Zeita oarba de Anne Holt Seria Hanne Wilhelmsen partea 1

Bărbatul era mort. Mort de-a binelea. Își putu da seama imediat. Mai târziu, nu reuși să-și explice această certitudine. Poate fusese felul în care zăcea, cu fața ascunsă în frunzele ruginii și cu un rahat de câine chiar lângă urechea dreaptă. Niciun bețivan care mai are o urmă de respect de sine nu s-ar întinde lângă niște fecale.

Ea îl întoarse cu grijă. Îi lipsea toată fața. Era imposibil să mai recunoști ceva din ceea ce fusese cândva o persoană cu o identitate proprie. Era pieptul unui bărbat, cu trei găuri în el.

A trebuit să se întoarcă și să icnească violent, nereușind să scoată nimic, doar un gust amar în gură și crampe dureroase în stomac, lăsând cadavrul să cadă cu fața în jos, cum era. Era prea târziu când realiză că-l mișcase suficient cât să aterizeze cu capul direct în excremente, care se împrăștiaseră acum pe tot părul blond-închis și ud leoarcă. Asta a fost priveliștea care a determinat-o în cele din urmă să vomite, împroșcându-l cu conținutul plin de roșii al stomacului ei. Părea aproape ca un gest batjocoritor al unui om viu la adresa unui mort. Mazărea de la cină încă nu fusese digerată și stătea acolo, ca niște puncte de un verde toxic, pe spatele mortului.

Karen Borg începu să alerge. Își chemă câinele și îl puse în lesa pe care o avea aproape doar pentru a salva aparențele. Câinele alerga entuziast pe lângă ea, până când își dădu seama că stăpâna lui suspina și gâfâia, iar apoi decise să contribuie și el cu propriul tânguit și bâzâit plin de îngrijorare, dând naștere unui cor de lamentări.

Și fugeau, fugeau și iar fugeau.

• Luni, 28 septembrie, și mai devreme

Sediul poliției din Oslo, strada Grønlandsleiret, numărul 44. O adresă cu niciun fel de rezonanță istorică, nu precum cea din Mollergata, numărul 19, vechiul sediu al poliției, și foarte diferită de cea din Victoria Terrasse, cu uriașele sale clădiri guvernamentale. Numărul 44 de pe strada Grønlandsleiret avea o aură mohorâtă, gri și modernă, cu o sugestie de incompetență a serviciului public și ciorovăieli interne. O clădire uriașă, ușor curbă, ca și când vântul ar fi fost prea puternic pentru a-i rezista, era încadrată de o casă a Domnului de o parte și de o închisoare de cealaltă, cu o zonă de case demolate pe Enerhaugen, în spate, și cu o întindere largă de iarbă în față, ca protecție împotriva străzii celei mai poluate și circulate din oraș. Intrarea era respingătoare și posomorâtă, destul de mică în comparație cu fațada lungă de două sute de metri, înghesuită oblic, aproape ascunsă, sugerând că accesul era dificil, iar evadarea, imposibilă.

La nouă și jumătate, luni dimineața, Karen Borg, avocată, străbătea pavimentul în pantă al aleii ce ducea spre intrare. Distanța era suficientă cât să te facă să-ți simți hainele umede de transpirație. Era sigură că dâmbul fusese construit special pentru ca oricine intra în sediul poliției din Oslo să fie ușor transpirat.

Împinse ușile grele din metal și intră în foaier. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi observat bariera invizibilă ce traversa podeaua. Norvegienii care se îndreptau spre țărmuri străine stăteau la coadă pentru a-și primi pașapoartele roșii, pe partea însorită a uriașei încăperi. Pe partea nordică, comasați sub galerie, erau oamenii cu pielea închisă, îngrijorați, cu mâinile umede de transpirație după ore de așteptare pentru a li se spune care urma să fie soarta lor, de la Departamentul de Imigrări al Poliției.

