…Moştenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinţii noştri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deştepte în noi simţământul datorinţei ce avem de-a păstra şi de-a mării pentru viitorime această preţioasă moştenire!
N. BĂLCESCU
I.
Era în seara celei de a treia zi de când lăsaseră baia de la Bratilovo, pierdută în valea Motrului. Până dincolo de obârşia Cloşanilor îi călăuzise vătaful Buzea Gavrilă, sub scutul nopţii şi al codrilor. La despărţire, Buzea Gavrilă îngenunchease la scara măriei sale şi se legase cu jurământ să-l slujească cu dreaptă credinţă, ca pe izbăvitorul şi mântuitorul său. Prin întuneric, ochii moşneanului străluceau în lacrimi.
… Cale lungă, drum bătut la trap ţăcănit, prilej de gânduri, mai ales când măria-sa călăreşte cu fălcile încleştate, când călăuzii sârbi tac ca peştii, nadă de vorbă negăsindu-se nici la Simion, vătaful copiilor, nici la Pătru din Copăceni, ci numai la Ion Popovici, călăuz bănăţean, om cu obrajii rumeni, cu privirea luminoasă şi veselă, ascunzând sub mustăţile tuşinate şi la colţul ochilor o viclenie subţire şi o şiretenie cuviincioasă. Căpitanul Mârzea simte încă pe buze sărutul fierbinte al Dobriţei. În piept parcă-l ard sânii rotunzi, pieliţa arămie, caldă şi îmbietoare. Cât sunt de pricepute câteodată muierile şi cât ştiu ele s-aline sufletul bărbatului!…
Dobriţa, băieşiţa de la Bratilovo, a înţeles parcă din ochi cumpăna şi zbuciumul drumeţului. Poate se afla şi ea într-o cumpăna asemănătoare, în faptul acela de primăvară?!… L-a primit la sânul ei, l-a mângâiat cu degetele încă nebătucite de munci, i-a zâmbit cu capul răsturnat pe spate, cu ochii cercetând cerul. N-a fost în încleştarea lor numai un saţiu al trupului, care se cerea împlinit. A fost o mângâiere de oameni singuri şi însetaţi, care s-au găsit lângă un izvor, după o drumeţie lungă prin arşiţă. Sunt lungi căile vieţii. Întortocheate uneori, alteori drepte. Umbrite sau arse de soare. Bătute de crivăţe sau alintate de zefiri. Înţelept este ca, atunci când poposeşti să nu drămăluieşti măsura odihnei şi nici să numeri ca un zaraf clipele zburdate ale unei dragoste fără zgârcenie dăruită. Clipele acelea se adună în coburi ca nişte flori. Aşa cum spunea Radu, unele se ofilesc mai repede. Altele mai încet. Altele de fel. Rămân undeva, în vreo tainiţă de suflet, ca să iasă la lumină la răstimpuri de tristeţe şi singurătate…
Dobriţa e o floare care n-are să se veştejească. I-a răsărit în cale atunci când era dornic de ea. Mireasma ei îi stăruie în suflet ca dulceaţa unor cântece auzite în copilărie. Caii treapădă pe şleaul care şerpuieşte sub poala codrilor de la poalele munţilor. Amurgul îşi ţese pânzele de aur peste lume.
Sub lumina zorilor au fost în valea Cernii. Se auzeau cocoşii de munte sunând din trâmbiţe şi bătând din aripi. Îşi repezeau chemări din vârf de brad în vârf de brad, din vârf de munte în vârf de munte.
Valea Cernii era învăluită într-un pâcliş de ceaţă străvezie.
Spre Sgliver se buluciseră turme de nori plumburii, târându-şi burţile scămoase prin văi.
— Aspre şi întunecoase locuri, spuse măria sa, mai mult pentru sine, plimbându-şi privirile peste marea de brazi bătrâni cât lumea, peste coastele de piatră sură, peste grohotişurile spălate de ape.
— Locuri pustii, măria-ta, răspunse Ion Popovici. Nişi oierii noşti nu-şi poartă ciopoarăle pră văile astea… Aişi s-a înecat căţaua lu Negru Vodă, când umbla măria sa la vânat. O chema Cerna. Cerna s-a chemat de atunci apa. Da' se vege treaba că umblă duhuri pră vale. Noapcea se aud glasuri, şi glasuri, plânsăce şi suspinuri, de ce sacă la inimă. Ţara lui Negură împărat, măria-ta.
Voievodul a încuviinţat din cap. Şi-a potrivit dulama pe umeri, poftind să plece mai departe.
De pe vârful Cerbului au coborât în Plugova. Au mas într-un săivan, unde oameni păroşi, cu burcile întoarse pe dos, i-au ospeţit cu brânză şi terci cald de mei. Au căutat pe sub sprâncene la măria sa şi l-au preţăluit din ochi. De la Plugova, pe sub poalele codrilor, au mers întins, ocolind satele care mijeau în vale şi pe care Ion Popovici le desluşea cu glas moale şi tărăgănat:
— Colo se vege cetatea de la Meegie1. De acolo şi de la Temişoara ne împresoară păgânul. Ne-a luat şi cenuşa din vatră, pentru iernatic afurisâtul de Sinan Paşa…
Au lăsat Iablaniţa în stânga, strecurându-se pe poteci numai de pământeni cunoscute. A doua zi, au trecut pe lângă Lăpuşnicel, au ferit Pataşul şi Bozoviciul şi sub seară s-a văzut, pe un fir de vale, Oraviţa. Târgul l-au ocolit spre miezul nopţii, spunându-le Ion Popovici că are oaste turcească şi cadiu care judecă pricinile ivite între osmani şi pământeni, iar a treia zi au trecut de Greoni şi de Mercina, intrând în olatul Vârşeţului.
