Puscaria de femei de Anthony King politia criminala 7

CAPITOLUL 1

 

— Cleven… haznaua!

Savina Frasier acţiona butonul care deschidea uşa celulei tinerei negrese, urmărind-o atentă pe ecranul monitorului. Camerele de luat vederi erau instalate peste tot, de la culoare până la duşuri, astfel încât niciun colţişor al puşcăriei în care aveau acces condamnatele nu scăpa neobservat. Supraveghetoarea mai deschise câteva porţi grele cu zăbrele, închizându-le în urma deţinutei şi simţindu-se mândră de misiunea pe care o avea.

Lila Cleven era destul de liniştită. Cunoştea foarte bine ritualul golirii hârdăului şi se obişnuise cu el. Totuşi, aerul dispreţuitor al gardianei o scotea, ca de fiecare dată, din sărite. În mod intenţionat plasa numele ei de familie alături de cel al haznalei, pentru a o umili. Supraveghetoarea Frasier voia cu tot dinadinsul să o provoace, demonstrându-şi astfel superioritatea. Ştia asta precis şi era convinsă că deţinuta nu va mai rezista multă vreme acestui tratament, sfârşind prin a se revolta. Vor urma zile bune de carceră, hrană mai proastă ca de obicei şi interdicţia de a vedea lumina soarelui pentru o perioadă de timp.

Ultima uşă de fier se încăpăţâna să se dea în lături în faţa ei şi tânăra negresă puse găleata jos.

— S-a blocat.

— Stai unde eşti! Voi veni eu să-ţi deschid.

Era una dintre puţinele ocazii în care o deţinută ajungea în apropierea unei supraveghetoare. Până şi glasul acestei femei cerber era plin de ură, făcând-o pe Lila să tremure de ciudă.

Savina Frasier apăru de cealaltă parte a porţii, în costumul ei gri, strâns pe corpul mai degrabă durduliu decât apetisant. Acţiona uşa manual, adresându-se în zeflemea negresei:

— Ai dormit bine, Cleven? Ţi-ai tras-o cu cineva în vis?

Şi cum deţinuta se încăpăţâna să tacă, adăugă:

— De fapt, de ce să visezi tu la mătărângi şi boaşe, că ai tot ce-ţi trebuie aici, la puşcărie!

— Ce vrei să spui? – se irită Lila, conştientă că gardiană trecuse la atac, încercând s-o scoată din sărite.

— Crezi că noi suntem tâmpite? Toată puşcăria de femei ştie că ţi-o tragi cu directorul Preston ori de câte ori acesta are chef. Ia spune, e mulţumit cum i-o sugi?

În tot stabilimentul existau doar opt bărbaţi mari şi laţi: directorul, doctorul, contabilul şi cinci instalatori de întreţinere, iar fetele se uitau cu jind în puţinele ocazii în care îi zăreau.

— Eşti geloasă, Frasier?

— De ce-aş fi pe o târâtură ca tine?

— Pentru că alcoolicul tău de soţ nu te mai regulează, îi răspunse Lila, arborând un surâs larg pe buze. Şi ştii de ce te respinge? N-am să-ţi spun eu, dar îţi poţi da seama şi singură dacă te priveşti în oglindă.

Femeile ajunseseră în sala septică unde se goleau găleţile, privindu-se cu ură una pe cealaltă. Negresa tocmai se pregătea să-şi golească hârdăul, când o lovitură de picior primită în rinichi o făcu să-şi piardă respiraţia pentru câteva secunde bune.

— Scârba dracului! – o apostrofă gardiana cu venin în glas. Crezi că dacă o pui cu directorul îmi poţi vorbi cum vrei? Las’ că-ţi arăt eu!

Şi, în timp ce rostea aceste ultime cuvinte, îşi scoase bastonul de cauciuc de la centură, pregătindu-se să lovească din nou. Dar Lila Cleven, care îşi recăpătase suflul, fu mai rapidă decât Frasier. Se răsuci brusc pe călcâie, ridică haznaua la nivelul şoldurilor, prinzând-o cu ambele mâini, şi azvârli dejecţiile în obrazul gardianei.

