Cartea întîi

Tîrgul de robi

Turnul lui Balduin de Flandra

1

Lumina albăstruie cade în trîmbe strălucitoare peste forfota mulţimii care‑l înghesuie pe căpita­nul domnesc al tighecenilor, Mîrzea, spre uşile bisericii mi­tropolitane de Tîrnovo. Este duminică 6 aprilie 1596, zi a sfîntului Eutihie, patriarhul Constantinopolului. Zi de denie şi de tîrg. Strigătele salepgiilor şi vînzătorilor de bragă turci ducînd pe umeri vasele de alamă burduhoase, pe capacele cărora sînt prinse mahmudele de argint care clinchetesc vesel sînt acoperite de strigătele mărgelarilor şi marchi­tanilor vlahi din Vlahia Mare, cu care se amestecă laudele neruşinate ale neguţătorilor greci din Pera şi Galata; laude aduse mătăsăriilor de Brusa şi chihlimbarurilor de Erzerum, spînzurate de prăjini înalte, la vedere. Martologi bulgari în ilice coboară stradelele înguste şi întortocheate, pavate cu piatră de rîu, ţinîndu‑se de coada măgarilor încărcaţi cu bărbînţe de brînză şi caş; ori cu pături colorate, ţesute din păr de capră. Sînt acolo olăriţe bulgăroaice, pieptoase şi sprînce­nate, vînzîndu‑şi ulcioarele smălţuite, sînt cărvănari morovlahi[1], cu tejghelele acoperite de cojoace şi dolame, sînt neguţători de cocoşi turceşti şi porumbei călători, sînt tătari de Dobrogea, ţinînd de frîie cîte opt basmeţi scunzi, flocoşi, cu nările tăiate, cai iuţi şi vînoşi în jurul cărora se foiesc cîţi­va timarioti turci, înarmaţi cu săbii încovoiate, încălţaţi cu cizmuliţe de safian, purtînd şalvari verzi, culoarea profetului, şi a binecredincioşilor închinători ai lui Allah. Sînt şi singurii înarmaţi, în afară de tătari şi morovlahi.

Călare pe Şeitan, cu şoimul pe umăr, căpitanul se lasă în voia mulţimii. Este îmbrăcat ca un baatur nohai. Cizme roşii din piele de ţap, cu pinten de argint. Şalvari dintr‑o mătase grea, albăstruie, de Veneţia, ca şi cămaşa, peste care poartă pieptar din piele de bivol, ţintat, căptuşit cu o za sub­ţire, coleret de oţel, calpac din blană de rîs şi pe umeri o pelerină de mătase sîngerie, de Samarkand. Arc, cucură de săgeţi, prinsă la oblînc, sabie, cele două hangere înfipte în brîul din piele; coburii grei închişi cu lacăte şi la spatele şeii o burcă de karakul strînsă sul, burcă ce stîrneşte şoaptele de admiraţie ale pricepătorilor. Primăvara timpurie a izbucnit parcă astăzi, în cinstea acestui Eutihie, pe care‑l sărbătoresc clopotele mitropoliei în dangătele lor solemne. Căpitanul ciuleşte urechile. Îşi ţine ochii întredeschişi leneş, stă în şa după obiceiul tătarilor, cu trăgătorile scurtate astfel încît genunchii îi ajung aproape de greabănul calului şi nu pare să bage de seamă nimic din ceea ce îl înconjoară. Îl ştie prin preajmă pe robul său Ahmet, tătar din tribul Şürakül, după cum ştie că a ajuns de la Tîrgovişte la Tîrnovo; aici în medeanul tîrgului şi‑n duminica de 6 aprilie va afla cel din­tîi semn din partea lui vodă Mihai. Se pare că dangătele clopotelor îşi schimbă şi ritmul şi sunetul. La început a bătut clopotul mic din turnul clopotniţă. Acum bat trei clopote. Cel din clopotniţă rar, alte două din curtea mitropoliei – des, suprapunîndu‑se ciudat pe clipa dintre două dangăte ale celui mare. Acum bat patru clopote, două cîte două. Dangătele acestea cu tîlc se izbesc de pereţii de piatră ai prăpăstiilor şi viroagelor, deasupra cărora se caţără casele înalte ale tîrgu­lui, altădată cetate de scaun a Asăneştilor şi ţarilor bulgari, astăzi căzută sub iatagan, cum toată Bulgaria este sub iatagan şi sub stăpînire turcească, ca paşalîk. De cum a trecut Dunărea mai jos de Giurgiu, noaptea, prin bălţile de la Greaca şi l‑a dus o şeică, vîslită de priveghetorii de la Prundu, a intrat în altă lume. Stăpînirea necruţătoare a înaltei Porţi se vădea de la garnizoanele cetăţilor, pînă la cadiii aşezaţi prin medeane să judece pricinile dintre osmanii stăpîni şi bulgarii cotropiţi. Flamurile verzi ale profetului pe donjoanele Rusciukului. Pe cetăţuile de pămînt de la Hlebarovo, Popovo şi Suşice. Patrule de spahii pe şleahul de la Tîrgovişte. Caravane de cămile ale geamgiilor turci. La caravansaraiuri loc numai pentru închinătorii lui Allah. Glasul muezinilor, mai puternic decît cel al clopotelor orto­doxe. Şi altceva, dincolo de această privelişte a puterii osmane: mişuna fară răgaz a oierilor bulgari spre Tîrnovo. Ori a martologilor călări pe măgari şi catîri. Un fel de scur­gere a bulgarilor şi românilor, dinspre părţile dunărene, spre vechea cetate de scaun a lui Ioniţă Asan şi Şişman. Văzîndu‑l, oamenii aceia îl ocoleau. Îi auzea scuipîndu‑i urmele.

