Ellia

Donna Alba de Gib Mihaescu

Partea întâi

 

 

 

Am pornit cu stângul în lume, ca şi în război. La demobilizare, acolo, în dosul magaziilor gării, pe câmpul presărat cu mese şi cu soldaţi beţi de fericirea vieţii recâştigate, pe toţi i-am auzit: „Băgaţi de seamă, când vă veţi vedea cu libretul în mână, să porniţi cu dreptul!” Dar eu ştiu că oricât m-am muncit cu gândul, acum un an, să mişc întâi dreptul, când s-o da semnalul de plecare, spre front, din obişnuinţă militărească - deşi acum nu mai răcneau porunci scurte ca la paradă şi nimeni nu se uita cu ce pas o ia omul spre moarte -, am mişcat stângul. Şi iată-mă c-am ajuns prin atâtea ploi de foc, cu picioarele şi cu mâinile zdravene, cu pieptul neîngăurit, tocmai aici, în această zi sfinţită a liberării de orice pericol. Iar astăzi e zi de marţi şi dacă toţi oamenii dimprejurul meu se fac a uita c-au să pornească înapoi pe drumul vieţii, cu tot dreptul mişcat întâi, într-o zi atât de nefastă, eu mă simt din cale-afară de mulţumit. Mai lipseşte să fie astăzi 13. Dar sunt hotărât, de acum înainte, toate faptele mari pe care le voi face să le pornesc în zi de marţi şi de 13, căci sunt hotărât să fac numai fapte mari. Şi am băgat de seamă! acestea sunt zilele oamenilor cu voinţă, şi am mai băgat de seamă, oamenii cu voinţă nu trebuie să se gândească niciodată la astfel de nimicuri şi trebuie să întreprindă tot ce au de întreprins oricând s-o nimeri.

Iar eu am multe de întreprins: mai întâi să-mi refac situaţia mea... civilă. Aşa numesc situaţia pe care o voi avea, pe care trebuie s-o am de-acum înainte în lume.

E foarte drept: războiul m-a vărsat sublocotenent în rezervă. Asta e un lucru înfiorător de important pentru mine şi e o adevărată mustrare, ţinând seamă cum m-a cules acest război de pe drumuri. Nu de pe drumul lung pe care l-am făcut mânat din urmă şi din lături de gradaţii serviciului de recrutare, cu întregul meu contingent de puştani neîmbrăcaţi şi zgomotoşi şi sfârşind să râdă numai când cădeau de răscruntă oboseală sau de schijele zbârnâietoare, împroşcate de un aeroplan hain. Nu de pe drumul ăsta vreau să spun că m-a cules războiul. Acest marş sălbatic, trebuie s-o recunosc, îmi da cel puţin provizoriu o direcţie în viaţă, oricât de bine s-ar fi văzut, la capătul lui, chiar marginile vieţii însăşi.

Dar înainte de a porni într-aci, nu eram decât pur şi simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasă, mai degrabă de la şcoală, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheamă, de sub scutul şi autoritatea părinţilor, cu mulţi ani în urmă. Trebuie să mă fi urmărit pretutindeni cu poliţie şi telegrame, căci tatăl meu era doctor de târg şi om de stare: avea şi vie şi, acolo la vie, ascultând cum târâie ploaia pe acoperişul hardughiilor cu butoaie goale, lin, teasc şi zdrobitori, prin care îmi plăcea să mă vâr, am plănuit întâia mare îndrăzneală din viaţă. Fluieram a drum lung şi-mi ziceam: când voi pleca anul ăsta la Craiova (adică la liceu) - fiu-fiu, după două săptămâni - fiu-fiu... zbughe-o... Şi râdeam, gândindu-mă nu atât la mutra tatei în faţa acestei împrejurări, cât mai ales a domnului Stiegler, directorul meu de pension... Iar ploaia ţârâia înainte şi eu citeam pe Mihail Sadoveanu, care mă îmbia la ducă... Aşa ţârâia şi-n cărţile lui ploaia pe şindrilele acoperişurilor şi pe covergile căruţelor mocăneşti. Apoi mai glăsuia acolo despre zăvoaie şi despre poduri umblătoare şi alte lucruri multe şi minunate, pe care aproape ardeam să le văd. Astfel de lucruri minunate se găseau ele şi pe la noi, dar eu vream să le văd departe, căci în depărtare ele trebuiau să fie şi mai triste, ca ploaia asta, şi mai dragi. Mai găsisem doi scriitori ruşi care mă invitau la plecare: Gorki şi Gogol - şi cu ei în servietă şi cu Sadoveanu pe deasupra, am şters-o într-o bună zi, cu 38 de lei în buzunar, pe care, parte îi economisisem, parte îi şterpelisem din buzunarul tatei înainte de a lua drumul, chipurile, al şcolii. 7 lei m-a costat trenul până la Brăila, iar de-acolo toate drumurile le-am făcut mai mult pe jos. Însă la Brăila m-am făcut hamal în port - eram cel mai bun gimnastic din clasa mea şi puteam să bat pe oricine din cele două clase superioare ale mele. Chiar de la Brăila mi s-a pierdut urma.