Savina înmărmuri de uimire, rămânând cu bastonul suspendat în aer, în vreme ce fecalele i se prelingeau pe chipul schimonosit de oroare. Începu să scuipe scârbită, revenindu-şi cu greu din şocul resimţit. În cele din urmă, dezmeticindu-se, acţiona cel mai apropiat buton, pe care scria „Emergency”. La scurt timp, pe coridoare începură să se audă huruitul porţilor de fier deschizându-se şi tropotul de paşi ce se apropiau ameninţător de locul în care fusese declanşată alarma.

— Mizerabilo! – urlă Savina Frasier. Ai să capeţi ceea ce meriţi! Am să te bat până ai să faci pe tine! Putoarea dracului! Cioară afurisită în călduri!

Şi gardiana începu să-şi însoţească înjurăturile de aprige lovituri de baston, aplicate orbeşte pe unde nimerea.

Lila înţelesese din timp ce avea să urmeze şi se trânti chircită la pământ, protejându-şi faţa cu mâinile şi cu braţele.

Apărură celelalte gardiene, care săriră îndată în sprijinul colegei lor, toate făcând uz cu generozitate de bastoanele grele realizate dintr-un cauciuc dur.

Pentru o fracţiune de secundă, Lila se gândi să riposteze violenţei ca să-şi vândă cât mai scump pielea, însă ploaia de lovituri ce-i acoperea trupul centimetru cu centimetru o făcu repede să se cufunde într-o gaură neagră, în care nu mai simţea durerea. Era aproape leşinată, când distinse o voce în hărmălaia din jurul ei:

— Opriţi-vă, că o omorâţi!

„Agresiune pe culoarul doi! Agresiune pe culoarul doi!” – se auzi în difuzoare vocea sintetică a computerului, care-l scoase pe directorul Tony Preston din amorţeală. Acesta sări din fotoliu, îşi îmbrăcă vesta de protecţie şi se precipită spre locul cu pricina, verificându-şi pistolul din dotare.

În lunga sa carieră de gardian văzuse o mulţime de bătăi şi ştia foarte bine că asemenea fapte nu aduc cu sine nimic bun. Mai ales atunci când ocupi un post de răspundere în cadrul închisorii. Iar această bătaie venea după două sinucideri petrecute la un interval de trei luni, care ajunseseră în colimatorul Poliţiei criminale din Los Angeles, divizia „Cazuri Speciale”. Cum nu se putea mai rău. Superiorii lui nu vor fi deloc mulţumiţi de asta, fără îndoială.

Ajunse la capătul culoarului doi şi observă de la distanţă uniformele gri ale gardienelor grupate în jurul unei forme umane, care era lungită pe jos, incapabilă să facă vreo mişcare.

— Ce se întâmplă aici? – întrebă el răstit, mai mult speriat decât nervos faţă de cele ce se petreceau.

Toate privirile se întoarseră către el. Fata era culcată pe burtă şi nu făcea nicio mişcare. Numai de n-ar fi omorât-o! – se gândi Preston, îngrijorat pentru cariera şi pentru viitorul lui, care deveneau pe zi ce trece tot mai nesigure. Îmbrânci gardianele şi se aplecă deasupra deţinutei, degajându-i chipul. Abia atunci o recunoscu: era Lila Cleven, drăguţa negresă de care se ataşase destul de mult în ultima vreme. Puse capul pe pieptul ei, ascultând slabele bătăi ale inimii şi, în acelaşi timp, simţi un gol în stomac. Noroc că încă mai respira.

— Chemaţi-l imediat pe Dr. Patinkin! Repede! Dar cum niciuna dintre bătăuşe nu se înghesuia să-i execute ordinul, privindu-l cu ostilitate, se adresă gardianei nou angajate, care stătea ceva mai retrasă de grupul celorlalte:

— Gross, adu-l imediat pe medic aici! Să vină cu trusa de prim ajutor şi cu o targa.

— Am înţeles, domnule director! – zise fata milităreşte, rupând-o la fugă pe coridor, spre dezaprobarea colegelor sale.

— Îmi spune şi mie cineva ce s-a întâmplat? – îşi întrebă Tony Preston subalternele.

După câteva momente de ezitare, Savina făcu trei paşi în faţă, etalându-şi cu scârbă propria fizionomie şi hainele mânjite cu excremente.