Dar Karen Borg era în întârziere. Ea aruncă o privire în sus spre galerie și de jur împrejur, la pereți: uși albastre și podea cu linoleum pe o parte și galbene pe cealaltă parte, sudică. În partea vestică, două coridoare tip tunel în roșu și verde se pierdeau în pustiu. Atriumul se întindea în sus, pe șapte etaje. Avea să observe mai târziu cât de alambicat era designul: birourile în sine erau micuțe. Când se acomodă cu clădirea, descoperi că facilitățile importante erau la etajul al șaselea: cantina și biroul comisarului. Și, pe deasupra, la fel de invizibilă din foaier, precum Dumnezeu în Cerurile Sale, era Unitatea Specială.

— Ca la grădiniță, se gândi Karen Borg, pe măsură ce devenea conștientă de codificarea culorilor, ca să se asigure că fiecare își găsește calea spre locul potrivit.

Se îndrepta spre etajul doi, zona albastră. Cele trei lifturi conspiraseră pentru a o face să urce scările. După ce urmărise indicatoarele aprinzându-se în sus și în jos, dar fără ca, în cele cinci minute, să se lumineze și butonul de „Parter”, se lăsă convinsă.

Avea numărul camerei alcătuit din patru cifre, scris pe o bucată de hârtie. Biroul era ușor de găsit. Ușa albastră era acoperită cu urme de lipici, semn că se făcuseră încercări de a-i șterge pe Mickey Mouse și Donald Duck, dar autocolantele rezistaseră cu încăpățânare și rânjeau la ea doar cu câte o jumătate de față și fără picioare. Ar fi arătat mai bine dacă ar fi fost lăsați în pace. Karen Borg bătu la ușă. O voce răspunse în timp ce ea intra.

Håkon Sand nu părea să fie într-o dispoziție bună. Se simțea un miros de aftershave, iar un prosop umed zăcea pe singurul scaun din cameră, în afara celui ocupat de Sand însuși. Văzu că avea părul ud.

El luă prosopul, îl aruncă într-un colț și o invită să ia loc. Scaunul era jilav. Se așeză oricum.

Håkon Sand și Karen Borg erau prieteni vechi, dar nu se întâlneau niciodată. Schimbaseră întotdeauna amabilitățile obișnuite, precum Ce mai faci, Nu ne-am mai văzut de mult, trebuie să luăm cina împreună odată. O rutină normală de fiecare dată când se întâlneau din întâmplare, pe stradă sau în vizită la prieteni comuni care erau mai pricepuți în întreținerea relațiilor.

— Mă bucur că ai venit. Mă bucur foarte mult, de fapt, spuse el deodată. Nu părea bucuros. Zâmbetul lui de bun venit era forțat și obosit după douăzeci de ore de serviciu. Tipul refuză să vorbească. Tot repetă întruna că te vrea pe tine ca avocat.

Karen Borg își aprinse o țigară. Sfida toate avertismentele și fuma „Prince”. Era ca-n reclama aia „Acum să trag și eu dintr-o Prince”. Tipul ăsta de țigară avea maximum de tartru și nicotină și era ambalat într-o înfricoșătoare etichetă stacojie de prevenire de la Ministerul Sănătății. De aceea, nimeni nu se grăbea să-i cerșească o țigară lui Karen Borg.

— Ar trebui să fie destul de simplu să-l facem să înțeleagă că e imposibil. În primul rând, eu sunt martoră în acest caz, de vreme ce eu am descoperit cadavrul, iar în al doilea rând, nu sunt specializată în drept penal. Nu am mai lucrat pe cazuri penale de când mi-am susținut examenele. Și asta a fost acum șapte ani.

— Opt, o corectă el. Au trecut opt ani de când ne-am dat examenele. Ai terminat a treia din promoția noastră, din o sută paisprezece candidați. Iar eu am fost al cincilea din coada listei. Sigur că ai putea fi bună în drept penal dacă ai vrea.

