Adam Bede de George Eliot
CARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL 1
ATELIERUL
În oglinda unei singure picături de cerneală, vrăjitorul egiptean izbutește să aducă sub ochii călătorului de aiurea vaste imagini din trecut. Tot astfel voi încerca să fac și eu, cititorule. Vreau ca picătura de cerneală din vârful peniței mele să aducă sub ochii tăi atelierul spațios al meșterului Jonathan Burge, dulgher și zidar din satul Hayslope, așa cum arăta în ziua de 18 iunie, anul Domnului 1799.
Cei cinci lucrători, care meștereau uși, rame de ferestre și lambriuri, simțeau din plin căldura soarelui de după-amiază. Mirosul de rășină al scândurilor de brad, clădite afară lângă ușa deschisă, se îmbina cu cel al pomilor de soc ce-și răspândeau neaua văratecă până în fereastra din celălalt capăt al încăperii. Razele piezișe ale soarelui străluceau printre fâșiile transparente de talaș, răvășite la poala majestuosului platan, și aprindeau firele de praf dimprejurul scândurii de stejar, proptită de perete. În vârful grămezii de talaș, un câine ciobănesc, cu blana cenușie, își făcuse culcuș și se odihnea cu botul între labe, încruntând din sprâncene ori de câte ori arunca o cătătură spre cel mai înalt dintre cei cinci lucrători, care tăia mijlocul unei polițe de lemn. Acestuia îi aparținea vocea puternică baritonală ce se auzea peste cântecul lemnului și al ciocanului:
Odat’ cu soarele te scoală
Și făr’ de nicio șovăială
A zilei datorie-o-ncepe...
Urmau câteva măsuri care cereau multă atenție, de aceea vocea se tranforma aici în fluierat, ca apoi să izbucnească și mai viguroasă:
Curate fie-ți faptele.
Și limpezi, precum soarele...
O asemenea voce nu putea ieși decât dintr-un piept vânjos; proprietarul acestui piept vânjos era un bărbat înalt de aproape doi metri, cu oase mari, bine legat, cu spatele atât de drept și capul atât de semeț încât atunci când se da înapoi să privească la ceea ce ieșea din mâna lui, părea un ostaș. Mâneca, sumeasă deasupra cotului, lăsa să se vadă un braț în stare să câștige premiul la orice întrecere în putere; și totuși, mâinile prelungi, cu degetele pătrate în vârf, păreau învățate să facă obiecte măiestre. Prin statura robustă, Adam Bede era saxon, și făcea cinste neamului, dar părul negru ca pana corbului, mai negru încă din pricina tichiei din hârtie de culoare deschisă, și privirea pătrunzătoare a ochilor tot negri, țâșnind pe sub înălțimea sprâncenelor mobile și viguros desenate, dovedeau că în vinele lui curgea și sânge celt. Avea fața mare cu trăsături aspre și fără altă frumusețe decât, în clipele de răgaz, o expresie inteligentă de om cinstit și optimist.
Se vedea cât colo că lucrătorul de lângă Adam era frate cu el. Avea aproape aceeași înălțime; același tip de trăsături, aceeași culoare de păr și de piele; dar asemănarea dintre cei doi frați scotea și mai mult în evidență deosebirea dintre ei, căci expresia chipului și ținuta unuia era foarte diferită de a celuilalt. Umerii largi al lui Seth erau ușor aduși: ochii săi erau cenușii; sprâncenele mai puțin pronunțate iar privirea, în loc să fie pătrunzătoare, exprima încredere șl bunăvoință. Își scosese tichia de hârtie de pe cap și se vedea că nu avea părul des și drept ca Adam, ci rar și ușor ondulat, lăsând să se zărească conturul precis al creștetului, ce încununa ca o boltă fruntea.
Vagabonzii hoinari simțeau că de la Seth puteau căpăta câte un bănuț; lui Aflam nici măcar nu-i cereau.
Seth săltă ușa la care lucrase cu sârg și, după ce o sprijini de perele, rosti, curmând brusc cântecul lui Adam și concertul ciocanelor:
— Gata! Am isprăvit ușa.
Ridicară cu toții ochii. Jim Salt, un vlăjgan cu păr roșu, poreclit Roșcovanu, își întrerupse lucrul iar Adam, uluit, îl întrebă pe Seth:
— Cum? Chiar socoți c-ai isprăvit?
— Bun înțeles, răspunse Seth, uluit și el de întrebare; că doar ce-i lipsește?
Cei trei izbucniră într-un hohot de râs, făcându-l pe Seth să privească nelămurit împrejur. Adam nu râse; zâmbi doar adresându-i-se fratelui său, cu multă blândețe în glas:
— Da’ ai uitat tăbliile.
Hohotul izbucni din nou iar Seth, roșind până în creștet, se luă cu mâinile de cap.
— Ura! răcni Ben, poreclit Așchie, mic la stat și nărăvaș, repezindu-se la ușa cu pricina și săltând-o. O aninăm de peretele din fundul magaziei și scriem pe ea: „Lucru săvârșit de Seth Bede, metodistu’ “. Hei, Jim, ia adu-ncoa borcanu’ cu văpsea roșie.