Trăsăturile mîrzacei, mama lui din tribul nohailor, iubită de oşteanul din Ţara de Jos care i‑a fost tată, trăsături pe care le poartă cu o mîndrie sălbatecă, îl ajută şi în această călătorie diplomaticească, poruncită de domn. Scoate un fel de nechezat mînios, pentru că, dacă vodă i‑a poruncit să ia calea Istanbulului, vel logofătul său şi al Ţării, Theodosie Rudeanu a fost acela care, în şapte nopţi, i‑a descurcat iţele politiceşti care trebuiesc retezate în cetatea împărătească de pe ţăr­murile Bosforului. Mîrzea se descurcase binişor cu sabia în bătălia de la Călugăreni, cîntată de poeţi ca Stavrinos, sau cronicari historicieni ca Balthazar Walter silezianul, care‑au fost de faţă. Se descurcase şi mai bine în bătăliile de astă iarnă, de la Putineiul şi Şerpăteşti, cu marele han şi Hoarda de Aur. Mai bine decît oricînd se descurcase în lupta tainică, tot de astă iarnă, împotriva plasei ţesute de răposatul mare logofăt Chisar, menită să aducă Hoarda în spatele oştirii domneşti, în noaptea cînd oştile sultanului ar fi izbit‑o în pădurile de la Giurgiu. Capul nobil şi îndărătnic al Chisarului a căzut sub securea gîdelui în ajunul Crăciunului, cu el căzînd mîna înarmată pe care‑o avea Mihnea Turcitul în coasta şi‑n inima voievodului Mihai. Aşa a crezut el. Aşa au crezut fraţii lui de arme, căpitanii Gheţea şi Racea. N‑a fost aşa. Trădarea este un balaur cu nouăzeci şi nouă de capete. Tai trei, îi cresc alte nouă în loc.

Blestematul de vel logofăt ştie că a studiat la Cracovia cei patru ani la umanioare, fiind bacalaureat, înainte de a intra în slujba marelui hatman Ian Zamoyski, unde şi‑a cîştigat gradul de locotenent de dragoni luptînd în Ucraina, împotri­va nohailor, şi în Galiţia, împotriva regimentelor lui Maximilian de Habsburg. Ce nu ştie vel logofătul Theodosie, care ţine un catastif tainic cu vieţile căpitanilor, diplomaţilor, înalţilor slujbaşi şi curteni de la Cetatea de Scaun a Tîrgoviştei, este că a fost nököt la Bachcisarai, în garda marelui han şi că cinci luni, în anul 1589, a fost în polcul atamanului Lobodă, apoi la Sici, de unde a plecat cu şeicile căzăceşti pe Nipru, făcînd piraterie în apele Caffei şi ajungînd, pînă la Sinop Burun, pe un galion prădat genovezilor. Se lasă pătruns de căldura soarelui primăvăratec, de miresmele aţîţătoare care‑l năvălesc din toate părţile: de piatră încinsă şi rădăcină de izmă, de piei de oaie bine argăsite, de cai năduşiţi şi de marchitănii proaspăt scoase din cufere; de femei tinere şi bărbaţi în dolame. Priveşte cerul senin, luminos, vibrînd plin de prospeţime şi îşi spune că, dacă are harul războinicului, nu şi l‑a descoperit încă pe cel al intrigantului; ori al diplomatului, dar că, oricum, este dator să încerce şi că, mai la urma urmei, de ce să nu aşeze alături de laurii culeşi cu sabia, pe cei agonisiţi cu agerimea minţii?... Să fie dangătele acestea încifrate cel dintîi semn?