AnnaE
#0

NOAPTEA SOLSTIŢIULUI

1

Adenul se cufundă încet în apele sângerii ale golfului. Deasupra peninsulei arabice pluteşte o perdea vioriu-gălbuie de praf, vârstată de linii violacee. „Pescăruşul albastru” ia cap compas 112°, ceea ce înseamnă un drum pieziş peste golful Aden, atingerea peninsulei somaliene la verticala portului Durduri din extremul est al Somaliei, survolul întregii peninsule şi escală la Hafun pe toasta Bar-el-Kasain, spălată de valurile Oceanului Indian. De aici, în noaptea asta încă, Pilotul doreşte să atingă ecuatorul în largul oceanului, pentru ca expediţia să înregistreze toate datele hidrologice, meteorologice şi astronomice ale solstiţiului de iarnă, urmând ca în zori să amerizeze la Port-Victoria, capitala Seişelor, aşezată în insula Mahè. O zi de odihnă. Revizia materialului şi a echipamentului ştiinţific, apoi munca de cercetare a insulelor coraligene, întâia etapă a expediţiei.

Trage uşor de manşă. Ia înălţime. Îşi spune că oamenii sunt prea grăbiţi să desăvârşească cucerirea lunii (ieri s-a anunţat prin toate posturile de radio ale planetei înălţarea celui de al treilea Institut de cercetare selenar au şi văzut transmisia integrală de televiziune făcută prin releele de sateliţi) şi că, datorită extensiei acesteia în spaţiu, neglijează din ce în ce mai mult propriul lor univers interior, ca şi această bătrână şi dragă planetă Terra cu toate ale ei bune şi rele.

Anul trecut pilotase cosmonava „YR-261 Marte 3” în cursa bilunară pe Marte (cosmodroamele „M 5” şi „M 6”), fără să rămână cu amintiri zguduitoare pentru fiinţa lui intimă. Îşi spusese că cei câţiva zeci de mii de ani de habitudini pe Terra nu puteau schimba „homo terrae” într-un „homo cosmicus” decât după câteva generaţii… Poate de aceea acceptase atât de uşor invitaţia de a pilota „Pescăruşul albastru” în această a XII-a ediţie a „Anului geofizic internaţional”. Voia să cunoască nu numai planeta mamă, dar şi ceea ce numea el „terra incognita” în universul uman… La cei 42 de ani ai lui, începuse să-şi restrângă aria curiozităţilor. Avea obiceiul să spună că preferă curiozităţile de ordin psihologic şi uman celor de ordin spaţial.

Înserarea inundă carlinga cu roşu nuanţat la infinit. E adevărat, culorile în Cosmos, mereu pale, ftizice, subtile şi diafane, eterate, nu şi-au găsit încă nici poeţii, nici pictorii. Cuvintele şi culorile pe Terra au fost create pentru alte nuanţe. Ochiul uman s-a obişnuit cu alte intensităţi. Poate numai peliculele ultrasensibile de film să poată înregistra varietatea copleşitoare a nuanţelor în spaţiile cosmice… Priveşte cu mare satisfacţie pâclele liliachii ale Mării Arabice. Zborul se desfăşoară într-o atmosferă cvasi-ireală. Atât de copleşitoare prin colorit şi prin dimensiunile pe care le creează vizibilitatea de la înălţime… încât simte echipajul încremenit într-un extaz aproape religios. Soarele se rostogoleşte agonic pe orizontul incendiat al Continentului Negru.

 Peste câteva ore începe iarna boreală. Întrerupe tăcerea Pilotul.

Jos se ţes cele dintâi umbre ale întunericului. Doar la zenit, în straturile superioare ale atmosferei, lumina zodiacală îşi mai fâlfâie ostenită draperiile grele de brocart ruginiu.

2

Întuneric. Dedesubt, abia conturat sub fulguirea constelaţiilor, relieful muntos al continentului african. În prelungirea planului stâng, sclipirea farului de la Capul Guardafui, punctul extrem oriental al Africii. Naturalistul îşi aprinde lampa de bord, răsucindu-i abajurul până când dunga de lumină nu-i acoperă decât coala albă a caietului. Aerul puţin dens pune motoarelor o surdină discretă. S-ar părea că forţele Cosmosului interferând straturile superioare ale stratosferei desemnează pe securitul carlingii mii de semne de-ntrebare. Pilotul vede profilul pur al Doctoriţei, desenându-se fluid pe locul copilotului. Alături, pe strapontina mecanicului, Inginerul pare copleşit de imensitatea în care hidroul lunecă sub constelaţii…

Naturalistul deschide discret portiera postului de pilotaj. Cu precauţii infinite aşază pe masa de aluminiu a laboratorului un aparat de dimensiunea unui radio de buzunar cu tranzistori. Brusc, i se broboneşte fruntea. Degetele mâinilor, tremurătoare, scot husa uşoară din bumbac. Un ecran de mărimea unei palme. Butoanele negre şi roşii ale convertizoarelor. Naturalistul montează cele trei antene miniaturale, alcătuite pe sistem goniometric, dintr-o plasă subţire, aproape invizibilă, de fire din aluminiu şi cupru.

Are un moment de ezitare… Apoi, cu mişcările precise ale degetelor lungi, trage sertarul mesei de aluminiu. Scoate un dosar cu scoarţe albastre din plastic, pe eticheta căruia scrie cu tuş „Psy. P.D.I.N.” în interiorul dosarului sunt prinse cu clame câteva zeci de fişe albe, imaculate.

3

Revelaţia a avut loc în noaptea de 17 octombrie, în cabinetul binecunoscut al Savantului. Afară ploaia de toamnă bătând storurile, în averse. Cărţile care tapisau pereţii, în semiobscur. Pe măsuţa unde stătea de obicei clopotul de sticlă sub care dormita naja, cobra egipteană acest aparat, aşezat pe o bucată de stofă verde.

