Paria de Irving Stone (Freud) volumul 2
Jakob Freud muri în toamna anului 1896, la vârsta de optzeci şi unu de ani. Încă din iunie starea lui se agravase, făcuse o mulţime de crize de inimă şi complicaţii la vezică, astfel încât Sigmund se îndoia că o să supravieţuiască nemiloasei veri vieneze. Închiriase o mică vilă pentru părinţii lui şi pentru Dolfi, singura soră care mai rămăsese acasă, căci Rosa se căsătorise în urmă cu o lună. Jakob se simţi mai bine în atmosfera parfumată de la ţară. Se plimba şi petrecea ore întregi aşezat pe un scaun în veranda casei, cu privirile aţintite asupra văii înverzite.
— Du-te la Aussee cu Martha şi cu copiii, îl îndemnase pe Sigmund. Nu ţi-ar strica nici ţie o vacanţă. Ai cuvântul meu că n-o să mă îmbolnăvesc în absenţa ta.
Jakob se ţinuse de cuvânt, însă acum, spre sfârşitul lui octombrie, când toţi membrii familiei Freud se întorseseră la Viena, Jakob făcu o ocluzie intestinală, urmată de congestie cerebrală.
Sigmund şi Alexander rămaseră cu el să-l vegheze. Jakob muri înainte de miezul nopţii. Avu o creştere post-mortem a temperaturii care dădu obrajilor săi o strălucire atât de puternică, încât Sigmund exclamă:
— Ia te uită ce bine seamănă tata cu Garibaldi!
În acel moment, sfincterele lui Jakob cedară. Alexander schimbă aşternuturile, în timp ce Sigmund îl spăla pe tatăl său. Se duse apoi în camera de alături, unde aştepta Amalie. O cuprinse în braţe pe mama sa, o sărută şi spuse cu blândeţe:
— Tata a avut o moarte uşoară. S-a purtat vitejeşte, aşa cum a şi trăit, ca un om cu totul remarcabil.
Îl înmormântară în secţia israelită a Cimitirului Central, cam la cincisprezece minute de mers pe jos de la intrarea principală, de-a lungul unei alei unde mai multe pietre funerare de mari dimensiuni creau iluzia templelor evreieşti din vechime. În mod cu totul neobişnuit, frizerul din apropiere, la care se ducea în fiecare zi, îl făcu să aştepte, aşa că sosi cu întârziere la ceremonie. Alexander şi Dolfi îi aruncaseră priviri încărcate de tristeţe. În noaptea aceea visă că se afla într-un magazin în care se găsea un anunţ prins cu pioneze: „Sunteţi rugaţi să închideţi ochii".
În dimineaţa următoare, visul îi veni din nou în minte. Recunoscu magazinul ca fiind frizeria, iar anunţul probabil că însemna: „Fiecare trebuie să-şi facă datoria faţă de mort. Nu mi-am îndeplinit datoria, aşa că e cazul să-mi revizuiesc comportamentul. Aşadar, visul a fost o supapă de eliberare a sentimentelor de autoreproş pe care le provoacă supravieţuitorilor, în general, moartea."
Moartea tatălui său l-a afectat foarte tare. Îi scrise lui Wilhelm Fliess: „Pe una din căile obscure din spatele conştiinţei oficiale, moartea bătrânului m-a tulburat profund. Cu amestecul lui de adâncă înţelepciune şi imaginaţie sprinţară, a însemnat enorm de mult în viaţa mea. În momentul în care s-a sfârşit din viaţă, practic, existenţa lui se încheiase de mult, dar în clipa morţii tot trecutul se reactualizează".
Sigmund Freud abordă moartea tatălui său ca un om umil şi supus, într-un mod paşnic, renunţând la forma subtilă de violenţă pe care o manifestase cu câteva luni mai înainte, când el fusese şi instigatorul, şi victima. Ostracizarea lui survenise ca urmare a prelegerii despre Etiologia isteriei, pe care o prezentase la Societatea de psihiatrie şi neurologie la sfârşitul lui aprilie. Îi spusese Marthei:
— Măgarii mi-au făcut o primire foarte rece.
