I.
Porunci după porunci se slobozeau de la conac şi erau purtate de vătafii boiereşti în goana cailor, spre satele rumânilor din cuprinsul moşiei, pe la vătămanii tamazlâcurilor de vite şi pe la pârcălabii boiereşti. Erau date parcă de-a-ndoaselea, stricând rânduiala statornicită de vreme şi de cum se cerea făcută însăşi munca câmpului.
De aceea pârcălabul Muşat al Drăgoieştiului sta în mirare, scărpinându-şi ciuful capului plin de paie şi fulgi. Descălecase la rădăcina unui pom din marginea pădurii şi se aşezase, ţinând frâiele calului priponite de vârful botinei. Şi a pus harapnicul lângă el şi acum a prins să se scarpine cu amândouă mâinile în cap.
Al dracului Pâneciu, logofătul! Cum face, cum nu face, dar când răzbeşte la butiile boierului cu vin aspru de nisipuri, nu se lasă până nu răsuflă în fundul doniţei. Asta-i măsura lui. Muşat râde, arătându-şi dinţii negri şi rari. Ăsta da om, ăsta da vin. Nu ţi se umflă capul de el, nu-ţi vine cu leşin de la inimă, dar parcă-ţi bei minţile de nu ţi le mai poţi aduna. Ce dracu' o fi vrând boierul să mute oamenii de la heleşteu la bucate, când nici carele nu-s gătite cum trebuie? Până-n seară are poruncă să tragă toate crucile de grâu, jumătate la curte, jumătate unde-s gropniţele. Şi mai calea-valea cu cele de la curte, că le-ar duce vitele astea încăpăţânate de stau să-i primească poruncile, dar cele de la gropniţe trebuie să le care cu robii de la temniţă, că să nu ştie nici vântul, nici pământul unde-s.
Îşi ridică ochii, dând cu ei de rumânii care aşteaptă poruncile. Dracu' să-l poarte de barbă pe moş Drăgoi ăsta, de i se uită aşa, până-n măduva oaselor.
— Nu te mai boldi la mine, viperă bătrână, că acu te găbjesc!
Se ridică pe picioarele crăcănate, împungând cu capul spre rumâni.
— Bă!… Să ascultaţi ce vă spun! Trudiţi-vă să ieşim bine cu porunca boierului, că altfel…
Le arătă gârbaciul.
—… mă cunoaşteţi voi pe mine, că la supărare, de…
Muşat e mic de stat, numai vine. Capul lătăreţ, una cu umerii, legat numai printr-o palmă de gât gros şi butucănos. Un deget de frunte, apoi două funii de sprâncene, ochi mici şi repezi, nasul însemnat la vârf de hangerul cneazului din Cremenari, chipul buhăit de beţie.
— Bă, Lambrule, să-ţi duci oamenii şi să vă-nhămaţi la care. Boierul a dat poruncă să nu vadă urmă de vită prin praf şi prin curte. Tu să ridici bucatele din părţile Argeşului şi să le tragi la curte. La carul cu roatele cercuite să-l înhami rotaş pe moş Drăgoi, că prea se uită, nu ştiu cum… Tu, Gheorghe, nu mai bate din buze, că te bat eu acuşica. Să tragi grâul de la ponoarele Crucii din Deal. Să le tragi până-n marginea ogrăzii ţigăneşti. Să le laşi încărcate acolo… Hai! Ce vă boldiţi la mine? La chindie, treaba-i mântuită. Daţi zor, ca să auzim de bine.
Drăgoieştenii se răspândesc care pe unde-i cheamă capii colibelor şi cetelor de lucru. Ştiu fiecare cum şi cu cine munceşte. Dar tocmeala asta nechibzuită le zbârleşte bărbile.
— Staţi o clipă, oameni buni!
Forfota se opreşte. Moş Drăgoi păşeşte înaintea sătenilor.