 Stai jos, i-a spus Savantul, cu glasul lui ostenit, atât de binecunoscut.

S-a aşezat în fotoliul adânc, de piele. Apoi, poate o veşnicie, liniştea aceea mormântală, accentuată de aversele de ploaie şi ochii oţelii ai Savantului, copleşindu-l cu privirea lor intensă, insuportabilă. Niciodată Savantul nu-şi permisese un asemenea interogatoriu mut şi lucrul ăsta îl sâcâise atunci, îşi aduce aminte cu precizie că-l sâcâise până la mânie.

 Ai aici (i-a arătat aparatul, şi el a tresărit speriat. Într-atât se închegase tăcerea în cabinet), ai aici poate cea mai cumplită descoperire a omului de până astăzi, dragul meu. Nu mă-ntrerupe. Sunt în toate facultăţile, nu te-ngrijora. N-are rost să-ţi povestesc nu tribulaţiile mele tehnice, ale mele şi-ale celor aproape o sută de colaboratori, care nu cunosc altceva decât sectorul lor limitat de acţiune, dar nici măcar dilema sfâşietoare în care m-am zbătut în tot acest deceniu în care am conceput şi executat acest aparat.

Pauză. Ploaia. Vântul zgâlţâind jaluzelele. Foşnetul pinilor din grădină.

Savantul şi-a lăsat fruntea-n palmă. Era un bătrân venerabil, care colindase toată planeta, ducând în acelaşi vestmânt un biolog reputat, un psiholog şi-un admirabil matematician.

 Poate am să-mi regret invenţia, aşa cum a făcut-o Nobel. Spre deosebire de tot ce ştiinţa a creat pentru distrugerea omului şi a comunităţilor umane, eu am creat ceva care ajută la cunoaşterea adevărată a acestuia… Ceva, auzi tu, ceva care descifrează conştiinţa, care ajunge să materializeze stările inefabile ale sufletului, şi mai mult, mai mult, dragul meu, cel mai drag mie dintre emuli, mai mult ajunge să sensibilizeze stările subconştientului până-n zonele lui cele mai absconse… Cine ştie dacă nu până dincolo de inconştient, în rezerva aceea larvară a omenescului integral, în magma aceea primordială care formează dintotdeauna secretul speciei noastre.

Savantul vorbise atunci uluindu-l, ameţindu-l, dezvăluindu-i dintr-o dată un univers copleşitor, apoi brusc, răsucise cele câteva butoane negre şi roşii, spunându-i:

 Atenţie. Am conectat „sensibilograful” la emisia ta de unde electromagnetice. Stai adâncit în tine şi gândeşte-te la ce vrei. Sau… nu te gândi la nimic.

A rămas stupefiat în fotoliul acela adânc, urmărind halucinat cele trei antene goniometrice în rotirea lor lentă pe toate cele 360 de grade, apoi oprirea lor simultană pe trei unghiuri ascuţite a căror bisectoare era direcţia formată din fruntea lui şi centrul antenelor.

Pe ecranul „sensibilografului” a apărut o imagine difuză, un fel de floră astrală vibrând muzical pe o melodie stranie, incertă, cu discordanţe şi asonanţe, ca şi când mii de fibre de oţel, ori de sticlă ar fi fost periate de un fön cu jeturi intermitente, şi dintr-o dată s-a recunoscut pe sine, ori imaginea globală pe care şi-o făcuse despre sine, sărind gardul curţii la mătuşa Sabina şi urcându-se în cireşul pietros din faţa verandei. Mişcările erau diforme, prelungite, se-nlănţuiau unele cu altele ca şi când ar fi fost executate prin intermediul a o mie de braţe, ca şi când el însuşi ar fi posedat o mie de braţe, şi ceea ce-l copleşea era faptul că aceste o mie de braţe nu porneau din trupul lui fizic, ci de altundeva, din interiorul lui, şi nici măcar nu erau nişte braţe, ci mai degrabă nişte metafore, ceva inexplicabil pentru că erau cu totul necunoscute, ori poate erau nişte intenţii doar.

Glasul profesorului, mirat:

 Niciodată nu mi-am închipuit că eşti un lacom, dragul meu. Ori, cum să-ţi spun, un fel de chintesenţă a lăcomiei.

Savantul a răsucit brusc aparatul, în aşa fel încât antenele, după câteva rotiri complete pe cele 360 de grade şi-au stabilit unghiurile de prindere spre fruntea lată, încadrată de coama albă, strălucitoare. El n-a putut să vadă ecranul, dar a auzit limpede o cadenţă egală, ceva profund muzical şi armonios, cu un motiv melodic grav şi l-a inundat o stare de euforie uşor melancolică, din care-a crescut, atunci, înspăimântătoare şi halucinantă întrebarea care-l chinuie şi acum, când este lac de apă şi când se-ntreabă dacă n-ar fi mai util să arunce acest aparat monstruos în negura de sub hidro, ori să-l sfărâme în bucăţi, întrebare înfiptă în el dureros în noaptea aceea revelatorie: „Cine sunt de fapt eu însumi?”

Întrebarea asta îl torturează de la decolarea de pe Siutghiol, şi de atunci, de sute de ori a vrut să scoată sensibilograful din husa lui de piele şi, faţă-n faţă cu ecranul acela rece şi imparţial, să asiste la dezvăluirea celui mai cumplit adevăr adevărul despre sine însuşi. Şi tot de sute de ori, cu o spaimă care-l paraliza, o infinitate de incertitudini, lăsase aparatul în husa de piele, el abandonându-se în scaunul pliant al laboratorului într-o stare vecină cu prostraţia.

Attachments