— Lasă-te de prostii, Ben Cranage, încercă să-l potolească Adam. Poate ai să greșești și tu într-o bună zi să te văd atunci cu ce obraz ai să râzi.
— Așteaptă întâi să ajung uituc ca frate-tu. Multă apă tre’ să curgă pe gârlă până să-mi întunece mie metodiștii capu’ cu predicile lor, ripostă Ben.
— În schimb prea ades ți-l întunecă băutura, și păcatu-i mai mare.
Dar între timp borcanul cu vopsea ajunsese în mâna lui Ben care se pregătea de scris desenând prin aer litera L.
— Las-o moartă, ai auzit? se răsti Adam; apoi puse jos uneltele și se îndreptă spre Ben, înșfăcându-l de umărul drept. Las-o moartă ori te scutur de lepezi și sufletul din tine.
Cu mâna lui de fier, Adam îl zgâlțâi zdravăn pe Ben, dar acesta, ca bărbat plin de bărbăție ce era, nu se dădu bătut. Luă cu stânga peria din mâna dreaptă devenită neputincioasă și se răsuci vrând să scrie cu cealaltă. Cât ai zice pește, Adam îl întoarse cu fața spre el, îi înșfăcă și celălalt umăr și-l împinse până ce-l lipi de perete. Dar Seth interveni:
— Dă-i pace Addy, nu vezi că Ben glumește? Chiar dacă mă ia în râs, are de ce. Și mie îmi vine să râd de mine.
— Nu-l las pân-ce nu jură că nu se mai leagă de ușă, spuse Adam.
— Haide Ben, îl îndemnă Seth cu voce rugătoare, ca să nu vă certați. Cu Adam nu-i altă cale, știi că trebuie să iasă p-a lui. Decât să-ți pui mintea cu el, mai ușor întorci carul pe potecă. Zi că nu te mai legi de ușă și isprăvim povestea.
— Nu că mă sperie el, Adam, pe mine, răspunse Ben, da’ dacă mă rogi tu, Seth, iaca zic că nu mă mai leg de ușă.
— Te-ai gândit bine să zici așa, spuse Adam râzând și dându-i drumul din strânsoare.
Își reluară cu toții lucrul; dar Ben Așchie, învins în lupta corp la corp, voia să-și ia revanșa prin ascuțișul limbii.
— Ia spune tu drept Seth, începu el, pe unde-ți umbla mintea? Ce-aveai tu în cap, predica sau nurii predicatoarei, de ai uitat de tăblia ușii?
— Vină și tu de-o ascultă, îl pofti Seth prietenos, astă-seară ține o predică pe pajiște. Doar ăi avea și tu la ce să te gândești, alta decât cântecele alea deocheate care-ți plac atât. S-ar putea să te faci drept credincios si asta ar fi câștigu’ al mai mare să-l fi avut vreodată.
— Totu’ la timpul cuvenit, Seth; când mi-o veni vremea să mă rânduiesc la casa mea, am să mă gândesc și la asta; flăcăii n-au ce face cu un câștig atât de mare. Poate că mi-o zbura gându’ la însurătoare, s-o potrivi așa că s-o opri și la cele sfinte, cum s-a întâmplat cu tine; da-mi dau cu părerea că nu prea ți-ar cădea bine dacă tocmai acum m-apucă frica lui Dumnezeu și mă vâr între frumoasa predicatoare și tine, și ți-o fur.
— Dinspre partea asta, nicio grijă, Ben; mă îndoiesc că s-ar uita ea la noi. Vină numai ș-o ascultă, ș-ai să vezi că n-o să mai vorbești-așa de ea.
— Dacă nu găsesc pe nimeni mai acătării la Holly Bush, mai c-aș trece diseară s-o văd și eu. Despre ce-o să vorbească? Te întreb și eu așa, ca să știu în caz că vin târziu și n-apuc s-o aud. Nu cumva și-o alege din Scriptură tocmai acolo unde zice: Ce-ați venit ca să priviți? O profetă întru Domnu’? Și adevăr spun vouă, nu numai profetă este ea ci și muiere frumoasă.
— Isprăvește Ben, interveni Adam sever, nu te mai lega de ce stă scris în Biblie; întreci măsura.
— Ce, nu cumva ți-a sucit și ție capu’? Până mai adineauri, parcă n-o aveai la inimă pe predicatoare?
— Nu mi-a sucit nimic și de ea nici n-am pomenit. Nu te mai lega de ce stă scris în Biblie, atât ți-am spus. Ai doar cartea aia cu snoave, de care ești atât de mândru. E tocmai bună pentru glumele tale murdare: ajungă-ți.
— Ei, da’ te-ai făcut la fel de cuvios ca sfântu’ Seth. Parcă te văd și pe tine ducându-te diseară la predică. Tot te pricepi tu să conduci coru’. Numa’ că ce-o să zică pastoru’ Irwine când o auzi că prea scumpu’ lui Adam Bede s-a dat cu metodiștii?