Sârbii se mai înseninaseră. Caii erau osteniţi şi călătorii plini de colb. Cum a rămas Mercina în urmă, Ion Popovici şi-a scos cuşma, şi-a făcut trei cruci rare, apoi zâmbind şi-a strunit calul flocos, trecând din fruntea convoiului, în coada lui, alături de Pătru din Copăceni.
— Mulţamu-ţi, Doamne… De acu încolo, Duşane, treşi în faţă. Tu cunoşti locurile şi tu răspunzi pentru măria sa.
Duşan, un sârb mărunt şi negru, a dat din cap, punând pinteni. A cârmit-o spre miazănoapte, umblând până-n vremea înserării printr-un codru bătrân de şes, în care stejarii crescuseră cât turlele de biserică.
— Măria-ta, Duşan zişe că aişi a porunşit banul Sava să îngăduim până ne iasă în cale, rupse tăcerea vorba domoală a lui Ion Popovici.
Au descălecat, slăbind chingile cailor, trăgându-i de urechi şi frecându-i cu şomoioage de iarbă la ochi. Era o rarişte prin care se strecura, sunând subţire, un pârâiaş. Văzând că sârbii pun pinteni şi se topesc în măruntaiele codrului, Simion vătaful a mormăit nemulţumit. Urmat ca o umbră de Pătru din Copăceni, a dat ocol poienii, scotocind tufele şi umbrele care începuseră să se cearnă prin frunzişul mărunt.
Voievodul se tologise lângă pârâu şi-i privea zâmbind. Caii începuseră să pască, tăind lacom cu dinţii iarba fragedă. Era o pace în care oamenii îşi auzeau gândurile. Căpitanul Mârzea, care aştepta la poruncă lângă măria sa, a înţeles glasul zâmbetului care-i luminase faţa. Codrul şi poporenii sunt cele mai credincioase tainiţe pentru cel ce poartă sămânţa răscoalei. A zâmbit şi el, văzându-l pe Simion întorcându-se plouat din cercetarea sa şi dezlegând cu multă sfială sacul pe care-l purtase legat la oblânc şi despre care nu suflase o vorbă tot drumul.
… Se-ntunecase. Pădurea îşi molcomise freamătul. Se auzeau doar paşii făcuţi de lighioane şi aici, aproape, băsmuiala lină a pârâului. Voievodul îşi limpezise faţa de colb, apoi sorbise îndelung, ca unul mistuit de arşiţă. S-au limpezit cu cuviinţă şi ceilalţi. Au adăpat fugarii. Ca şi când ar fi primit porunci straşnice, Pătru, Ahmet şi Ion Popovici, ducându-şi caii la mână, s-au aşezat strajă pe marginea poienii, ţinând intrările potecilor. Noaptea era luminoasă şi înaltă. În licărişul slab al stelelor i s-au dezlegat lui Mârzea tainele sacului purtat de Simion.
Vătaful a scos din el un coif din oţel subţire de Damasc, fără pene, apoi o platoşă de seraschir, tot din oţel albăstrui.
Au urmat cotarele şi mănuşarele. Mihai s-a lăsat mâinilor dibace, care în câteva clipe au legat curelele platoşei, au potrivit solzii cotarelor şi mănuşarelor, au vârât în sac cuşmuliţa, aninând de umerii largi ai voievodului o mantie scurtă de purpură, încopciată cu o gaică bătută în rubinuri. Era singura podoabă pe care-o purta voievodul. După ce-a mântuit slujba pe lângă măria sa, vătaful s-a închinat, ştergându-se pe urmele celorlalţi. Mârzea a desluşit zgomotul sec al cocoaşelor.
Simion se-ndepărta, în fiecare mână cu câte un pistol.
Voievodul se lăsase la loc în iarbă. Se rezemase într-un cot, ţinând coiful în arcuitura lui.
— Căpitane!
— Poruncă, măria-ta!
— Vino lângă mine! Lasă mâna din straja paloşului. A râs uşurel. Simion vede în fiecare om un duşman, şi-n fiecare umbră o ameninţare. Haide! Nu aştepta să-ţi spun de două ori… Până să vină solii, avem răgaz să schimbăm o vorbă.
Eşti tăcut, căpitane Mârzea. De aceea îmi place să mi te ştiu pe urme. Tăcerea-i de aur, spun bătrânii şi înţelepţii. Ar putea s-o ştie şi căpitanul Racea.
Mârzea, care i se culcase aproape de picioare, i-a văzut ochii strălucind. Nu cu strălucirea rea a oţelului. O strălucire ca o nădejde şi ca o căutare.
— Când simţi că te năpădesc gândurile, cui te mărturiseşti, căpitane Mârzea?
Oşteanul a tresărit. Niciodată nu fusese aşa de aproape de măria sa. Şi niciodată nu şi-l simţise aşa de apropiat.
— Fraţilor mei de cruce, doamne!… Lui Şeitan!… Şoimului!… Lui Ahmet!…
