SFÎRŞITUL POATE FI ÎNCEPUTUL UNOR TAINE PE CARE

MINTEA URMAŞILOR CU GREU LE VA PUTEA DESLUŞI

Un martie friguros se aşternu peste Viena în anul 1620. Pe străzi zăpada îngheţată făcea mersul foarte anevoios. Acolo, în mijlocul unui parc uriaş, se înălţa palatul prin­ţului de viţă basarabă Radu Şerban Voievod. Domnea pe atunci, ca urmaş al lui Rudolf al doilea, împăratul Mathias.

Încolţit de bătrîneţe, de boală, de vrăşmaşi şi cu scîrba în suflet, Radu Şerban vodă se trăsese la Viena cu întreaga sa familie, unde împăratul îl miluise, dăruindu‑i pentru tot restul zilelor sale clădirea înălţată după arhitectura fri­volă a palatelor franceze. Odăile nenumărate cu ferestre mari şi luminoase, sufrageriile şi cămările, locuinţele slu­jitorilor, a medicului de casă, chilia duhovnicului, cori­doarele lungi, întortocheate şi toată aripa stîngă, locuită de doamna şi domniţele ei, alcătuiau Curtea Domnească a fostului voievod român. Către sfîrşitul parcului, cu copaci bătrîni de zeci şi zeci de ani, prin care cu greu răzbătea lumina soarelui, se înălţa un paraclis, ce slujea ca lăcaş de închinăciune domnului şi familiei sale. Pînă nu de mult, vodă îl cerceta aproape zilnic. Acolo, aşezat în jilţul domnesc, cu capul plecat şi gîndurile duse, în sfîrîitul lu­mînărilor, asculta ruga preotului cu glas puternic şi puţin nazal, care implora mila lui Dumnezeu pentru tot ce este pieritor şi supus pămîntului din lumea aceasta. Părînd uneori că doarme, Radu Şerban cumpănea starea lucrurilor, căutînd căi noi de întoarcere în Ţara Românească, de unde plecase istovit, cu o mare durere în suflet.

Copilelor, de bine de rău, izbutise să le închege un viitor, căsătorindu‑le. Pe cea mare, domniţa Elena, trăită de mică în dulcea şi vesela capitală a imperiului, o mări­tase bine, datorită numelui şi averii de care dispunea. Pe cea de a doua, Ancuţa – a cărei soartă nu fusese fericită, dată fiind moartea logodnicului ei Mihăilaş vodă, feciorul lui Simion Movilă, fostul duşman al lui Radu Şerban – se gîndise părintele său să o dea tot după un prinţ de viţă basarabă, pribeag şi el, pe numele lui Nicolae Pătraşcu, fecior al răposatului voievod Mihail. Pe acest Pătraşcu, cîndva, bătrînul voievod îl însemnase la nas, pentru a‑l face să‑i treacă pofta de domnie, atunci cînd năvălise puiandrul cu oaste de strînsură peste el. Odată grija fetelor luată, Radu Şerban Vodă începuse să se frământe din nou pentru dobîndirea scaunului domnesc al Ţării Româneşti.

Aducerile aminte nu‑i dădeau pace, în vreme ce în­treaga curte sta îngenuncheată, rugîndu‑se. Cînd şi cînd mormăia pentru sine, printre buzele groase şi vinete, cu­vinte numai de el înţelese.

Se prefăcea că doarme, spre a se putea întoarce măcar cu mintea înapoi la Tîrgovişte, unde îşi îngropase odată cu sfîrşitul domniei şi sufletul. Atît de adîncit era în gînduri. Încît nici nu‑l simţi pe Dionisie Paleologul, duhovni­cul său, care‑i întindea crucea spre a o săruta. Mintea îi lucra înfrigurată, împărţind oastea în pîlcuri, cu căpitanii ei, desfăşurînd‑o cu steagurile înălţate şi trîmbiţaşii călări pe cai iuţi, în timp ce el împărţea poruncile cu glas aspru şi dogit. La aripa dreaptă o mie de arhebuzieri, la stînga pedestraşii lui Dragotă, apoi călărimea lui Slăvuia…

— Măria-Ta…

Dionisie Paleologul, fostul mitropolit al Moldovei, sta dinaintea domnului.

— Ce‑i?

Radu Şerban vodă deschise ochii. Cîmpul de luptă cu ostaşi cu tot se făcu ceaţă.

— În numele Domnului Dumnezeu… murmură duhov­nicul. Radu Şerban sărută crucea, de‑abia atingînd‑o cu buzele. Tîrgovişte… Ţara… Teişani… Ogretin… Tîrgovişte… Ţara… Alerga mintea voievodului înapoi.

— … Să ne rugăm şi pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc, rostea Prea Sfîntul, înălţîndu‑şi chipul.

— Nu! Radu Şerban bătu cu pumnul în braţul jilţului, aproape strigînd, încît toţi cei de faţă încremeniră. Slujba se întrerupse. Voievodul se ridică. Era palid la faţă. Nici­ odată nu mă voi ruga pentru cîinele de Báthory sau pentru turci. Asta n‑ai decît s‑o faci Sfinţia-Tă!