Pe urmă, pe unde n-am umblat! Am fost şi la Odesa, numai aşa, ca să dorm o noapte pe chei şi alte vreo două-trei prin stepă; dar mai mult am dormit pe chei, însă pe vagabonzii lui Maxim al meu nu i-am găsit. În locul lor am dat de nişte namile leneşe şi murdare şi care-şi blestemau soarta - cu scandal mare la fiecare clipă - şi scuipau în ea; dacă ar fi putut, ar fi omorât-o, dar pentru că aşa ceva nu era cu putinţă, se înjunghiau uneori între ele într-o hărmălaie de nesuferit. Când am încercat să le spun unora că tocmai o astfel de soartă e frumoasă, că e fără apărare şi fără hotar, erau să mă înjunghie şi pe mine. M-am întors atunci tot la Sadoveanu, la oamenii lui mai mult muţi şi care rezolvau totul cu o îmbiere spre oala cu vin; ăştia nu puneau mâna la cuţit pentru un gând bun ce le aduceai, ba, dimpotrivă, atunci vârau tesacul înapoi la brâu şi deschideau ochii mari spre câmpii, spre culmile, spre zăvoaiele şi apele peste care împărăţeau, şi urechi largi la o poveste chiar fără tâlc sau la o vorbă de duh, fără nici un folos, dar bine adusă.

Pe urmă, cu vârsta, m-a prins dorul călătoriilor pe apă. Dar pe vapoare nu mă primeau fără învoirea părinţilor, fiind încă prea tânăr, din care pricină am început să mint şi să mă prefac: ba am întocmit şi nişte certificate potrivite de minune pentru tot ce mi se cerea. Mai ales iscălitura tatei o trăgeam cu o siguranţă fără pereche, iar peceţile, pe care mi le împrumuta vreun servitor de pe la cine ştie ce oficiu pentru un gologan sau o glumă, ştiam cât să le întorc în loc, astfel ca numele ţării şi al instituţiei de care era nevoie să iasă limpede, dar al localităţii şi al judeţului meu să apară încurcat şi întinat. Astfel am putut să ajung, cum spun, la Odesa, şi mai pe urmă să fiu înrolat pe vase de comerţ, care m-au dus la Constantinopol, în Grecia, în Asia Mică, în Egipt şi chiar până în Amsterdam. Atunci eram împins din urmă de cărţile lui Pierre Loti şi Claude Farrere, pentru că, dacă la alte cărţi de şcoală nici nu mai vream să mă gândesc măcar, îmi plăcea totuşi să citesc povestiri şi romane şi dorinţa de a pătrunde într-o literatură mai mare ca a noastră m-a făcut să pierd multe nopţi (uneori între zilele de munci istovitoare) cu buchisitul unor hârţoage cu istorioare franţuzeşti şi a unor dicţionare vechi şi - băgasem de seamă chiar de pe atunci - puţin cam proaste. Le luasem simbrie de la un anticar brăilean pe care l-am ajutat să se mute. Dar şi la Brăila şi la Galaţi şi la Constanţa îmi plăcea să mă amestec printre marinari străini, uneori le plăteam şi chefurile, ba chiar mă alegeam şi eu cu oasele rupte, oricât eram de voinic (pentru că ei şi la beţie ştiau unde trebuie aruncat un pumn şi unde trebuie prigonit cu altul), numai ca să le prind grai şi obiceiuri. Şi astfel o rupeam niţel englezeşte şi nemţeşte; dar ambiţia mea era să învăţ întâi şi întâi franţuzeşte şi, cum vase franceze nu prea veneau prin părţile noastre, învăţam astfel de la turci, de la greci şi de la alţi străini care ştiau, şi mai cu seamă din cărţile cu istorioare copilăreşti şi din dicţionarele cele stângace.

