Nu sunt ce par a fi de Ion Minulescu

ROMANŢE PENTRU                                           MAI TÂRZIU                                                   (1908)

 

 

 

Lui Tilică Burillianu

 

Je hais le mouvement qui déplace les lignes

Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris.

CHARLES BAUDELAIRE

 

(Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii,

Şi nu râd niciodată şi nu plâng niciodată.

Trad. de Al. Philippide)

 

 

 

 

 

ROMANŢA NOULUI-VENIT

 

 

Străinule ce baţi la poartă,

De unde vii

Şi cine eşti?...

Străinule de lumea noastră,

Răspunde-ne de unde vii,

Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti

Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...

 

De unde vin?...

De unde pot veni, când ochii-mi,

Plini de regrete şi tristeţi,

Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?

Priviţi...

Sandalele-mi sunt rupte,

Iar toga ce mi-o dete-Apollo

În noaprea când pornii spre voi

Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.

 

Sunt gol ―

Căci calea-mi fuse lungă

Şi-n calea mea-întâlnii pe rând

Pe toţi câţi vrură să vă vândă

Podoabe noi ce nu se vând,

Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi,

Pe cei ce vrură

Să vă-ndrumeze spre mai bine ―

 

Spre-acel frumos întrezărit

În armoniile eterne

Dintr-un sfârşit

Şi-un infinit,

Pe cei ce v-au adus lumina,

Pe cei ce i-aţi primit cu ură

Şi i-aţi gonit cu pietre ―

Pietre ce s-or preface-n piedestale

În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...

 

De unde vin?

Eu vin din lumea creată dincolo de zare ―

Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,

Eu vin din lumea-n care

Nu-i ceru-albastru,

Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi,

Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,

Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,

Din lumea ultimului cântec,

Purtat pe-a berzelor aripă

Din ţărm în ţărm,

Din ţară-n ţară,

Din om în om,

Din gură-n gură, ―

Din lumea celor patru vânturi

Şi patru puncte cardinale!...

 

Deschideţi poarta dar,

Şi-n cale

Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur,

Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,

Veniţi în jurul meu degrabă,

Şi-n cântul lirelor de aur,

Porniţi cu mine împreună

 

Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi

Şi şanţuri feodale,

Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi...

Veniţi cu toţii cât mai e vreme,

Şi mai puteţi cânta ―

Veniţi!...

Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii

Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!

Iar cânturile voastre ―

Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ―

Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...

Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.

 

 

 

 

LA POARTA CELOR CARE DORM

 

lui Dimitrie Anghel

 

Hei, cântăreţ!...

Opreşte-ţi truditul pas...

Nu ştii

Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?...

Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi

Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Eşti obosit ― se vede

Ce drumuri prăfuite

Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele

De frumuseţi bizare şi armonii smintite?

Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele,

Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.

 

Vezi poarta-aceasta verde?

E poarta mea...

De vrei

Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei

Sub care zac tăcute părerile de rău,

De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc

Cu trupul lor pământul grădinii,

Şi de porţi

Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi,

Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Bine-ai venit!

Priveşte ce tei bătrâni umbresc

Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!...

Şi ce miros de viaţă!...

Şi teii, ce parfum

De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ―

Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie.

Nu?

Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc

În care se serbează orgiile de seară ―

Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...

 

Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum

Grădina mea!...

Priveşte-i aleile de-aproape ―

Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei

Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape,

Nu flori, ci ochi...

Priveşte-i...

Nu sunt şi ochii Ei?...

. . . . . . . . . . . .

Şi-acum mai pleci?

Răspunde-mi, sărman cercetător

De frumuseţi bizare şi armonii smintite ―

Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor

Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...

 

Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân

Chitara cu trei strune, răspunde:

 ― Nu...

Rămân!...

 

 

 

ROMANŢA NOASTRĂ

 

 

Sur ton beau tapis de pussière rose,

De poussière grise, de poussière blonde,

O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès,

Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses,

Sur ton beau tapis de poussière blonde,

Tout le monde, tout le monde, tout le monde,

Ya passé.[1]

 

KLINGSOR

 

 

Pe-acelaşi drum,

Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,

De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-acelaşi drum

Pe unde ieri trecură poate,

Străbunii noştri

Şi părinţii,

Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

 

Noi ―

Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe

Şi doliul vremilor apuse,

Şi-al idealurilor scrum ―

Pe-acelaşi drum

Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani!

 

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ―

Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi

Cum le luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Şi-n gură caldele cuvinte...

 

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n calarea noastră întâlni-vom ―

O!... câte nu poţi să-ntâlneşti

Când drumu-i lung

Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână

Tot mai departe

Şi te poartă,

Ca pe un orb ţinut de mână,

Spre-ntrezărite-Aureole ―

Nimicuri scumpe pământeşti!...

 

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...

Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

 

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântaţi că-n urma noastră

Zări-vom pe-alţii cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Şi râd că nu-i putem opri...

 

Da...

Va veni şi ziua-n care vom obosi,

Şi va veni

Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul ţiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care nimeni n-o cunoaşte...

 

Şi-atunci, privind un urma lor ―

Ca cei ce n-au nimic să-şi spună

Când nu-şi pot spune tot ce vor ―

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani,

Vom adormi ca şi drumeţii

Ce dorm uitaţi de mii de ani!...