dar, indiferent ce ar fi, îi vom spune S-trudel”. Colegele mele de clasă au decis, în cele din urmă, că era vorba de un defect asemănător balbismului, pentru care se cuvine să fiu compătimită.
Şi-au continuat plimbarea pe o potecă ce şerpuia printre copacii marcaţi cu dungi de diferite culori, în aşa fel încât turiştii să nu se rătăcească în pădurea splendidă şi deasă care se întindea la sud-est de Viena. Poteca era acoperită cu cetină alunecoasă, şi Sigmund o ţinea pe Martha de cot ca să nu cadă. Acum soarele era fierbinte, însă din straturile de cetină se ridica un miros îmbătător de răşină. De undeva, de sus, se auzi o chemare:
— Alo! Unde sunteţi? Mai repede, leneşilor!
Îşi imaginau că Eli, fratele Marthei, mai în vârstă decât ea cu un an şi jumătate, o luase înainte ca să nu-i inoportuneze. În realitate, Eli avea o adevărată pasiune pentru ocolişuri şi trebuia să umble de două ori mai repede decât toţi ceilalţi pentru a străbate aceeaşi distanţă.
Mai aveau de mers un sfert de oră până în creastă. De acolo aveau o privelişte încântătoare: Kallenberg – socotit muntele Vienei – se înălţa la vreo cincisprezece kilometri spre nord, stând de strajă oraşului.
Sub coroanele îngemănate ale copacilor se afla o micuţă cafenea; grupurile de excursionişti veniţi în familie duminica se aşezau pe bănci la mese rustice şi beau cafea sau bere. Sigmund descoperi o măsuţă cu tăblia de piatră şi cu scaune împletite şi comandă trei sticle de Kracherl cu aromă de zmeură. Eli înghiţi limonada pe nerăsuflate, sări imediat în picioare ca un ţap şi plecă în căutarea altor poteci. Le aruncă peste umăr în ultima clipă:
— Să nu hoinăriţi prin pădure. O să mă întorc să vă iau.
Şedeau cu feţele întoarse spre soarele blând, a cărui căldură le lipsea aşa de mult în timpul asprei ierni vieneze.
Sigmund întinse braţul şi puse mâna cu palma în sus în mijlocul mesei. Fata îşi lăsă uşor mâna într-a lui. Palma ei era răcoroasă, liniştită, cu pielea proaspătă şi umedă în încleştarea lui. Martha îl privi de aproape, drept în ochi, pentru prima oară. Deşi familiile lor se cunoşteau, ea şi cu Sigmund se întâlniseră pentru prima oară cu aproape două luni în urmă. Sigmund avea un nas puternic, cam osos, care-i domina figura, părul negru, des şi lucios, pieptănat într-o parte, spre urechea dreaptă. Purta bărbuţă şi mustaţă. Avea o frunte înaltă, ochi negri, mari, puţin saşii, care îi luminau faţa atrăgătoare.
— Vorbeşte-mi despre munca dumitale. Nu vreau să par indiscretă, dar nu ştiu despre dumneata decât că eşti tehnician preparator la laboratorul de fiziologie al profesorului Brücke.
— Da, eu prepar lamele pentru prelegerile profesorului. Îşi trase scaunul mai aproape şi picioarele acestuia scrâşniră pe pietriş. Să încep cu începutul sau cu sfârşitul?
— Cu începutul, aşa cum e firesc.
— Primii mei patru ani de studii medicale nu au fost străluciţi, cu excepţia perioadei în care, pe când aveam douăzeci de ani, profesorul meu de zoologie, Herr Carl Claus, m-a trimis de două ori la Triest, unde înfiinţaseră o staţiune experimentală de zoologie. Am lucrat atunci la structura gonadică a ţiparilor.
— Ce înseamnă „gonadic”?
Eli veni în pas rapid spre ei, strigând:
— Gata, e timpul să pornim înapoi! şi dispăru aproape imediat în umbra pădurii. Martha şi Sigmund îl urmară fără tragere de inimă, pornind pe poteca verde. Câteva clipe mai târziu dădură peste un copac căzut de-a curmezişul cărării. Sigmund o ajută să treacă peste trunchiul gros. Şi nu se putu abţine să nu observe că fata avea glezne zvelte, elegante. Drumul coti brusc, şi cei doi tineri se treziră într-o poiană înecată în soare, care lumina o prăpastie. Tăietorii de lemne stivuiau butucii cu precizie matematică în şiruri de o sută douăzeci de centimetri.