Ieşi din paraclis, fără a mai adăuga vreun cuvînt.

— Pe mine mă va judeca Dumnezeu după ce va judeca faptele celor ce au dat dosul la greu, lăsînd ţara şi neamul prădalnicilor, răspunse Radu Şerban vodă. Nu căta, că ochii mei zăresc ca prin sită şi că mîinile îmi tremură, dar mintea mi‑este tot atît de întreagă ca şi a Sfinţiei-Tale!

— Măria-Ta, ochii minţii văd mai bine decît cei meniţi să zărească lucrurile pămînteşti, chiar dacă trupul se pregăteşte pentru cele veşnice…

Radu Şerban îşi juca degetele pe mînerele jilţului. Nu‑i plăcea să i se vorbească de moarte.

— Ce‑mi tot cînţi mie de veşnicie, Sfinţite? Repede vă mai gîndiţi voi, popii, la veşnicia altuia!

Dionisie Paleologul surîse uşor. Era învăţat cu mîniile voievodului. Sta drept dinaintea bătrînului, care îl simţea pe duhovnic ca un abur, negru şi înăbuşitor.

— Să ne rugăm, Măria-Ta, căci iată, se apropie noaptea, iar noi datori sîntem a‑i ieşi înainte cu mîinile împreunate şi cu numele Domnului pe buze şi în inimă.

— Care noapte o aşteaptă Sfinţia-Ta? întrebă vodă, făcîndu‑se a nu înţelege tîlcul cuvintelor rostite de înal­tul ierarh.

— Aceea care vine în fiece zi, spre a ne cerceta odihna binecuvîntată, răspunse Paleologul, ascunzîndu‑şi mîinile lungi în mînecile ample ale sutanei.

— Pînă cînd va cădea noaptea la care te gîndeşti, mai am multe de făcut, Prea Sfinte! răspunse vodă, fără a se lăsa înşelat de blîndeţea celuilalt. Căci nici eu n‑am murit pentru Ţara Românească şi nici Ţara Românească pentru mine. Aşa să ştii!

— Măria-Ta, oare se cuvine a cerca puterile care nu mai pot face nimic? Căci geaba se munceşte sufletul, dacă bietul nostru trup nu mai izbuteşte a se ridica, zise Paleologul, în vreme ce pe buze îi flutura un zîmbet abia ghicit.

— Uşoară vă e tăria şi simţirea, răspunse vodă cuprins de o mare mîhnire. Toţi întoarceţi vorba cînd vă pomenesc de Ţară. Vă furişaţi pe lîngă mine şi cătaţi a vă ascunde de cuvintele mele. Încă Doamna şi domniţele sînt muieri slabe şi fără de minte şi drept este să se teamă de gîlceavă şi de bătălie. Căci mîinile lor nu sînt făcute pentru a ridica buzduganul, ci pînza de tort şi acul, iar făptura muierească lăsată este de la Dumnezeu să aducă mîngîiere şi alinare bărbatului care o apără şi o ocroteşte. Dar Sfinţia-Ta? Chiar de porţi sutană pînă la pămînt, tot bărbat se cheamă ca eşti, de nu gresesc eu numindu‑te cu acest nume.

Dionisie Paleologul tăcea, uitîndu‑se la bătrînul voievod cu ochii aceia ai lui, aspri şi neîndurători. Venise la Viena nu pentru a împărtăşi soarta domnului fugar, ci pentru că viaţa şi starea în Moldova deveniseră nesigure. Şi‑apoi, ca duhovnic al principelui Radu Şerban, mai uşor poate să se apropie de împărat pentru a se înălţa în scaunul Patriarhiei din Constantinopole. Or, iată că acest bătrîn care nu mai era în toate minţile îi strica socotelile. Maiestatea-Sa va trebui să fie încunoştiinţat că Alteţa Sa Principele Radu Şerban Basarab nu mai trăieşte de mult pe această lume şi că nu trebuie să se ia după scrîntelile unui bătrîn aproape orb şi fără putere. Doftorul neamţ, plă­tit de către Dionisie Paleologul, înainta la Curtea împără­ţiei înştiinţări foarte îngrijorătoare, nu tocmai adevărate, privind starea sănătăţii voievodului.

— Măria-Ta – vorbi Paleologul într‑un tîrziu, căutînd a da vocii sale blîndeţe – Ţara Românească nu mai este de mult Ţara Măriei-Tale.

— Minciuni spui! strigă Radu Şerban tremurînd.

— Noi ne‑am băjenit aci, fiind la mila Majestăţii Sale, continuă Paleologul, fără să se sinchisească de izbucnirea bătrînului.