Cercurile medicale şi ştiinţifice nu fuseseră dispuse să accepte nici o iotă din dovezile sau concluziile lui. Preşedintele Krafft-Ebing, care conducea şedinţa în propria sală de cursuri, declarase:
— Sună ca o poveste ştiinţifică.
Cu toate acestea, adevăratele necazuri începură abia atunci când Sigmund anunţă că intenţionează să publice comunicarea în Wiener klinische Rundschau, o revistă clinică, în cinci numere consecutive, din mai şi iunie. Colegii lui se opuseră categoric. Elementele inadmisibile împotriva cărora se formulau cele mai ferme obiecţii erau descoperirile lui legate de sexualitatea infantilă şi de molestarea sexuală a copiilor. El însuşi simţise o repulsie atât de mare în faţa probelor indubitabile din primele cazuri, încât le respinsese oripilat. Cum e posibil să existe aşa de mulţi taţi care să-şi molesteze sexual fiicele? Cu excepţia unor cazuri brutale ca acela al Katharinei, fata de la munte, lucrul acesta era aproape de necrezut. Când pacientele lui făcuseră asocierea cu aceste momente din copilărie, dr. Sigmund Freud încercase să le transmită alt tip de formule negative. Dar pe parcursul timpului adunase peste o sută de asemenea cazuri care atestau faptul cutremurător al molestării sau stimulării sexuale între tată şi fiică, între mamă şi fiu.
Un infirmier de la Clinica de psihiatrie a profesorului Krafft-Ebing îi aduse lui Sigmund un bilet: ar putea dr. Freud să-i acorde o oră în cursul acelei seri? Sigmund îşi consultă agenda cu programări şi-i fixă o întrevedere la ora şase. Avu o senzaţie ciudată când străbătu saloanele care fuseseră cândva în subordinea profesorului Meynert, cu treisprezece ani în urmă, pe vremea când era Sekundararzt şi îngrijise sute de pacienţi asemenea celor care stăteau acum în paturile aliniate câte zece de fiecare parte. Ici-colo putea fi văzut câte un pacient imobilizat în cămaşă de forţă, şi nimeni nu ştia ce se petrece cu sărmanul suflet pe care profesorul Meynert îl socotise irecuperabil.
„Cum a putut fi atât de orb? Cum pot fi şi astăzi atât de orbi cu toţii?"
Nu era nevoie să se aştepte moartea acestor pacienţi ca să li se secţioneze creierul şi să fie pus sub microscop pentru a se descoperi disfuncţiile survenite. Ochiul nu va înregistra nici o anomalie. Numai în timpul vieţii se putea pătrunde în aceste creiere pentru a găsi în străfundul cel mai îndepărtat al subconştientului cauza din trecut care provocase nevroza, ajunsă acum pe patul de spital sub forma unor tulburări psihice şi mentale care puteau mutila sau ucide la fel ca oricare maladie fizică.
Krafft-Ebing făcuse foarte puţine schimbări în biroul lui Meynert. Arăta tot ca o capelă, cu ferestrele lui mici situate sus, chiar sub tavan. Pe rafturi se aflau alte cărţi, apăruse un birou florentin bogat sculptat cu floarea de crin a familiei Medicilor. Krafft-Ebing mai adusese un fotoliu confortabil acoperit cu damasc roşu vienez, cu o planşetă de scris între cele două braţe ale sale pentru lucrările care ieşeau necontenit de sub pana lui neobosită. Ocupa acest birou de patru ani, de la moartea lui Meynert.
Profesorul Krafft-Ebing prinse paginile de planşeta de scris, se ridică în picioare şi îl salută pe Sigmund cu un zâmbet prietenesc. Îmbătrânise rapid în ultimii patru ani. Părul i se rărise, căzuse de pe frunte şi încărunţise. În barba deasă şi neagră se vedeau fire strălucitoare argintii. Era însă în continuare unul dintre cele mai bine conturate chipuri de senator roman pe care le văzuse Sigmund până atunci: ochi adânc înfundaţi în orbite care priveau de sub sprâncene stufoase, un nas puternic şi osos. Capul acesta adăpostea un creier excepţional. Era la fel de amabil şi plin de solicitudine ca toţi maeştrii lumii ştiinţifice.