— Nu-ți face tu griji din pricina mea, Ben. Nu mă dau eu cu metodiștii cum nu te dai nici tu – deși tu, mă tem c-ai să te dai cu alții, și mai răi. Cât despre pastorul Irwine, e el destul de înțelept să nu s-amestece în credința oamenilor. Asta-i privește pe ei și pe Dumnezeu – cum mi-a spus chiar el.
— Mă rog, mă rog; cu toate astea nu vă prea are la stomac pe alde voi, dizidenții.
— Tot ce se poate; nici eu nu prea sufăr berea tare a lui Josh Tod, cu toate astea nu te împiedic pe tine să bei, până umbli-n patru labe.
La această replică a lui Adam toți râseră, în afară de Seth care rispostă cu seriozitate:
— Nu șade bine, Addy, să asemuiești o credință, oricare ar fi ea, cu berea. După cum bine știi, atât credința metodiștilor cât și a dizidenților are aceleași rădăcini cu a celor care merg la biserică.
— Știu Seth; și nu iau în râs credința nimănui. Fiecare să se-nchine după cum îl îndeamnă conștiința. Numai că bine ar fi, dacă conștiința i-ar îndemna pe cât mai mulți să se roage liniștiți în biserică, unde sunt multe de învățat. Că nu-i drept să stai cu gândul numa’ la cele sfinte; afar’ de Biblie, trebuie să mai cinstim și altele pe lume. Privește conductele de apă, și sondele ce pătrund în mine, și motoarele lui Arkwright din Cromford; pe lângă Biblie, omul se cade să mai învețe și altceva, de pildă, să săvârșească asemenea lucrări cu mâinile sale. Așa gândesc. Da’ când îi asculți pe unii predicatori, parcă-ți vine să crezi că omu’ n-are alta de făcut o viață întreagă, decât să țină ochii închiși și să privească în sinea lui. Se cade ca dragostea de Dumnezeu să fie sădită în sufletu’ omului, și omu’ să cinstească Biblia și cuvântu’ Domnului. Da’ ce spune oare în Biblie? Păi acolo spune că Dumnezeu a dat omului suflare din suflarea lui ca să poată munci și ridica altare, să cioplească lemnul și face cu mâna lui meșteșugite lucruri. Așa înțeleg eu orânduiala lumii: în toate cele pământești se află suflarea Domnului – azi ca și ieri, în zilele săptămânii ca și în zi de duminecă – în tot ceea ce face sau închipuie omu’, în tot ceea ce plănuiește el, ca și în toate mașinăriile pe care le alcătuiește. De aceea ne-a dat Dumnezeu creier și mâini, tot așa cum ne-a dat suflet; că dacă un om izbutește să facă ceva prin munca lui – să-și zidească cuptor, ca nevastă-sa să nu mai coacă pâinea la brutar, sau să-și facă pământu’ din grădină mai roditor, ca-n loc de un cartof să scoată doi – apoi omu’ ăla îi e mai drag Domnului decât cel care umblă toată ziua în urma pastorului, și numai se-nchină și se roagă.
— Bine cuvântat, Adam! aprobă Jim Roșcovanul care se oprise din orânduitul scândurilor ca să nu-l tulbure pe Adam. De multă vreme n-am auzit o predică atât de frumoasă. Și ca să vezi, se-ncheie anu’ de când mă tot bate nevastă-mea la cap să-i ridic cuptor.
— E multă înțelepciune în vorbele tale, remarcă grav, Seth. Da’ după cum știi și tu, ascultând o predică, mulți s-au scuturat de lene și s-au apucat de treabă. Deși le găsești cusur ălora de țin predici – ei sunt cei care golesc cârciumile; și dacă omu’ cinstește credința, nu înseamnă să muncească cu mai puțină tragere de inimă.
— Doar că uneori uită să pună tăblia la ușă, nu-i așa Seth? interveni Ben Așchie.
— Ei Ben, ai acum de ce râde de mine toată viața. Da’ geaba cați pricină credinței în Dumnezeu, vinovat e numai Seth Bede, care de când s-a născut tot năuc a fost, și dacă nici credința nu l-a îndreptat, cu atât mai rău pentru el.
— Nu lua seama la ce-am spus, Seth, răspunse Ben Așchie – ești un băiat inimos și de ispravă; chestia cu tăblia e un fleac; și nici nu iei în nume de rău o șagă, care pe alții din neamu’ tău, ce se cred mai deștepți, îi face să-și iasă din fire.
— Mă fratele meu, i se adresă Adam lui Seth fără să fie atins de săgeata lui Ben, nu mi-o lua în nume de rău; când am vorbit, n-am vrut să mă dau la tine. Unii au un fel de a vedea lucrurile, alții, altu’.
— Te cunosc prea bine, Addy. răspunse Seth, ca să știu că n-ai nimic împotriva mea. Tu semeni leit cu câinele tău Gyp, latri uneori la mine, da’ pe urmă vii și-mi lingi mâna.