— Ţara Românească este a mea, răspunse cu ton răstit fostul voievod. Se aprinsese la faţă şi glasul îi suna gîjîit. Şi de m‑am tras aici la Viena, nici eu, nici neamul meu n‑am căzut la mila împăratului, cum spui, ci am cerut ce mi se cuvenea, ca răsplată a dreptei mele credinţe arătată Majestăţii-Sale! Luptînd singur cu vrăjmaşul, pus‑am pieptul, ca nu cumva pojarul turcului să cuprindă cu flăcările lui şi hotarele împărăţiei, căci geaba aperi cetatea, dacă laşi poarta deschisă, astfel ca uşor să le fie aprigilor vrăjmaşi să năvălească în casa lumilor creştine…

Se mai linişti, dar glasul tot mai păstra urme de mus­trare amară.

— Sînteţi învăţaţi cu pomenile, urmă el, cătînd să‑şi desfacă bumbul de aur de la haină cu mîini şovăielnice. Se opri o clipă, încercînd să desluşească pe chipul du­hovnicului vreo nemulţumire, dar Dionisie Paleologul tă­cea, strîngînd buzele.

— Pe Moise Szekely eu l‑am gătat, unul din căpitanii mei ştergîndu‑l dintre cei vii, reluă bătrînul, şi glasul i se aprinse din nou, cînd încolţise oastea Majestăţii sale. Ge­neralul Basta doar că nu mi s‑a tîrît la picioare. Ce făceau oştenii împărăţiei, în vreme ce eu îmi desfăşuram oastea lîngă Braşov gătind‑o de bătaie? Chefuiau şi se îmbătau cu muierile în braţe, de i‑a luat Szekely ca din oală! Lui Bàthori tot eu i‑am sfărîmat trufia, de l‑am silit să dea dosul şi să‑şi caute scăparea tocmai la Sibii. Pe Simion Movilă, dulăul leşilor, tot eu l‑am zdrobit, izgonindu‑l dimpreună cu tătarii lui, la Ogretin şi Teişani, de nu l‑am mai putut ajunge cu toată călărimea mea. Vai şi iar vai de biata Ţară, de încăpea pe mîinile lui cele ticăloase, că degrabă ar fi cerşit mila turcilor, vînzînd neamul cu su­flet cu tot… Şi de îmi era voia, mă înturnam pe acelaşi drum pe care l‑a făcut răposatul Mihai vodă, căci nu mi‑ar mai fi stat nimeni împotrivă. Un chiot să fi dat şi Ţara Românească, Moldova şi Ardealul s‑ar fi strîns de­grabă sub schiptrul meu!… Ehei, Sfinţia-Ta, cîrtiţa tră­ieşte sub pămînt şi se tot minunează cum face vulturul de stă pe cer. De‑ale mirării! Cum de nu se prăvale el din înaltul văzduhului. Dar de îndată ce‑l vede doborît, fie de săgeată, fie de bătrîneţe, iute se repede pe hoit, zicîndu‑şi în sinea sa năroadă că tot ea e mai tare! Căci întotdeauna s‑au ridicat cei străini de neam, căznindu‑se a ne învăţa să gîndim româneşte şi întotdeauna i‑am învăţat noi să‑şi vadă de treburile lor…

Vorbele aduse pe departe îl făcură pe Dionisie Paleologul să‑şi muşte buzele.

— Măria-Ta, nemica din cele rostite, de domnul meu nu îmi este străin, zise Paleologul într‑un tîrziu. Din voia Domnului au fost şi bune şi rele…

— Ce voieşti a zice, Sfinţia-Ta? îl întrerupse Radu Şerban, simţind în toată fiinţa duhovnicului împotrivirea ascunsă.

— Voiesc a zice, Măria-Ta, că omul săvîrşeşte şi bune şi rele, răspunse prelatul, privind undeva în podea.

— Şi care sînt relele săvîrşite de domnia‑mea? întrebă vodă.

— Prin rele înţeleg acele lucruri care n‑ar fi trebuit să se întîmple, zise Dionisie.

— Ci vorbeşte odată deschis, părinte, nu te mai da după ulucă, îl repezi bătrînul.

— Poate că de nu făcea Măria-Sa, doamna Elisabeta, act de supunere împăratului, Ţara Moldovei n‑ar fi fost trecută prin foc şi sabie, spuse Dionisie, amintind prin aceste vorbe că Radu Şerban a îndemnat‑o să se supună împăratului habsburg. Pesemne că aşa a fost voia Domnului, ca biata muiere a lui Ieremia Movilă să ispăşească la Drăcşani păcatul de a se fi lăsat ispitită!… De data asta, Dionisie vorbise fără ocol.

— Eu n‑am îndemnat‑o să se înconjoare de leşi şi nici să‑şi dea fetele după craii lor… Şi‑apoi feliul războiului a fost de la început greşit. Nu te tragi în codru cu o mînă de osteni şi aceia în plată, cercînd să opreşti năvala spahiilor şi a ienicerilor. Şi dacă a păţit ruşinea şi batjocura de’au spurcat‑o păgînul, apoi tot vina ei a fost, că de fugea ar fi scăpat. Numai că Moviloaia, ce‑i drept, Prea-Sfinte, era trufaşă şi frumoasă şi turcilor le place tot ce‑i frumos, adăugă Radu vodă cu o uşoară umbră de ironie… Dar Sfinţia-Ta pe unde erai, cînd se întîmplau toate astea? mai întrebă.