Era nervos și starea devenea contagioasă. Ea deveni instantaneu conștientă de atmosfera care se crea de obicei între ei pe când erau studenți. Rezultatele ei mereu strălucitoare erau în contrast puternic cu evoluția lui împiedicată către examenul final, pe care nu ar fi reușit niciodată să-l treacă dacă nu ar fi fost ea. Ea l-a împins și l-a convins pe tot parcursul, ca și cum propriul ei succes ar fi fost mai ușor de suportat având și această povară pe umeri. Dintr-un motiv pe care nu l-au priceput niciodată, poate din cauză că nu au vorbit niciodată despre asta, amândoi simțeau că ea era cea care era datoare să fie recunoscătoare față de el, și nu invers. Încă de atunci o enervase acest sentiment că-i datora ceva lui. De ce fuseseră ei atât de inseparabili în anii studenției era ceva ce nimeni nu înțelegea. Nu fuseseră niciodată iubiți, niciodată mai mult decât să se țină de după gât când erau beți, doar o pereche nepotrivită de prieteni, mereu în certuri, dar legați printr-o grijă reciprocă ce îi făcea invulnerabili la multe dintre vicisitudinile vieții de student.

— Iar în ceea ce privește faptul că ești martoră, nu dau doi bani pe asta acum. Ceea ce este cel mai important este să-l facem pe bărbat să vorbească. Este evident că nu va coopera, până nu te are pe tine ca avocat. Ne putem răzgândi privitor la chestia cu martorul dacă suntem obligați. Mai e până acolo.

— Chestia cu martorul. Terminologia lui legală nu fusese niciodată prea precisă, dar chiar și știind asta, pe Karen Borg tot o călca pe nervi. Håkon Sand era procuror, iar treaba lui era să se îngrijească de respectul pentru lege. Karen Borg voia să creadă că poliția lua legea în serios.

— Oricum, nu poți sta de vorbă cu el?

— Cu o singură condiție. Îmi dai o explicație credibilă despre cum a aflat el cine sunt.

— Asta este, sincer să fiu, vina mea.

Håkon zâmbi cu același sentiment de ușurare pe care îl avea de fiecare dată când ea îi explica ceva ce el citise de zece ori fără să înțeleagă o iotă. El aduse două cești de cafea din anticameră.

Apoi îi spuse povestea unui tânăr de naționalitate olandeză, al cărui singur contact cu viața de om al muncii – conform rapoartelor primite până în prezent – fusese traficul de droguri în Europa. Rămânea întrebarea cum știuse acest olandez care acum tăcea mâlc, așteptând-o pe Karen Borg într-unul dintre cele mai dure locuri din Norvegia, celulele pentru arest preventiv din sediul central al poliției din Oslo, exact cine era Karen Borg – o avocată de drept comercial de succes, în vârstă de 35 de ani și total necunoscută marelui public.

•

— Aici Bravo-Doi-Zero, răspunde Zero-Unu!

— Zero-Unu către Bravo-Doi-Zero, recepție!

Ofițerul de poliție vorbea pe un ton șoptit, ca și cum ar fi așteptat un secret confidențial. Nici pomeneală de așa ceva. Era de serviciu la comandament. Era un spațiu deschis, mare, cu podeaua suspendată, în care vocile ridicate erau tabu, hotărârea, o virtute, iar economia de exprimare, vitală. Tura de serviciu a ofițerilor în uniformă stătea cocoțată deasupra parterului, cu o hartă enormă pe peretele de vizavi pentru a urmări scena acțiunilor principale, adică orașul Oslo însuși. Încăperea era poziționată cât de central posibil în clădirea sediului poliției, neavând nici măcar o singură fereastră care să privească afară, spre agitata seară de sâmbătă. Noaptea din oraș își făcea simțită prezența prin contactul radio cu mașinile de patrulare și prin numărul de ajutor 002, prin care cetățenii din Oslo erau sprijiniți în momentele lor de nevoie, mai urgentă sau mai puțin urgentă.

— Avem un bărbat așezat în mijlocul străzii Bogstadsveien. Nu putem scoate nimic de la el, hainele îi sunt acoperite de sânge, dar el nu pare rănit. Fără carte de identitate. Nu opune niciun fel de rezistență, dar obstrucționează circulația. Îl aducem la secție.

— Bine, Bravo-Doi-Zero. Raportează când pleci din nou în patrulare. Recepționat, Zero-Unu. Terminat.