AnnaE
#0

Corigent la limba romana de Ion Minulescu

A fost odată ca niciodată...

          Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.

          Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă dintre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.

          Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.

          Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.

          În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...

          Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.

          Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă...

          Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.

          Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.

          Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală... comercială.

           

          *

           

          Trei colegi de clasă ― Eu, Cotan şi Mihăiţă ― ne jucam de-a "căderea Plevnei".

          Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe ţarul Rusiei şi Mihăiţă pe Osman-paşa.

          Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.

          Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă, "când se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, şi aşa mai departe...

          Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică ― o câtime necunoscută botezată cu litera "S" la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, "premiul I cu cunună".

          Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor.

          Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete, un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie de drum-de-fier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Şerban-vodă.

Attachments