— Dacă târfa asta scapă cu viaţă, nu o voi considera o fată prea norocoasă!

— Ce i-ai spus pentru a o determina să facă aşa ceva?

— Nimic. Nu i-am spus nimic neadevărat! – minţi gardiana cu neruşinare. De mult mă pândea şi acum a avut ocazia de a se răzbuna pe mine pentru că nu-i caut în coarne.

— Dar de ce ai intrat în contact cu ea? Din câte ştiu, locul tău era la pupitrul de comandă, nu alături de deţinute.

— S-a blocat sistemul electronic al uneia dintre porţi şi a trebuit să o acţionez manual.

Directorul nu crezu nicio vorbă din cele spuse de Frasier. Ştia că, dacă Lila reacţionase astfel, fusese provocată. O cunoştea destul de bine. Pentru nimic în lume n-ar fi atacat ea prima. La fel de bine cum cunoştea faptul că gardiana împroşcată cu rahat agresa deseori condamnatele, defulându-se astfel de frustrările unui menaj mai mult decât nefericit.

Totuşi, nu o putea acuza, cu toată teroarea instituită în închisoarea pe care o conducea. Savina Frasier era un fel de lider al supraveghetoarelor şi nici chiar colegele ei nu îndrăzneau să i se împotrivească. Era clar, nu va lua nicio măsură pe moment. Mai întâi trebuia să judece situaţia la rece.

— Bine. Te rog să-mi faci un raport amănunţit despre cele petrecute. Înainte să ieşi din tură, lasă-l la gardiana de serviciu. Şi-acum, gata! Fiecare la postul ei.

Excitate încă de lupta din care ieşiseră învingătoare, gardianele îşi potriviră bastoanele la centură şi se îndepărtară alene pentru a nu-i da satisfacţie directorului. Ce dacă acesta era bărbat şi avea cea mai mare funcţie din penitenciar? Tot ele făceau legea printre deţinute…

Doctorul Serghei Patinkin se apropia în fugă, însoţit de gardiana Gross, care târâia după ea o targa pe rotile zornăitoare. Lila îşi mişcă puţin capul, dând semne că îşi revine. Ajuns alături de fată, medicul îngenunche şi îi luă în grabă pulsul. Acesta revenea treptat la normal.

— Ce părere ai, Serghei, e grav? se interesă Preston îngrijorat.

— Deocamdată observ doar echimoze şi contuzii. O duc la infirmerie să văd dacă nu s-a declanşat vreo hemoragie internă. Va fi nevoie şi de un examen radiologie, ca să ştim dacă a suferit luxaţii sau fracturi. Au aranjat-o bine fetele tale…

— Ţine-o câteva zile la infirmerie şi pe urmă voi decide ce măsură voi lua. Oricum, va trebui să stea la izolator când se mai înzdrăveneşte. Ăsta-i regulamentul, n-am ce face…

În acel moment, Lila deschise ochii, recunoscându-l pe director. Încercă să-i surâdă, însă nu izbuti să-i adreseze decât o grimasă ce trăda suferinţa acută pe care o suporta cu stoicism. Până şi cuvintele se încăpăţânau să rămână în gâtlejul ei şi în gura plină de sânge, aşa că renunţă să mai comunice.

Cei trei o suiră pe targă cu grijă, îndreptându-se apoi cu toţii spre infirmeria închisorii.

Doctorul ucrainean şi gardiana Gross o dezbrăcară complet pe negresă, după care bărbatul îi ceru acesteia:

— Lasă-mă singur cu ea! Nu mai am nevoie de dumneata; îţi mulţumesc pentru ajutor!

Rămas singur cu pacienta, Patinkin efectuă o examinare amănunţită a corpului acesteia, ajungând în cele din urmă la concluzia că nimic nu părea rupt înăuntru. Îi administră nişte pastile dizolvate într-un pahar cu apă şi îi făcu o injecţie, după care îi spuse:

— Ai să dormi ca un nou-născut până mâine dimineaţă. Cred că atunci va dispărea şi cea mai mare parte dintre dureri.

— Mulţumesc, doctore!

— Cu plăcere! Ne vedem mâine la prima oră.