Fericiti cei insetati de Anne Holt seria Hanne Wilhelmsen partea a 2-a

Duminică, 9 mai

Era atât de devreme, încât nici diavolul nu-și încălțase încă potcoavele ca să umble prin lume. La apus, cerul etala acea culoare intensă cu care numai un cer scandinav, primăvara, e binecuvântat – albastru-regal la orizont și mai deschis spre meridian, înainte de a se dizolva într-un roz ca puful de eider, acolo unde soarele încă lenevea la răsărit. Aerul era înviorător, netulburat de ivirea zorilor, cu acea uluitoare transparență pe care o au diminețile însorite de primăvară la aproape șaizeci de grade latitudine nordică. Deși temperatura rămânea în cifre unice, totul sugera că avea să fie o altă zi călduroasă de mai în Oslo.

Inspectoarea de poliție Hanne Wilhelmsen nu se gândea la vreme. Stătea complet nemișcată, întrebându-se ce ar trebui să facă. Era sânge peste tot. Pe podea. Pe pereți. Chiar și pe tavan, în stropi negri care semănau cu desenele abstracte din testele acelea psihologice. Își lăsă capul într-o parte și studie o pată aflată drept deasupra ei. Arăta ca un taur purpuriu cu trei coarne și cu picioarele din spate diforme. Stătea nemișcată – un semn de indecizie, dar și un indiciu al fricii sale de a nu aluneca pe podeaua năclăită.

— Nu atinge! avertiză ea brusc când un coleg mai tânăr, care avea părul de aceeași culoare cu a sângelui, dădu să pună degetul pe unul din pereți.

O crăpătură îngustă din acoperișul gata să se prăbușească arunca o rază de lumină prăfoasă pe peretele din fund, unde sângele era împroșcat atât de abundent, încât arăta mai puțin ca un desen, cât ca o înspăimântătoare încercare de zugrăvire.

— Hai afară, ordonă ea.

Hanne oftă, dar se abținu să comenteze despre urmele de tălpi pe care polițistul fără experiență le împrăștiase în jur, pe podea, pe arii largi.

— Și încearcă să calci pe propriile-ți urme când ieși.

Două minute mai târziu, și ea făcu același lucru, mergând cu spatele, șovăielnic. Continuă să stea în prag, după ce îl trimisese pe ofițer după o lanternă.

— Eu venisem doar să fac un pipi, șuieră omul care sunase ca să raporteze.

Ascultător, rămăsese să aștepte afară, lângă șopron. Acum țopăia în loc, atât de agitat, încât Hanne Wilhelmsen bănui că nu izbutise să-și ducă misiunea la îndeplinire, în urmă cu o oră.

— Toaleta e acolo, zise el, chiar inutil.

Puternicul iz dinspre una dintre prea multele toalete în aer liber rămase în Oslo tăia duhoarea dulceagă, îngrețoșătoare, de sânge. Ușa marcată cu o inimă era imediat alături.

— Ei bine, du-te la toaletă, îl încurajă ea pe un ton prietenos, dar el n-o auzi.

— Eu venisem doar să fac un pipi, știți, dar apoi am văzut că ușa aia era deschisă.

Acum arăta spre șopronul de lemn, făcând un pas îndărăt, de parcă vreun animal oribil ar fi putut să-și scoată botul în orice clipă și să-i înfulece tot brațul.

— De obicei e închisă. Nu încuiată, dar închisă. Ușa e atât de grea, încât stă deschisă de la sine. Nu vrem să se aciueze înăuntru câinii sau pisicile fără stăpân. Așa că avem grijă de treaba asta.

Un mic zâmbet ciudat se răspândi pe fața lui grosolană. Hanne își dădu seama că oamenii se preocupau de lucruri, chiar și în cartierul ăsta; aveau reguli și păstrau ordinea, chiar dacă bătălia împotriva decăderii era pierdută.

— Am locuit aici, în cvartalul ăsta, de când mă știu, continuă el, cu o undă de mândrie. Observ când lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie.

Aruncă o privire spre tânăra frumoasă care nu semăna deloc cu polițiștii pe care îi văzuse el până atunci, așteptând un mic semn de încuviințare.

— Bună treabă, îl lăudă ea. A fost grozav că ai telefonat ca să ne anunți.

Când el zâmbi cu toată gura, Hanne fu surprinsă de cât de puțini dinți mai avea. Nu putea fi prea bătrân, în jur de cincizeci de ani.

— Am fost complet îngrozit, înțelegeți. Tot sângele ăla…

Clătină din cap. Fusese cumplit să se confrunte cu o priveliște atât de diabolică.