Într-un colţ al încăperii se afla o persoană adâncită în lectură pe care Sigmund n-o observase în primul moment. Profesorul Wagner-Jauregg se întoarse şi îi strânse cu căldură mâna lui Sigmund, aproape mângâindu-l. Wagner-Jauregg îşi păstrase înfăţişarea de „om de la ţară": braţele şi trunchiul puternice ale unui tăietor de lemne. Lui Sigmund îi tresări inima când îşi dădu seama că se afla în faţa celor mai înalte somităţi ale psihiatriei din lumea medicală de limbă germană, căci Wagner-Jauregg, aşa cum precizase el însuşi, fusese rechemat de la Universitatea din Graz ca să preia conducerea uneia din cele două clinici de psihiatrie ale Universităţii din Viena. Parcă nu îmbătrânise nici măcar cu o zi de când Sigmund intrase în biroul lui ca să-i ureze noroc la Graz: aceiaşi ochi verzi ca marea, acelaşi păr nisipiu, obrazul bărbierit, oval, cu mustaţa de aceeaşi culoare ca şi părul de pe cap.
Krafft-Ebing spuse cu vocea lui amabilă:
— Vă mulţumesc că aţi venit, Herr Kollege. Ah, luaţi, vă rog o cafea şi o prăjitură. Instalaţi-vă cât mai comod într-un scaun.
Sigmund murmură câteva cuvinte de mulţumire şi îşi spuse în sinea lui: „Comod nu va fi niciodată, dar cafeaua e binevenită". Krafft-Ebing nu era omul care să zâmbească fără un motiv anume. Arbora câte un zâmbet numai ca să-l facă pe un om aflat la strâmtoare să se simtă în largul lui.
— Freud, comunicarea ta nu ţi-a făcut un râu ireparabil – n-a fost de faţă nici un reporter, iar Societatea a păstrat o discreţie absolută în relaţiile cu presa. La urma urmelor, Societatea este un forum deschis tuturor medicilor calificaţi. Fără îndoială că ai ascultat şi dumneata o mulţime de ipoteze ciudate expuse acolo, dar acestea nu au supravieţuit niciodată călătoriei lor de nuntă.
— Cu alte cuvinte, Herr Professor, consideraţi ridicole ideile mele?
— Este un cuvânt prea dur între colegi.
— Folosesc cuvântul fără nici un fel de prejudecată. Am căzut puţin în ridicol când m-am întors de la Paris şi am ţinut prima prelegere despre isteria masculină. Asta se întâmpla în urmă cu zece ani, însă astăzi noţiunea aceasta este acceptată de cercurile neurologilor vienezi. Apoi am devenit din nou ridicol prin practicarea hipnozei chiar în oraşul natal al lui Mesmer. sosirea dumneavoastră şi încrederea în hipnoză ca metodă terapeutică mi-au dat curaj.
În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Wagner-Jauregg făcu câţiva paşi încolo şi încoace, apoi spuse cu vocea lui de tăietor de lemne care făcea ca fiecare cuvânt să cadă ca o lovitură de secure pe trunchiul unui mesteacăn:
— Freud, am studiat împreună la Şcoala de Medicină, am lucrat unul lângă altul în laboratoare ani şi ani de zile. Am avut multă admiraţie pentru lucrările tale în domeniul paraliziilor infantile. Tocmai de aceea te rog: nu publica comunicarea. Îţi va provoca un rău ireparabil. Vei pierde respectul de care te bucuri acum. Atât Krafft-Ebing, cât şi eu considerăm că mergi prea departe şi îţi asumi prea multe riscuri. Ar trebui să mai lucrezi câţiva ani, să mai aduni materiale şi dovezi suplimentare, să-ţi verifici ipotezele, să înlături eventualele erori.