— Ce vrei, jigodia dracului? La lucru!… La lucru!… Să nu scoţi o vorbă, că te calc în picioare!
Muşat spumegă şi răcneşte, parcă stă să-l strângă cineva de gât. Aşa face hoitul ăsta bătrân în fiecare dimineaţă când îi porneşte la lucru. Mereu se pune de-a curmezişul.
— De ce nu dă boierul vite să tragă la care? Că doar gem ţarcurile de boi ungureni, graşi şi stătuţi! Au cumva asta-i porunca domniei tale, pârcălabe, să ne mai încălzeşti puţin?
Moş Drăgoi îşi pironise ochii în ochii lui Muşat, care jucau, cătând să se ferească pe o latură.
Gustul vinului, sculatul ăsta de dimineaţă, poruncile astea şi câinele de rumân sunt peste baierele răbdării unui pârcălab boieresc ca el. Pune pinteni şi calul sare înainte aşa cum a crescut, cu dinţii rânjiţi să muşte. Muşat ridică harapnicul greu, dar toate câte au fost abia de şi le mai aduce aminte…
Gheorghe prinde calul de frâu, lângă zăbală, şi-l opreşte din zbor, pălindu-i un genunchi în burtă. Lambru îl smulge din şa, îndată îşi simte coastele năpădite de pumni şi genunchi. Geme din greu, căutând să se scuture. O spumă albă i se scurge în barbă. Când se ştie răpus, cu nasul vârât în ţărână, adulmecând picioarele goale ale rumânilor, se dă bătut.
— Lăsaţi-mă, oameni buni, că mor!
Lambru se pleacă la urechea lui:
— Dacă te mai ţii de muierea mea, nu mai apuci să vezi soarele. Îţi aduci aminte de seara ceea?
Vorbele şuierate ale bărbatului îl fac să se moaie de tot.
Simte parcă şi acum usturimea adâncă a cuţitului. Ar fi vrut să urle.
— Ridică-te, pârcălabe, şi aşază-ţi cinstea veşmintelor şi a feţei. Da' să nu uiţi ziua asta, dacă vrei să mai ai zile, îi spune liniştit moş Drăgoi.
Muşat se ridică gemând. Întâi în genunchi, apoi pe tălpi, îşi culege harapnicul şi, şchiopătând, se duce la cal, abia urcându-se în scări. Nu mai întoarce capul, plecând la trap spre curte. Drăgoieştenii rămân, privindu-l cum se duce.
Dinspre soare-răsare, cerul se tiveşte cu flăcări. Răcoarea dimineţii se trage dinspre timpuri la pădure şi ciocârlia zboară cântând cu putere. Se opreşte aninată o clipă de aripile ce bat pe loc, dând glas adânc, apoi se strânge ghem, lăsându-se să cadă în fânaţul aromit în care trifoiul alb şi romaniţa se pregătesc să-şi desfacă florile belşugului de lumină.
— Măi oameni, să aveţi de grijă şi să facem toate după cuviinţă, aşa cum le cere bicisnicul ăsta. Nu-i chip acu de pus cu boierul. Îi vine turcul cu putere şi ne robeşte de nici sămânţă nu mai rămâne de noi.
— Facem aşa. Numai că trebuie să ne punem la adăpost de călcare, moş Drăgoi.
— Lasă, Lambrule! Toate cu socoteală. Noi vrem uricile cu care ne-a învrednicit să fim judeci Vodă Mircea Bătrânul şi pe care hainul de boier le ţine dosite. Pentru asta trebuie răbdare.
— Răbdăm de douăzeci de ani.
— Răbdăm, că Danul a stat în cinste la toţi domnii.
— Parcă acu dacă s-o schimba domnia, nu tot el are pungile cu aur?
— Are, nu zic ba! Da' poate s-o arăta noul domn cu dragoste şi poate va oblici Ileana unde ţine şi cum ţine uricile.