Hanne putu să-și dea seama exact cum fusese. Colegul ei cu părul roșu se întorsese cu lanterna. Ținând-o strâns cu ambele mâini, Hanne Wilhelmsen îndreptă lumina, sistematic, dintr-o parte într-alta, pe pereți. Cercetă tavanul, cât se putea din prag, apoi plimbă lumina în zigzag pe podea.

Încăperea era în întregime goală. Niciun lemn de foc, doar câteva surcele confirmând că șopronul fusese cândva folosit pentru scopul original, probabil cu mult timp în urmă. După ce raza lanternei lumină fiecare metru pătrat, ea îndrăzni să intre încă o dată în șopron, având grijă să calce pe vechile sale urme. Făcu semn spre colegul ei să nu vină după ea. În mijlocul încăperii de vreo cincisprezece metri pătrați, se lăsă pe vine. Raza lanternei se propti pe peretele opus, la vreun metru de podea. De la ușă observase ceva, probabil litere, mâzgălite cu sânge, greu de descifrat.

Nu erau litere. Erau numere. Opt cifre, din câte putu ea desluși: 920433576. Cifra nouă era neclară și ar fi putut fi un 4. Cifra finală arăta ca un 6, dar nu era sigură. Poate că era de fapt un 8. Se ridică și se dădu iar înapoi, ieșind la lumina zilei, acum deplină. Auzi un plânset de sugar dinspre o fereastră deschisă de la etajul al doilea și se înfioră la gândul copiilor obligați să trăiască într-un astfel de cartier. Un pakistanez în uniformă de vatman ieși din clădirea de cărămidă, uitându-se băgăcios la ei pentru o clipă, înainte s-o șteargă grăbit de la intrare. După reflecțiile din ferestrele ultimului etaj, Hanne putu vedea că soarele se hotărâse să se ridice, în sfârșit. Păsările, cele mici și cenușii, care încă reușeau să-și ducă zilele în cele mai ascunse cotloane din centrul orașului, ciripeau fără convingere dintr-un mesteacăn pe jumătate uscat, care făcea o zadarnică încercare de a-și întinde brațele spre dârele de lumină ale dimineții.

— Fir-aș al naibii, ce crimă oribilă trebuie să fi fost, comentă tânărul agent de poliție, scuipând, într-un inutil efort de a scăpa de izul de canal. Ceva cumplit trebuie să se fi petrecut aici.

Părea bucuros la acest gând.

— Da, într-adevăr, zise încet Hanne Wilhelmsen. Se poate să se fi întâmplat ceva serios aici. Dar, totodată…

Se opri și se întoarse cu fața la colegul ei.

— În momentul de față, asta nu e o crimă. Ca să fie, avem nevoie de o victimă. N-am văzut nicio urmă de așa ceva. Cel mult, e vandalism deliberat. Deși…

Se uită din nou spre ușă.

— Bineînțeles, ar putea ieși ceva la iveală. Ia legătura cu legiștii. E mai bine să fim asigurați.

Se înfioră ușor. Asta mai mult din pricina propriilor speculații pe marginea a ceea ce tocmai văzuse, decât a aerului rece al dimineții. Strângându-și mai bine jacheta în jurul ei, îi mulțumi omului știrb încă o dată pentru că-i anunțase, apoi porni să străbată pe jos, singură, cei trei sute de metri până la sediul poliției din Oslo. Când trecu pe partea cealaltă a străzii, în bătaia soarelui, se făcu mai cald. Un tumult internațional de glasuri de femei, strigăte matinale în urdu, punjabi și arabă, reverberă pe după colțurile caselor. Un proprietar de chioșc își începea activitatea, pregătindu-și taraba de pe trotuar pentru o altă zi de muncă, deschizându-și întreaga prăvălie fără nicio considerație pentru practicanții religioși sau pentru regulamentele în privința orelor de deschidere. Fulgeră un zâmbet alb și prietenos către ea, întinzându-i o portocală și înălțându-și sprâncenele, întrebător. Hanne Wilhelmsen clătină din cap și îi zâmbi, la rândul ei. O ceată de puști de vreo paisprezece ani huruia pe trotuar trăgându-și cărucioarele albastre cu exemplarele din ziarul Aftenposten de distribuit. Două femei cu capetele acoperite cu voal se grăbeau, fiecare la destinația ei, cu ochii plecați. Când trecură pe lângă polițistă, o ocoliră într-un arc larg, neobișnuite să vadă femei albe atât de devreme, dimineața. Altminteri, cartierul era de-a dreptul pustiu. Pe o asemenea vreme, chiar și Tøyenul căpăta un aer împăciuitor, aproape agreabil.

Cu siguranță făgăduia să fie o altă zi frumoasă.