Sigmund simţi cum i se strânge inima. Privi la chipurile celor doi bărbaţi din faţa lui care reuşiseră atât de bine în viaţă. Krafft-Ebing adăugă grăbit:
— Am citit cu atenţie comunicarea dumitale şi suntem convinşi că eşti pe cale să comiţi o eroare fundamentală în conceptul de „sexualitate infantilă". Este împotriva legilor firii. Te implor, dragul meu Freud, nu te lăsa împins înaintea faptelor, a probelor pe care le-ai adunat până acum, aşa cum ai spus şi în prelegere. Nu abandona metodele ştiinţei exacte cărora le-ai fost credincios o viaţă întreagă. O publicare prematură a acestui material nu va întina numai reputaţia dumitale.
Uimit, Sigmund întrebă:
— Cine ar mai avea de suferit în afară de mine?
— Şcoala de Medicină. Rundschau este foarte citită. Vei face un mare deserviciu universităţii dumitale.
Sigmund întrebă cu o voce răguşită:
— Herr Professor, am citit câteva dintre acuzaţiile care v-au fost aduse pentru valoroasa dumneavoastră lucrare Psychopathia Sexualis. Cu siguranţă că au existat o sumedenie de oameni care v-au sfătuit să nu publicaţi o lucrare atât de revoluţionară, în care erau prezentate lucruri ce vin în contradicţie cu legile firii.
Krafft-Ebing se ridică în picioare cu faţa schimonosită într-o grimasă de durere. Wagner-Jauregg păşi între ei.
— Freud, eu am impresia că în concluziile dumitale despre molestarea sexuală a copiilor se ascunde o eroare fundamentală, o eroare pe care cu siguranţă ai s-o depistezi şi dumneata după ce ai să-ţi aprofundezi cercetările. De aceea te sfătuiesc să nu publici încă lucrarea. Ştii ce spun ţăranii noştri austrieci când surprind pe cineva făcând o greşeală supărătoare? Du hast dein Hosentürl offen! Ai şliţul desfăcut!
În dimineaţa următoare, Oskar Rie îl invitase pe Sigmund, împreună cu cumnatul lui, Ludwig Rosenstein, la un restaurant pe strada Tuchlauben. Era de faţă şi directorul Max Kassowitz, ceea ce nu se întâmpla prea des. Deşi saluturile fură la fel de afectuoase ca de obicei, la masă domnea o atmosferă încărcată, care îi împiedica să se delecteze cu friptura de viţel cu cartofi şi sos de roşii.
Personalul Institutului Kassowitz fusese prezent la comunicarea lui Sigmund, dar nici un medic nu-i împărtăşise punctul de vedere.
Profesorul Kassowitz, acum în vârstă de cincizeci şi patru de ani, o personalitate respectată în toate cercurile medicale europene, simţea că Sigmund se află într-un moment de criză: dacă îşi va publica lucrarea, se va angaja pe un drum fără întoarcere. Rosenstein îl compară pe Sigmund cu un naufragiat aflat în mijlocul oceanului, care nu avea de ce să se agaţe decât o pană de gâscă. Oskar Rie îi arătă o lucrare recent publicată de profesorii Freund şi Sachs de la Wroclaw, în care autorii preluaseră ideile principale ale lui Sigmund din Paraliziile motorii organice şi isterice fără să citeze sursa. Oskar spuse cu un zâmbet binevoitor:
— Dacă imitaţia este cea mai sinceră formă de adulaţie, Sig, plagiatul reprezintă admiraţia devenită fraudă! Eşti cel mai specialist în neurologie infantilă; cam tot ce ştim noi, Ludwig şi cu mine, am învăţat de la dumneata. Rămâi cu noi, unde poţi să te bucuri de o carieră solidă, respectabilă. Strădaniile dumitale actuale te vor aduce. pe marginea. la periferia. ştiinţei medicale şi a respectabilităţii. De ce să faci un asemenea sacrificiu lipsit de sens?