După ce a izbucnit războiul cel mare, ca la un an, am vrut să plec la Marsilia să mă înrolez în armata franceză; dar abia atunci s-a băgat de seamă că actele mele erau şubrede de tot. Ba s-a mai băgat de seamă - şi eu la fel, abia atunci am băgat de seamă - că uitasem să mă prezint în anul acela la recrutare (pe vapoare nu servisem decât în marina comercială). M-am pomenit, aşadar, oprit la comenduire pentru fals şi nesupunere la legile militare. Şi cum abaterile mele penale se împărţeau între jurisdicţia militară şi cea civilă, m-am pomenit purtat între baionete de la tribunal la comenduire; aşa am putut într-o bună seară s-o şterg binişor din convoi şi atunci tocmai prin munţii Vrancei m-am oprit. Dar pe drum am dat de crame, de dealuri şi văi cu răsunet de sfârlează şi dorul de ai mei m-a încleştat deodată, cu mare tărie. Însă eu tot am mai rătăcit până-n miezul iernii pe coclauri neumblate, am răzbătut la drumuri nemaibătute şi la răspântii cu hanuri şi cu focuri de popas ca la începutul pribegiei mele.

Dar pe aici începusem să nu mă mai simt ferit ca în porturi. Am socotit că tot mai nimerit este să mă pierd în vălmăşagul şi-n lavra oraşelor mari. Şi m-am aciuat la Iaşi o dată cu primele ninsori din anul acela 1915. Însă chiar într-a doua săptămână m-am întâlnit cu doi concetăţeni din târgul meu oltenesc. Eu i-am recunoscut de îndată, însă credeam că ei nu vor ghici cine sunt sub trăsăturile anilor din urmă şi mai cu seamă cu statura mea cea nouă, care de când fugisem crescuse cu repeziciune de copac.

Totuşi i-am văzut că mă privesc cu luare-aminte şi şo-pocăiesc ceva între dânşii; dacă n-ar fi fost evrei, m-aş fi întrebat ce pot căuta ei tocmai la Iaşi? Au şopocăit şi au privit de mai multe ori în urmă, iar eu am grăbit după colţuri tot mai multe şi mai întortocheate, până la hanul tot ovreiesc unde locuiam. Acolo am tresărit la glas străin în jargon: am întredeschis uşa, crezând că au dat iarăşi de mine conorăşenii mei. Erau alţii, necunoscuţi, dar eu n-am mai ieşit acum din planul nou ce-mi făurisem. Mi-am pus hainele bune, potrivite cu condiţia tatei, pentru că, deşi trăsesem beţii multe, dar un ban tot pusesem deoparte, pentru cărţi de citit, pentru îmbrăcăminte şi pentru vreo lipsă negândită (şi-mi prisosiseră, pentru că umerii mei laţi mi-au găsit totdeauna de lucru; mai ales femeile, când aveau nevoie de muncitori cu ziua, mă angajau de la prima vedere: ştiam eu că eram chipeş, şi nu odată după plată - căci la plată nu renunţam niciodată - sfârşisem angajamentul în patul lor). M-am gătit deci ca un vrednic fiu al domnului doctor Mihalache Aspru din Zăreni şi mi-am luat bilet de tren pentru ţinutul natal. Dacă târguşorul părintesc ar fi avut gară, aş fi luat chiar şi bilet de clasa 2-a ca să cobor cât mai onorabil din vagon în faţa concetăţenilor şi poate şi a tatălui meu. Însă din gară de la Uragăşani mai făceam aproape şaizeci kilometri de căruţă, drum de deal şi pădure, până-n târg la Zăreni.

Tata m-a primit cu uimire şi mama s-a pierdut de mai multe ori de bucurie şi lacrimi, când m-au văzut. Pe urmă tata, care era om de realităţi, a umblat şi s-a zbătut în toate părţile, ca să-mi aranjeze starea precară în faţa legilor. A luat de mai multe ori în lung drumul şi mai greu al Râmnicului, capitala judeţului, şi cu deputatul locului şi cu prefectul, care de asemenea i-era prieten politic, mi-au potrivit situaţia. La militărie eram acum amânat pentru o aşa-zisă criză de colici hepatici (în viaţa mea n-am suferit altă durere decât de apăsarea cumplită a ţestei, când mă îmbătăm prea rău), iar chestia falsului, pentru că mai complicată, căpătă o îndreptare şi mai minunată. Procesele fură contopite într-unui şi aduse încoace, la tribunalul judeţului; iar după câteva înfăţişări se stinse totul. Drept mulţumire pentru ostenelile tatălui meu (se prefăcea că umblă pentru mine în urma stăruielilor şi lacrimilor mamei, altfel, după el - m-asigura - n-aveau decât să mă înhaţe la armată şi să mă înghită puşcăria), făgăduii solemn să continuu liceul în particular. Colicicii hepatici îmi mai obţinură o amânare şi, în iunie, spre marea fericire - pe care de astă dată nu o mai putu ascunde - a tatei, obţinui diploma de absolvire a patru clase gimnaziale.

  
Attachments
Donna Alba de Gib Mihaescu.doc 1.66 Mb . 23 Views