— Ce bine ar fi, murmură el, dacă am putea şi noi să ne aranjăm zilele şi rezultatele vieţii aşa cum îşi stivuiesc buştenii aceşti tăietori de lemne.
— Şi nu putem?
— Putem oare? Să fie posibil? Eu aşa cred, Martha. Cel puţin aşa sper. Este în firea mea să iubesc ordinea şi să fug de haos.
Merseră un timp în tăcere. Întrebările de mai înainte rămăseseră parcă suspendate deasupra lor. Dacă Sigmund refuza să-i răspundă, nu intenţiona să mai abordeze problema însă, dacă o trata ca pe o persoană egală în grad cu el, Martha avea să-şi dea seama că o judecase şi o găsise pe potriva lui. Sigmund începu să vorbească pe tonul calm, academic, pe care îl folosea atunci când mediciniştii mai tineri veneau la el la consultaţii.
— Dicţionarul defineşte gonada ca o „glandă sexuală nediferenţiată, care conţine şi ovulul şi spermatozoidul”. Sarcina mea era să localizez testiculele ţiparului. Numai un singur om, dr. Syrski, a găsit nişte vagi urme. Trebuia ca eu să confirm sau să infirm descoperirea lui.
Martha fu cât pe-aci să se împiedice când el rostise cuvântul „testicule”, dar se ţinu bine. Se întoarse spre el şi întrebă:
— Ce este aşa de important în localizarea testiculelor unui ţipar? Şi de ce n-au fost descoperite acum o mie de ani?
— Bună întrebare. Îşi strecură uşor braţul pe sub al ei. Numai că în sezonul de împerechere nu există nici o modalitate de a identifica organul masculin. Înainte să se împerecheze, ţiparii se duc în mare. Nimeni nu i-a prins niciodată asupra faptului. Până acum nu s-a găsit un ţipar mascul matur. Dar poate că lucrul acesta nu a interesat pe nimeni.
— Şi dumneata ai găsit ceea ce căutai?
— Aşa cred. Dr. Syrski a avut dreptate şi eu am contribuit la demonstrarea teoriei lui. Profesorul Claus a citit lucrarea mea la o întâlnire a Academiei de Ştiinţe şi a publicat-o după aceea în Buletinul Academiei. Asta a fost acum cinci ani. Nimeni nu mi-a contestat descoperirea.
În vocea lui se simţea o notă de mândrie, ca şi când cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă un om pe lumea aceasta ar fi fost să muncească conştiincios. Aprobarea care se citea în ochii ei îl îndemnă să continue. Se trezi că îşi expune convingerile intime cu naturaleţe, aşa cum nu mai comunicase niciodată cu o femeie, tânără sau vârstnică.
— Întreaga problemă depăşeşte aplicaţia practică a teoriei profesorului Claus cu privire la hermafroditismul la animale, deşi se pare că ţiparul ar intra în această categorie. Cercetarea ştiinţifică trebuie să se desfăşoare în afara moralei convenţionale. În ştiinţă, ignoranţa este dăunătoare şi cunoaşterea e benefică. Noi am apărut pe această lume cu mult timp în urmă – Charles Darwin sugerează că este vorba de câteva milioane de ani. La început nu ştiam nimic despre forţele care ne înconjurau. Dar în toate aceste milioane de ani, creierul omenesc a alungat puţin câte puţin ignoranţa, acumulând înţelepciune câştigată cu multă trudă. Aceasta este cea mai mare aventură a omenirii: să găsească ceva ce nu s-a mai ştiut sau nu s-a înţeles mai înainte. Nu fiecare cunoştinţă nouă trebuie neapărat să aibă o aplicabilitate în practică, cel puţin nu pe moment. Este o victorie suficientă dacă am descoperit ceva şi am reuşit să confirmăm acest lucru pe bază de documente, împrăştiind o părticică din întunericul care domnea acolo mai înainte.
