AnnaE
#0

NU de Eugen Ionescu

Partea întâi

          EU, TUDOR ARGHEZI, ION BARBU şi CAMIL PETRESCU

          Tudor Arghezi

          I. Preludiu sau Pamflet

          Critica poeziei argheziene se cere riguros şi aspru selecţionată.

          Unii dintre admiratori se dovedesc nesiguri, prudenţi, în cele din urmă convinşi, precum d. E. Lovinescu ale cărui teoretizate revizuiri indică întotdeauna o lipsă de siguranţă şi de personalitate.

          Nu este locul, desigur, să faci aici un proces general al criticei d-lui Lovinescu, dar nu mă pot opri să rigolez de câte ori, măcar în treacăt, îmi apare deşuchierea calităţilor paradoxale ale acestei critice: impersonalitate, frică, lipsă de acuitate.

          Cum îmi explic totuşi că d. E. Lovinescu este un mare critic? Fiindcă ştie să tragă cu urechea şi, pasiv, se lasă târât de fluviul apelor critice care îl înconjoară şi în care se scaldă. Mai are ceva: o eclectică.

          Un alt critic afirmativ este, la loc important, entuziastul domn Felix Aderca cu verbozitatea d-sale de dubioasă calitate sentimentală, dar de o ireproşabilă naivitate. Fericiţi cei săraci cu duhul!

          În Viaţa literară 1.28, stabilea paralela Eminescu-Arghezi cu logica următoare: „Amândoi s-au hrănit dintr-un poet străin şi au revenit la cronicari: amândoi au sânge străin; amândoi depăşesc curentul politic al vremii; amândoi sunt chinuiţi; amândoi – poeţi mari.”

          Paralela poate urma la infinit: amândoi poartă mustăţi; amândoi sunt bruni; niciunul nu are dantură falsă; amândoi şi-au schimbat numele etc. Etc. Dar naivitatea d-lui Aderca în polemică e adorabilă şi dezarmantă. De pildă, un argument dintr-un răspuns lui Ion Barbu: „când poezia lui Arghezi pare inaccesibilă, o declară (I. B.) primară”. Inaccesibilă i se pare desigur d-lui Aderca.

          Un entuziasm pe bază doctă este, în schimb, acela al d-lui Şerban Cioculescu, pur, total, constant, intransigent şi religios admirator al d-lui Arghezi, dulcea d-sale obsesie.

          La Adevărul, la Acţiunea, la Viaţa literară, la Vremea etc. D. Şerban Cioculescu nu scrie decât despre T. Arghezi, adorator suav şi tandru, iubindu-l ca pe o amantă, interpretându-l, ghicindu-l şi apărându-l (mai ales) ca o tigroaică, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai se uită urât.

          Dragostea este împărtăşită: d. Arghezi îl cheamă acasă. Îi trimite comisionari. Vrea să-i vorbească. S-au văzut ieri, nu s-au văzut azi, au să se vadă mâine.

          Amant atent, d. Cioculescu îţi încredinţează misterios şi ritual că el singur din toată presa română a scris un articol la cincantenarul poetului. Afirmă tare, incandescent, cui vrea să-l asculte, că toţi detractorii lui Arghezi sunt astăzi – poate datorită şi d-sale – cei mai fervenţi admiratori, că singura realitate, singurul absolut este poezia lui T. Arghezi spre care se îndreaptă, cucernici, toţi literaţii români, fii buni sau pocăiţi.

          Mai arghezian decât Arghezi, dispreţuieşte sincer pe eronaţii negatori ai poetului, ca şi cum ar fi în infailibila posesiune a unei realităţi ezoterice.

          Scrie despre T. Arghezi studii filosofice, psihologice, estetice, istorice şi cronologice. Cele mai noi sunt cele mai complete, mai precizate şi mai bune şi, mândrindu-se cu ele, se ruşinează de cele anterioare pe care le denumeşte imperfecte.

          Şi – bizar şi caracteristic – niciodată nu intuieşte imediat, sigur, esenţa poeziei fiindcă, sau psihologist sau filozofant, rămâne colateral faptului estetic; negând apoi criticei posibilitatea de pătrundere sau explicare a poeziei, îşi anulează el însuşi propria-i operă critică.

          Din lipsa aceasta a oricăror posibilităţi de intuire, îţi va face gafe, scriind, de exemplu, că între două nopţi (bucată de o simbolică artificială şi mecanică) – „poezie de fiori, îl pune pe Arghezi între marii poeţi ai lumii”.

          Să mai numesc entuziasmul necontrolat, din pură prejudecată sau presiune al d-lui Pompiliu Constantinescu care afirmă (după ce face unele constatări mult mai mult psihologice decât estetice şi neconstituind, în nici un caz, judecăţi de valoare) că poezia Duhovnicească redă „superstiţia şi naivitatea credinţei cu o prospeţime de simţire nealterată, cu mireasmă şi inflexiuni de stil biblic, fără misticismul cărturăresc sau retorică”, când, după cum arăt în analiza poeziei citate, retorica şi livrescul, reţeta, caracterizează această bucată maeter-linckiană. (D. Şerban Cioculescu, mai plat dar cu mai multă expresivitate comică: „poetul în Duhovnicească se simte obsedat de un necunoscut pe care îl numeşte cineva sau cine-ştie-cine”.)

          Mai există un caraghioslâc grav, greoi, pedant al d-lui O. W. Cisek care vede în Arghezi un neoclasic tip: gugumănie integrală, ştiindu-se, elementar, că Valéry este hermetic şi metafizic, eliptic, iar T. Arghezi facil, clar, social şi discursiv.

          Dar raportându-l la Valéry îl aureolează şi d. Aderca în Sburătorul, scriind un imn pueril şi gazetăresc care începe cu unele fraze furate din atât de cunoscutul studiu al lui Thibaudet.

          Este de altfel caracteristic pentru lipsa de originalitate, de siguranţă, de soliditate, a criticei noastre faptul uimitor că şi admiratorii, şi adversarii lui Arghezi îl valorizau prin criteriul Valéry – banalizat în Franţa, la modă atunci în provincia noastră literară. Arghezi este un Valéry, Arghezi nu este un Valéry, aceasta este dialectica, Valéry fiind punctul culminant absolut al poeziei.

          Unii îl subînţelegeau numai pe Valéry, fără să-l denumească, precum Mihail Ralea (Viaţa românească, iunie-iulie 1927), care ţinea cu orice preţ să descopere în Arghezi un principiu de comprimare a energiei (deci un principiu hermetic), descoperire care se află hotărât la antipodul oricărei verosimilităţi. Arghezi este diluat, îl caracterizează neputinţa de a se „comprima”.

          Se pare că tot d. Lovinescu ar fi scris unul din cele mai apropiate de adevăr articole despre T. Arghezi în Poezia nouă. Pentru că d. E. Lovinescu are, uneori, intuiţii iniţiale juste, dar nu e curajos şi e foarte influenţabil.

          Asupra sugestibilităţii d-lui E. Lovinescu cunosc şi două poveşti. Una aflată de la cineva demn de crezare, cealaltă, trăită şi de mine.

          Când apăruse în Gândirea poezia Triumful de Tudor Arghezi, d. E. Lovinescu era nedumerit.

          „Ai văzut – spune d-sa lui Camil Petrescu – poezia lui Arghezi al d-tale? Îmi vei concede că este exagerată. Asta nu mai e artă!”

Attachments
NU de Eugen Ionescu.doc 985.5 Kb . 140 Views